Sistemele educaționale publice: „arme de instrucție în masă”

Am la îndemână versiunea în engleză a acestei cărți. Și încerc s-o parcurg (și) cu ajutorul lui Google Translate.

Weapons of Mass Instruction: A Schoolteacher's Journey through the Dark World of Compulsory Schooling
Published: 10/1/2008
Page Count: 192
„Gatto se bazează pe treizeci de ani în clasă și pe mulți ani de cercetare ca reformator școlar. El își prezintă teza cu un stil retoric care este pasionat, logic și încărcat cu exemple și ilustrații.” ForeWord Magazine „Armele instrucției de masă e probabil cea mai bună cartea a sa. Experiența lui Gatto de povestiri strălucește în timp ce relatează povești de oameni reali care au fugit din sistemul școlar și au reușit în ciuda…

Dar grație editurii Anacronic, ea există și în română.

Veți fi invitați să contemplați cu Gatto că „tot ceea ce știați despre școală este greșit”. Că sistemele moderne publice (în sensul de „deținute de stat” sau controlate sever de acesta) de învățământ, departe de a fi arene de împărtășire a luminii în mințile și inimile copiilor și tinerilor, sunt în primul rând scheme asistențiale pentru un contingent important de forță de muncă, între care profesorii sunt doar o mică parte, și probabil cea mai respirabilă (restul leviatanului educațional constând în miniștri, secretari de stat, inspectori generali și inspectori simpli, directori etc.); de asemenea, și dintr-o serie de agenți economici sau corporații care se conectează la sistemul educațional din postura de furnizori ai diverselor resurse sau servicii de care acesta are, sau pare să aibă, nevoie: firme de testare, de certificare, de catering, imobiliare și construcții, birotică și consumabile, IT etc.). Că școala se predă în mod sigur numai pe sine însăși (Gatto: „în școală se predă școlarizarea”) – în esență înregimentare, mediocritate, plictis, standardizare, spirit gregar, obediență, împătimire în turmă, compartimentare mai mult sau mai puțin artificială a disciplinelor și a timpilor dedicați studiului acestora, dezinteres etc. Că școala a devenit tot mai mult o prelungire artificială a copilăriei sau adolescenței (în sensul lor mai puțin roz, de imaturitate, inconsistență, potențial pur lipsit de actualizări folositoare), un „acvariu uman” de deconectare de la lumea reală. Sau mai rău, un mic penitenciar juvenil în care încet, dar sigur, nici măcar siguranța fizică nu va mai putea fi garantată (darămite cea sufletească sau mintală). Și nu în ultimul rând, veți fi invitați să căutați împreună cu autorul buzunarele societale în care s-a mai refugiat educația persecutată în sistemul de școlarizare: în familie, în comunitate, în biserică, în forme instituționale pe dispariția cărora sistemul actual conta cumva (colegii de arte liberale sau grammar schools, de pildă) sau pur și simplu pe piața liberă (mă gândesc aici la fervoarea contemporană a tinerilor părinți de a-și da copiii să încerce, cu mai multă sau mai puțină perseverență, orice le-ar putea deschide apetitul și abilitățile pentru un anumit domeniu: înot, tenis, schi, șah, dans, balet, teatru, astrofizică distractivă, pictură, limbi străine etc.; tot aici putem include terapia educațională de șoc prin care trec tinerii care intră pe piața muncii mai devreme sau mai târziu, în primele luni de angajare).

„Scurt” rezumat

După ce, în 2016, editura Anacronic ne-a binecuvântat cu o altă lucrare („Cum suntem imbecilizați”) a acestui excepțional om, John Taylor Gatto, iată o altă ispravă: „Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii”... Din păcate, acest „cel mai curajos profesor al Americii” ne-a părăsit în 2018, nu înainte de a ne spune adevăruri fundamentale despre sistemele obligatorii de învățământ. Este doar opțiunea noastră de a accepta perpetuarea unor astfel de sisteme sau de a face ceva pentru ca noile generații de copii să nu mai urmeze aceeași traiectorie...

Pe internet putem găsi o mulțime de înregistrări video cu acest om excepțional.

