Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare (De la Calul Troian la Internet)

Dezinformarea – la ordinea zilei

În trecutul istoriei societăților umane, știrile se propagau mai greu, erau mai rare. Prin urmare, deși dezinformarea era și atunci practicată, era (poate) mai ușor de identificat (măcar). Astăzi, viteza informației și abundența surselor acestora – grație ziarelor, revistelor, radioului, televiziunii și Internetului –, aceste două caracteristici facilitează reversul informării, dezinformarea!

Tratat de dezinformare
Published: 2009
Page Count: 256
 

Care să fie totuși scopul dezinformării? Se vorbește despre influențarea, orientarea și dirijarea opiniei publice, a intereselor și motivațiilor oamenilor, a conștiințelor acestora, dincolo de granița propriilor voințe și simțuri!

Toată arta războiului se bazează pe înșelătorie.

Sun Tzu

Toată arta politicii este aceea de a face să se creadă.

Machiavelli

Omul e astfel clădit, încât acțiunile îi fac o impresie mai puternică decât adevărul.

Erasmus

Spuneți-le ce vor să audă.

Lenin

Într-o lume hipermediatică se pune tot mai acut problema calității informației, a acurateței și a concordanței cu realitatea. Altfel, ajungem să acceptăm vorba lu' Lenin: „A spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină.” Personal, n-am să cad în exprimarea convingerii apărării adevărului sub forma: „Adevărul e un lucru sacru, intangibil, cel mai prețios bun al nostru...” pe care merită „să-l tratăm cu venerație religioasă”. Aș spune doar, pur și simplu, că adevărul merită apărat, în lipsa lui, societatea umană neputând exista!

Vladimir Volkoff definește dezinformarea astfel:

Dezinformarea este o tehnică ce permite furnizarea de informații generale eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori.

„Radiografia” sa asupra tehnicilor utilizate în operaţiunile de dezinformare – practicate astăzi nu doar în timp de război sau crize, ci curent şi pe timp de pace – este necesară mai mult ca oricând, având în vedere că pe măsură ce informaţia creşte în volum, circulă tot mai rapid, încercând să răspundă cât mai adecvat variatelor nevoi de cunoaştere şi acţiune ale omului şi colectivităţilor, potenţial cresc în aceeaşi proporţie şi pericolele denaturării ei, ajungând până la a se utiliza aşa-zisele mesaje clandestine auditive şi vizuale menite a fi inoculate direct în subconştientul uman precum şi la acţiuni de intoxicare prin care să se afecteze discernământul factorilor de decizie. După cum ne-difuzând o informaţie, transmiţând-o incomplet, tendenţios sau fals ori, saturând publicul prin supra-informaţie, care abate atenţia oamenilor de la anumite probleme şi le diminuează capacitatea de a diferenţia esenţialul de secundar se ajunge în fapt tot la dezinformare.

Tipuri de prezentare ale unui fapt:

  • afirmat;
  • negat;
  • trecut sub tăcere;
  • amplificat;
  • diminuat;
  • aprobat;
  • dezaprobat.

„pentru a fi imuni la dezinformare, pentru a anihila efectele sale persuasive, fiecare dintre noi trebuie să privească faptele, evenimentele, situaţiile, indiferent prin ce vectori ne sunt aduse la cunoştinţă (atenţie deosebită la televiziune - paradisul dezinformării!), cu o anume circumspecţie, făcând efortul de a examina atent sursa, conţinutul informaţiei, momentul sau contextul în care a fost lansată şi când avem posibilităţi chiar şi o confruntare cu realitatea la care face trimitere.”

Dezinformarea e componentă a războiului informațional. Chiar dacă nu sunt neapărat sofisticate, procedurile și alchimia operațiunilor de dezinformare includ:

  • negarea evenimentului;
  • inversarea faptelor;
  • amestecul adevărului cu minciuna;
  • modificarea motivării;
  • modificarea circumstanțelor;
  • estomparea;
  • camuflajul;
  • interpretarea;
  • generalizarea;
  • ilustrarea;
  • disiparea responsabilității sau plasarea ei doar pe seama uneia dintre părți, ș.a.m.d.

Iar la întrebarea esențială despre cum ne putem proteja împotriva dezinformării, profesorul Volkoff recomandă:

  • evitarea sufocării cu supra-informație ambientală;
  • formarea opiniilor doar despre subiecte la care există acces la mai multe surse de informare;
  • practicarea spiritului de contradicție și încercarea de formare a opiniilor proprii, în loc de a le lua gata fabricate;
  • refuzul sistematic și categoric al (auto)cenzurii.

