Titluri pe pagină
Cine este Olavo de Carvalho?
Născut în 29 aprilie 1947, devenit cunoscut sub numele de Olavo de Carvalho, Olavo Luiz Pimentel de Carvalho, este un jurnalist și eseist brazilian, preocupat de istoria filozofiei, religia comparată și istoria revoluții lor. A devenit specialist în ceea ce s-ar numi kremlinologie…
Conform paginii dedicate de Wikipedia, „Olavo și-a început cariera ca jurnalist în mai multe ziare. De asemenea, el a activat ca astrolog în anii 1980. S-a mutat la Richmond, Virginia în 2005 și e corespondent internațional. El scrie o coloană săptămânală pentru ziarul brazilian Diário do Comércio și predă filosofia într-un curs online, la peste 2000 de studenți.”
În 2002, a inițiat un website numit Mídia Sem Máscara (Media fără Mască). Îl putem urmări pe acest om într-o emisiune TV (mai ales dacă activăm subtitrarea, fie ea și automată!):
Carvalho e cunoscut pentru ideile sale politice conservatoare și pentru critica adusă politicii de stânga. În acest context, merită amintită dezbaterea (Statele Unite și Noua Ordine Mondială) dintre Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin, acest „ideolog” rus, despre care scriam în „Misiunea eurasiatică”.
Transformarea
Așa cum însuși spune, Olavo de Carvalho a fost în adolescență militant al stângii (cine nu a fost la acea vârstă, când „raiul pe pământ” e atât de ademenitor, iar gândirea critică nu e prea dezvoltată?). Realitatea anilor ’80, marcată de „distrugerea în curs a culturii înalte din Brazilia” l-a făcut să ia notă de „stupiditățile alarmante” publicate și de distrugerea în curs a culturii braziliene. Fără a se limita să constate degradarea, Carvalho a „depistat factorii politici care au generat această stare de lucruri”, și a reacționat în fața lor prin diverse scrieri…
Așa a devenit criticul stângismului ce a făcut (și face) ravagii în America de Sud (și nu numai…)
Și iată o-ntrebare esențială: ce este o societate justă?
Studiul lui Carvalho începe cu această întrebare care traversează întreaga istorie socială a omenirii: ce este, totuși, o societate justă? Și după ce face o serie de aprecieri prin care, practic, arată că așa ceva nu poate exista (sau dacă poate, ea ar fi opera „unui popor dotat cu inițiativă și creativitate”, care să evite controlul exercitat de vreo elită oarecare), ne reamintește expresia eroului filmului „The verdict”, avocatul Frank Galvin, interpretat de Paul Newman:
„Tribunalele nu există pentru a face justiție, ci pentru a ne da o șansă să luptăm pentru justiție.”
Așa ajunge Carvalho să afirme că:
Singura societate justă care poate exista, în realitate și nu în vise, este aceea care, recunoscându-și incapacitatea de a „face justiție” – mai ales de a o face o dată pentru totdeauna, perfectă și uniformă pentru toți –, nu îi ia cetățeanului șansa de a lupta pentru modesta doză de justiție de care are nevoie în fiecare moment al vieții.
Și-acum,
Perversiunile mentalității revoluționare
Unitatea mișcărilor revoluționare
Fiecare generație de revoluționară s-a considerat continuatoarea faptelor și ideilor celor anterioare, sigur su specificități proprii. De obicei, revoluționarii se consideră ca aparținând „mișcării”. Iar militanții „de profesie”, conștienți de „menirea” lor, se bazează pe o „rețea” ce include atât „simpatizanți”, cât și „tovarăși de călătorie” sau „idioți folositori”.