Un prolog: împotriva școlii

După treizeci de ani petrecuți în școlile americane, profesorul Gatto a devenit expert în plictiseală! Și nu e vorba doar de plictiseala elevilor, ci și de cea a profesorilor. Astfel, plictiseala a devenit condiția obișnuită a profesorilor, care de fapt sunt produse ale aceluiași sistem educațional. Școala e o închisoare pe termen lung, prea lung aș spune eu. Iar sistemul școlar descurajează de-a dreptul calitățile tinereții: curiozitatea, aventura, rezistența și chiar surprinzătoarea capacitate de înțelegere.

Și-atunci, vine întrebarea logică: chiar avem nevoie de o școlarizare de 6 ore/zi, 5 zile/săptămână, 9 luni/an, timp de 12 ani? E necesară o astfel de rutină mortală?

Ni s-a inoculat ideea că „succesul” e sinonim cu „școlarizarea”, deși exemple clasice și contemporane ne arată contrariul.

Care este scopul școlilor publice? Oficial și declarativ, învățământul de masă ar avea următoarele motivații:

  • să facă oameni buni;
  • să facă cetățeni buni;
  • să facă din fiecare cea mai bună persoană posibilă.

Realitatea, afirmată încă din 1924 de H. L. Menken, este alta, nu aceea de a-i umple de cunoștințe pe tineri și de a le stimula inteligența. Scopul real este acela de a reduce cât mai mulți indivizi la același nivel de siguranță, la o cetățenie standardizată, pentru a bloca disidența și originalitatea... Oriunde în lume, acesta-i scopul final...

Trebuie reținut că sistemul educațional este de origine prusacă, fiind un sistem deliberat conceput pentru a produce mediocritate, pentru a împiedica viața interioară, pentru a bloca la elevi aptitudinile de lideri și pentru a produce cetățeni docili și incompleți, toate acestea pentru a face populația „gestionabilă”.

De fapt, învățământul obligatoriu reprezintă o intervenție chirurgicală asupra unui întreg: împărțirea copiilor după subiect, pe criterii de vârstă, departajarea lor pe baza testelor și multe alte mijloace mai subtile. E puțin probabil ca masa ignorantă a omenirii, divizată astfel încă din copilărie, să se mai reintegreze într-un întreg periculos la maturitate!

Scopul real al școlarizării moderne are de fapt șase funcții de bază, fiecare fiind suficientă pentru a inhiba naivii care încă mai cred în cele trei obiective declarate mai sus. Iată aceste funcții:

  1. Funcția de reglare și adaptare. Școlile au misiunea de a le inocula elevilor reflexe și obișnuințe permanente de reacție față de autoritate. Desigur, formarea acestor reflexe face imposibilă exercitarea gândirii critice. De asemenea, distruge în mare parte ideea că în școală ar trebui să se învețe lucruri folositoare și interesante, întrucât nu poți proba și confirma formarea reflexului de obediență atât timp cât nu ești sigur că-i poți face pe copii să învețe și să facă lucruri prostești și plictisitoare.
  2. Funcția de integrare. Mai poate fi numită și „funcția de uniformizare”, pentru că ea constă în a-i face pe copii cât mai asemănători posibil. Oamenii conformiști sunt previzibili, iar previzibilitatea este foarte folositoare pentru cei care doresc să manevreze și să țină în frâu o forță de muncă de dimensiuni foarte mari.
  3. Funcția de diagnosticare și îndrumare. Școala trebuie să determine rolul social potrivit pentru fiecare elev (nu ne duce cu gândul la „Minunata lume nouă” a lui Huxley?). Aceasta se face prin înregistrarea și prelucrarea matematică și anecdotică de date și dovezi în documente cumulative. Documentele cumulative sunt de fapt caziere. Da, fiecare are un cazier școlar.
  4. Funcția de diferențiere. Odată ce li s-a hotărât (sau „diagnosticat”) poziția socială „destinată”, copiii sunt împărțiți după acest criteriu și ulterior educați exclusiv în funcție de locul hotărât pentru ei în angrenajul social – nu li se permite să învețe nimic altceva pe lângă ceea ce presupune destinația lor socio-profesională. Asta o fi însemnând să ajuți copiii să-și realizeze potențialul maxim?
  5. Funcția selectivă. Această funcție nu se referă la alegerea personală, ci la conceptul darwinist al selecției naturale, așa cum l-a aplicat chiar el la ceea ce tot el considera „rase favorizate”. Pe scurt, ideea este să contribui la „evoluție” prin încercări intenționate de îmbunătățire a materialului reproductiv. Școlile trebuie să-i eticheteze pe cei necorespunzători – prin note proaste, cursuri de recuperare școlară, precum și alte mijloace punitive –, astfel încât colegii lor de generație să-i considere inferiori și să-i elimine practic din loteria reproducerii. Acesta este rostul tuturor micilor umilințe la care sunt supuși sistematic copiii, începând cu clasa întâi: să pună mizeria la locul ei, adică la canal.
  6. Funcția propedeutică. Sistemul social construit de aceste reguli are nevoie și de o elită prin care să se realizeze concret guvernarea, conducerea maselor. În acest scop, un număr restrâns de copii este în mod discret antrenat să dirijeze și să întrețină acest proiect perpetuu, să vegheze și să exercite un control cât mai eficient asupra unei populații imbecilizate științific și cu ghearele tăiate din carne; țelul ultim este ca această populație să nu pună niciun fel de probleme guvernului, iar corporațiile să nu rămână vreodată în pană de forță de muncă obedientă.