„Această neutralizare implică «să se impună tăcerea majorităţii, o tăcere care exprimă apatia, nu oprobriul la adresa elementelor turbulente». Nu este vorba în nici un caz de o «mobilizare a maselor populare» (...) ci, dimpotrivă, de imobilizarea acestora. Voluntarismul revoluţionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generală, iar «recursul la popor» nu este decât o formulă verbală de propagandă, valabilă atunci când poporul este ţinut la distantă.”

Acțiunile subversive îndreptate împotriva unei țări au trei obiective:

  • să demoralizeze naţiunea vizată şi să dezintegreze grupările care o constituie;
  • să discrediteze autoritatea, precum şi pe apărătorii, funcţionarii şi notabilităţile sale;
  • să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii stabilite, în momentul ales
    pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate.

Deși o include, dezinformarea nu coincide cu propaganda. Propaganda lucrează pe față, nu se ascunde. Ea simulează încercarea de a ne convinge inteligența, dar realitatea e că are eficacitate maximă adresându-se celor mai iraționale facultăți individuale. Volkoff afirmă astfel că, deși înșelătoare, propaganda nu e dezinformare! Personal, n-aș fi atât de categoric...

„...să recunoaștem că publicitatea, la fel ca propaganda, se adresează mai mult subconștientului, decât conștiinței. «Persil spală mai alb» poate trece uneori drept argument, deși nici agenția de publicitate care a inventat sloganul și nici, probabil, fabricanții detergentului Persil, ba poate, după toate probabilitățile, nici cgiar cumpărătorii acestui detergent nu cred cu adevărat că produsul va albi complet rufele...

Se subliniază că „reputația publicității o egalează pe cea a propagandei”. Asta ca să nu uităm că, de fapt, reclama publicitară (cea care ne invadează mai ales ecranele televizoarelor) nu e altceva decât „faptul de a exercita o acțiune psihologică asupra publicului, în scopuri comerciale”.

O altă nuanță a dezinformării: intoxicarea, cea care, vizând adversarul, constă în a-i furniza informații eronate.

Propaganda, cel puțin, simula intenția de a convinge; publicitatea nu caută decât să seducă.

Istorice

Făcând un itinerar istoric, autorul ne conduce de la Calul Troian, trecând prin Arta Războiului al lui Sun Tzu, prin povestea lui Eschin, cel cumpărat de Filip al II-lea al Macedoniei, până la manipularea practicată de Biserică. Apoi e prezentată acțiunea de elaborare a Marii Encicopedii Franceze, manipularea practicată de Voltaire, povestea exagerată a colonizării spaniole a Americii de Sud, povestea satelor lui Potemkin, dezinformarea practicată de revoluționarii francezi, povestea genocidului din Vendée, cazul manualului de istorie scris de Malet și Isaac (mai ținem și noi minte cazul cărților de istorie inventate de Mihail Roller).

Sunt amintite povești din istoria Rusiei, cazul depeșei din Ems, povestea „Protocoalelor Înțelepților Sionului”, povestea vagonului plumbuit...

„...în ce măsură stătea dezinformarea în însăși natura comunismului, sau mai degrabă – din nou paradoxul lui Mucchielli – în ce măsură comunismul nu era, una peste alta, decât o formă de dezinformare deosebit de nocivă. Nu poate fi o întâmplare ca cei trei conducători principali ai primei generații au preferat să trăiască sub nume false. Lenin, Troțky și Stalin nu sunt chipuri, ci măști – măștile lui Ulianov, Bronstein si Djugasvili.”

A apărut apoi radioul, instrument folosit de un mare propagandist – Goebbels, dar și de Sefton Delmer, cu al său „radio negru”. Cât despre perioada stalinistă, atunci „dezinformarea dobândește dimensiuni de-a dreptul metafizice”.