Din nefericire, acesta este scopul educației publice obligatorii. Și, ca să nu cumva să trăiți cu impresia că Inglis (autorul cărții „Principles of secondary education”) a fost vreun psihopat cu idei excentrice și cinice privitoare la educație, trebuie spus că nu a fost singurul promotor al acestei ideologii.Mulți au înțeles că sistemul prusac de învățământ a fost deosebit de eficient în a crea nu doar un electorat inofensiv și o forță de muncă obedientă, dar și o adevărată turmă de consumatori decerebrați. Nu le-a luat mult timp titanilor industriali ca să-și dea seama ce profituri enorme se pot obține cultivând și manevrând prin educație publică o astfel de turmă; dintre ei, să menționăm doar doi, foarte renumiți: Andrew Carnegie și John D. Rockefeller.

Dorim să creăm o clasă de persoane cu educație liberală și dorim să creăm o altă clasă de persoane, o clasă mult mai mare, de trebuință în orice societate, care să nu beneficieze de educație liberală, ci să fie pregătită în vederea executării anumitor sarcini de muncă manuală grea.(Woodrow Wilson)

Practic, nu e nicidecum nevoie de concepția lui Karl Marx de luptă între clase, pentru a înțelege că pentru orice administrație de nivel înalt, politică sau economică, metodele de imbecilizare a populației, de demoralizare a lor, de dezbinare, precum și de distrugere a elementelor neconforme prezintă un interes deosebit. Discuția legată de ele poate fi purtată în termeni de stratificare socială, cum a fost cazul unei cuvântări ținute în 1909, în fața unor profesori de școală generală și liceu din orașul New York, de către Woodrow Wilson. Însă motorul deciziilor scârbavnice care urmăresc aceste scopuri nu are nevoie de elaborări și explicații care recurg la conceptele legate de clasă. El poate rezida pur și simplu în frică, sau în convingerea de acum familiară tuturor că „eficiența” este valoarea supremă, și nu dragostea, libertatea, bucuria sau nădejdea. Mai presus de toate și cel mai adesea, motorul acesta constă în pură lăcomie.

Vaste averi trebuiau făcute într-o economie bazată pe producția de masă organizată în favoarea marilor corporații mai degrabă decât a micului business sau a fermei de familie. Iar producția de masă impunea nevoia consumului de  masă. Și chiar fără studii de marketing, se știe că există două grupuri ușor de convins să consume mai mult decât au nevoie: cei dependenți și copiii. Școala a făcut treabă bună în a inocula copiilor noștri dependența, și o treabă spectaculoasă în a ne transforma copiii în copii. Nu, nu e un accident. De la Platon la Rousseau și chiar la Inglis, gânditorii din toate timpurile au știut că, dacă închizi copiii cu alți copii, fără nicio șansă la responsabilitate și independență, încurajați să dezvolte numai trăsăturile de caracter trivializante − lăcomie, invidie, gelozie și lașitate − o să reușești să-i faci să crească fără a putea deveni vreodată adulți în adevăratul sens al cuvântului. Mulți admirau strategia de prelungiri succesive ale școlii obligatorii care s-a soldat cu doi până la șase ani adăugați artificial perioadei copilăriei. Iar școlarizarea silnică era la începuturi. În cartea sa „Public School Administration” (1922), Cubberley scria că „Școlile noastre sunt […] fabrici în care materia primă (copiii) trebuie să fie modelată și să i se dea formă […]”. Și aceasta este misiunea școlii – să-și construiască și să-și formeze elevii în concordantă cu specificațiile stabilite de cei în drept.

Maturitatea a fost eliminată din aproape fiecare aspect al vieții noastre. Simplificarea legii divorțurilor a eliminat nevoia de a lucra la relații; creditarea ușoară a eliminat nevoia de autocontrol fiscal; distracția ușoară a eliminat nevoia de a pune întrebări. S-au dezvoltat națiuni de copii, fericiți să-și predea mințile și voințele unor discursuri politice și unor lingușeli comerciale care pe niște adulți adevărați i-ar insulta de-a dreptul.

Totuși, iată vestea bună: odată înțeleasă logica din spatele educației moderne, trucurile și capcanele sale sunt destul de ușor de evitat. Școala formează copii pentru a fi angajați și consumatori. Nu trebuie decât să ne dezvoltăm spiritul de inițiativă și de aventură. Școala antrenează copiii să se supună reflexiv. Autoeducă-te să gândești critic și independent. Copiii bine instruiți au un prag scăzut de plictiseală. Ajută-i să-și dezvolte o viață interioară, evitând plictiseala. Îndeamnă-i să preia materiale serioase, pentru adulți, din istorie, literatură, filosofie, muzică, artă, economie, teologie, cele pe care cadrele didactice știu destul de bine să le evite.

Provoacă-ți copiii la solitudine, astfel încât ei să poată învăța să se bucure de propria companie, să aibă dialoguri interioare. Oamenii prea școlarizați sunt condiționați să se teamă de a fi singuri. Ei caută constant companie prin intermediul televiziunii, computerului, telefonului mobil și prietenii superficiale, ușor de dobândit și rapid abandonate. Copiii tăi ar trebui să aibă o viață mai importantă, ei chiar pot asta...

Ce sunt școlile? Doar laboratoare de experimentare pe mintea tinerilor, centre de creare a unor atitudini și obiceiuri pe care le cere societatea corporativă. Educația obligatorie deservește interesul copiilor doar întâmplător; scopul său real e de a-i transforma în slujbași. De fapt, geniul e la fel de comun ca și mizeria. Suprimăm geniul pentru că încă nu ne-am dat seama cum să gestionăm o populație educată. Soluția e simplă și glorioasă: lăsați-i să se descurce singuri!

Capitole

Tot ce știți despre școli este greșit

Încă din 1919, Calhoun scria că se îndeplinește adevărata dorință a gânditorilor utopici, în sensul în care copiii trec din sânul familiilor „în custodia experților comunitari”. Iar visul lui Darwin și Galton devine realitate prin intermediul educației publice: controlul științific al populației!

Prin anii '920 se afirma că „întregul joc al creșterii copiilor a fost preluat de experți”, că, la urma urmei, familia a fost o instituție retrogradă, cum ar putea mama și tata să știe mai bine decât experții cum se crește un copil?!

Idei:

Al doilea război mondial a dus în subteran proiectul eugenic. Dar n-a dispărut niciodată.

US Office of Education a redefinit educația ca fiind „un mijloc de a atinge obiective economice și sociale importante de caracter național”. Nu se menționează deloc „obiectivele personale". Agențiile de învățământ de stat au fost acum obligate să acționeze ca ofițeri federali la fața locului, asigurând conformitatea școlilor locale cu directivele centrale. Fiecare departament al învățământului de stat trebuia să devină „un agent al schimbării" sfatul fiind acela de a renunța la „identitate independentă, precum și la autoritate”, acceptând un parteneriat cu guvernul federal, în caz contrar urmând sancțiuni financiare pentru neascultare.