Se ajunge și la problema „realismului socialist” ca „doctrină literară al cărei principal criteriu e cât se poate de simplu: tot ceea ce ajută revoluția să avanseze e bun; tot ce o încetinește, e rău” și, prin extensie, la limba de lemn. Este prezentată problematica „serviciilor speciale”, a spionajului și a acțiunilor clandestine, a doctrinei RAP (Renseignement, Action, Protection – Informație, Acțiune, Protecție). Sunt pomenite și descrise o serie de acțiuni ale KGB-ului: operațiunea von Auen (1956), operațiunea Svastika (1957-1960), opera'iunea Tanzania (1964), operațiunea Neptun (1964), operațiunea Transferul (1965), operațiunea E.M. (1966), operațiunea războiul psihologic (1968), operațiunea Soljenițîn (1981), operațiunea Boeing (1983), operațiunea SIDA (1983-1985), operațiunea KKK (1984), afacerea Pathé.

Autorul trece la o analiză a dezinformării practicate și de serviciile speciale occidentale, despre care el susține că erau mai slab pregătite decât cele sovietice. Și totuși, prezintă câteva operațiuni: afacerea Oldfield, documentele Gestapo-ului, afacerea Daniel-Siniavsky, afacerea Sukarno,

Cine-a câștigat Războiul Rece?

Volkoff afirmă cu subiect și predicat, contrar opiniei generale, că nu Occidentul! Mai mult, pune întrebarea: „Și dacă, totuși, au învins comuniștii?” Argumentând astfel:

Comuniştii au reuşit să se facă să uite:

  • că regimul comunist a costat viaţa a o sută de milioane de fiinţe omeneşti, cel puţin;
  • că a inventat lagărele de concentrare;
  • că a deportat populaţii întregi;
  • că a reintrodus oficial tortura în interogatorii;
  • că a dus la falimentul economic al tuturor ţărilor unde a fost implantat;
  • că a sterilizat pe plan intelectual popoare întregi;
  • că le-a prejudiciat iremediabil băncile genetice;
  • că a violat independenţa mai multor ţări;
  • că a recurs sistematic la teroare şi la minciună, ca mijloace de guvernare.

Jos pălăria!

Rețeta

În capitolul numit „Cum se concepe?” ni se prezintă rețeta dezinformării... E nevoie de un client, de un agent, de un studiu de piață, de un suport (sau mai multe), de transmițători, o temă, o modalitate de tratare a temei, de cutii de rezonanță, de țintă (desigur).

Trebuie să se reţină clar că dezinformarea nu se adresează decât la suprafaţă inteligenţei publicului pe care pretinde că-l induce în eroare; în
profunzime, ea se adresează sensibilităţii sale la toate nivelurile: al inimii, al viscerelor, al sexului, pasiunile fiind întotdeauna mai puternice în om decât convingerile.

Printre ingredientele rețetei se pot enumera „accesoriile verbale”, „accesoriile senzoriale” (vezi folosirea imaginilor subliminale, a mesajelor clandestine auditive), „cutiile de rezonanță”...

SWOT

Puncte tari

  • O disecție a procesului de dezinformare, cu exemple pedagogice și exemple istorice.
  • Sublinierea unui aspect important:
    Trebuie să fim conştienţi de faptul că majoritatea copiilor noştri sunt lăsaţi, aproape fără apărare, la discreţia unor profesori dintre care unii sunt îndoctrinaţi cu teorii subversive pe care încearcă să le propage sub efectul unui idealism probabil sincer şi cu atât mai nociv.

 Puncte slabe

  • Lucrarea are uneori un caracter pedagogic (dar poate că nu se putea altfel).

Aprecieri personale

Mi-au plăcut:

  • încercarea de a da caracter de obiectivitate, prezentarea incluzând atât acțiunile blocului comunist, cât și pe cele occidentale;
  • exemplele istorice folosite, despre unele dintre ele fiind greu de găsit referințe;
  • reliefarea fenomenului de privatizarea a dezinformării, lucru profitabil, se pare.

Oportunitate și actualitate

Actuala lume în care trăim este dominată de dezinformare. O astfel de disecție a ceea ce se numește dezinformare era nu doar oportună, ci și necesară.

Originalitate

S-a scris mai mult despre propagandă, publicitate și reclamă. Pare totuși că originalitatea acestei lucrări constă în analiza detaliată a întregului proces al dezinformării profesioniste.

Concluzie

Acceptând că întreaga istorie socială a omenirii a avut la bază dezinformarea, protecția colectivă și cu atât mai mult individuală împotriva dezinformării e absolut necesară, în încercarea de a ține drumul drept. O cunoaștere detaliată a modului în care se face dezinformarea facilitează identificarea dezinformării. De aceea, citirea acestei lucrări e o recomandare adresată mai ales tinerilor...

Cartea poate fi citită (și) de aici.

 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.