  • Profesorii ca terapeuți – transformarea școlilor în laboratoare.
  • Noi nu avem nevoie de creier – încă din 1906, un document numit „Occasional Letter Number One” se spunea:
    În visele noastre, oamenii se predau cu o docilitate perfectă în mâinile noastre spre modelare. Condițiile educaționale actuale [ale educației intelectuale și morale] se estompează în mintea noastră și, neîmpiedicate de tradiție, lucrăm cât de bine putem asupra unui popor recunoscător și receptiv. Nu vom încerca să-i facem pe acești oameni sau pe nici unul dintre copiii lor filozofi sau oameni învățați sau oameni de știință. Nu trebuie să ridicăm din rândul lor autori, educatori, poeți sau oameni de litere. Nu vom căuta embrioni de mari artiști, pictori, muzicieni, nici avocați, medici, predicatori, politicieni, oameni de stat - dintr-ăștia avem o mulțime în stoc. Sarcina pe care o punem în fața noastră este foarte simplă, ... și să-i înveți să facă într-un mod perfect lucrurile pe care părinții și mamele lor le fac într-un mod imperfect.
    Practic, se pune preț pe ascultare și nu pe creier sau talent!
  • Transcenderea naturii – bazați pe filosofia lui Hegel, Comisarul pentru Educație al SUA între 1889 și 1906 – William Torrey Harris – și asociații săi au standardizat și germanizat școlarizarea națională pe baza unui model în care fiecare cetățean ar trebui să aștepte semnalul pentru a acționa, într-o societate globală cu relații înghețate. Instrumentul pentru realizarea unei astfel de societăți: alienarea psihologică, ruperea copiilor de familii, de tradiții, religii și culturi, rezultând persoane lăsate sub voința statului politic. 90% dintre elevi sunt doar automate ce au grijă să pășească pe căi prescrise, atenți să respecte obiceiuri predefinite. Ăsta nu-i accident, ci rezultatul unei „educații”.
    În spatele scenei, a avut loc o puternică implicare a lumii afacerilor în procesul educației publice. Așa se poate explica uimitoarea revoluție în marketing: producția de masă, neputând fi constrânsă să răspundă cerințelor umane, și-a impus propriile cerințe oamenilor! A părut astfel normal ca oamenii de afaceri să încerce să influențeze adoptarea legilor naționale și internaționale și să controleze educația!
  • O agendă diferită. Noua caracatiță școlară a cuprins orice elev în procesul memorării pe „puncte” a cunoștințelor, fără conectarea acestora. Scopul: crearea unei obediențe reflexive la direcțiile oficiale, în opoziție cu acceptarea responsabilității pentru propria gândire. Aceste obiceiuri sunt printre cele mai importante arme ale instruirii în masă. În piramida școlară, la nivelurile superioare sunt plasați cei „dăruiți”, și „talentați”, dar standardul e mai sofisticat de atât: copiii trebuie să memoreze atât „punctele”, cât și ceea ce spun experții că e corect pentru conectarea narativă a acestora, rezultând astfel un simulacru de gândire critică. Deși patronată uneori, gândirea critică în conectarea „punctelor” e permanent descurajată subtil. Doisprezece până la douăzeci de ani de memorare stupefiantă slăbesc chiar și cele mai tari intelecte!

SWOT

Puncte tari

  • Prezentarea evoluției istorice a schimbării de paradigmă a procesului public de învățământ.
  • Prezentarea clară și fără echivoc a scopurilor ascunse ale educației publice.
  • Curajul în susținerea afirmațiilor.

Puncte slabe

  • Mi-ar fi greu să găsesc puncte slabe. Oamenii angrenați în sistemul educațional ar putea încerca să o facă. Dar n-aș accepta critici de la niște birocrați ai sistemului care se gândesc în primul rând la ei, la funcțiile și câștigurile personale...

Aprecieri personale

Inclusiv în societatea românească sunt discuții pe tema educației. De treizeci de ani, diverșii miniștri ai educației s-au (auto)prezentat ca reformatori. Din păcate, nivelul calitativ al acestora a fost într-o continuă scădere, ajungând la un „genunche” și o „abramburică”...

Cele afirmate în această carte se potrivesc foarte bine sistemului educațional românesc. Din păcate, clasa politică românească, de la stânga la dreapta, în loc să pună educația pe primul loc al preocupărilor guvernamentale, a preferat să întoarcă fața către cu totul alte preocupări, mai ales cele care (le) aduc bani. Mai mult, s-a acceptat și promovat foarte mult în spațiul public ideea conform căreia elevii sunt considerați doar viitoarea „resursă” de forța de muncă, care trebuie „pregătită” să se conecteze cu „cerințele pieței forței de muncă”. Nu contează ce-și doresc elevii, ci doar ce-și doresc marile sau micile companii.

Oportunitate și actualitate

O carte oportună? O, desigur! Nu doar oportună, ci necesară! Absolut necesară. Actuală? Categoric! Statul, care declară prin constituție grija fașă de om, nu-și face datoria!

Originalitate

Originalitatea cărții provine de fapt din originalitatea omului care a scris-o. John Taylor Gatto merită văzut, ascutat și citit de cât mai mulți dintre noi...

Concluzie

Citiți-l pe Gatto!

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.