Inversiunea temporală
„De exemplu, este normal să afli în zilele noastre, întipărită în cultură, faimoasa idee exprimată de Benedetto Croce – care după părerea mea este una greșită – și anume că istoria este istoria libertății, că libertatea oamenilor crește în timp, și că, de exemplu, procesul expansiunii drepturilor umane, etc., amplifică libertatea oamenilor. Ei bine, acest lucru este adevărat doar dacă-l privești din punct de vedere juridic. Dar dacă-l privești nu numai din punctul de vedere al transformării juridice existente, adică al noilor drepturi care au apărut, ci și din cel al distribuției eficiente a puterii și al mijloacelor de acțiune puse la dispoziția celor care au puterea, contrariul este adevărat: libertatea a fost mult reținută. Statul modern deține mijloacele de a controla viața cetățenilor care întrec cu mult pe cele pe care tiranii antichității și le-ar fi putut imagina. De exemplu controlul asupra vieții tale intime: ceea ce le poți da sau nu copiilor tăi să mănânce, ceea ce poți sau nu spune. Acestea sunt mijloace de acțiune care au crescut și le-au dat autorităților instrumente de control mult mai mari decât ambițiile lui Attila barbarul, Iulius Cezar, Ginghis Han, etc. În acest înțeles, istoria este istoria tiraniei și nu istoria libertății. Ideea istoriei ca istorie a libertății se bazează pe ideea unui viitor ipotetic – un viitor de tip liberal cum l-a conceput Croce – care fiind obiectivul istoriei este în același timp și baza explicației lui.”
Ei, aici se introduce în discuție modul de percepție a timpului. Și în vreme ce oamenii obișnuiți percep timpul ca pe un flux liniar ce vine din trecut și trecând printr-un prezent cu o durată mai mult sau mai puțin definită, se duce într-un viitor ce-ar continua până la „sfârșitul timpului”, pentru revoluționari lucrurile stau un pic altfel.
Primele mișcări revoluționare, apărute în Occident, aveau la bază ideea grăbirii Judecății de Apoi, sau chiar a aplicării ei imediate: suprimarea nedreptății, pedepsirea păcătoșilor și stabilirea definitivă a unei ordini drepte. Acest eveniment este doar o promisiune viitoare fiind o absorbție a întregii temporalități în eternitate. În condițiile în care Boethius definea eternitatea astfel: „Este posedarea întreagă, perfectă și simultană a vieții fără sfârșit.”, respectiv însemnând că toate momentele ce se succed temporal se află în eternitate într-o formă simultană, eternitatea s-ar identifica cu infinitul, rezultă că timpul e inclus în eternitate. Însăși Biblia nu consideră Judecata de Apoi ca pe un eveniment al timpului, ci ca pe un super-eveniment. Ideea mișcărilor eretice și revoluționare occidentale era bazată pe întemeierea regatului dreptății, transformând Judecata de Apoi în capitol al timpului, în eveniment, scoțând-o din eternitate. Va fi o trecere de la un timp haotic plin de incertitudinile greșelilor și păcatelor, la unul bine stabilit, planificat și prevăzut. Deși nici revoluționarii înșiși nu au fost vreodată acolo, ei îl concep ca pe rezultatul ultim al istoriei. Practic, „istoria există ca o funcție a acestui viitor care trebuie să fie atins”…
Rațiunea existenței întregii istorii anterioare este venirea societății perfecte, nu?
Pentru oamenii obișnuiți, trecutul este ireversibil, în vreme ce viitorul e probabil; chiar și prezentul e o certitudine de un tip special, dispare constant din fața noastră. În schimb, pentru revoluționari, singura certitudine e viitorul! Tot ce s-a întâmplat și se întâmplă ajunge să depindă de acel viitor.
Și încă o idee de reținut ar fi aceea că mișcarea revoluționară încearcă să modifice simțul practic, prin cucerirea a unor cercuri tot mai largi de susținători, fie ei conștienți sau nu de acest lucru. Se ajunge la justificarea trecutului ca funcție a unui ipotetic viitor.
Mai mult, analogia biologică a istoriei, acceptând o legătură prea strânsă între tineret și mișcarea revoluționară, este greșită deoarece oamenii au o durată medie de viață predefinită și o succesiune a etapelor vieții ne-interschimbabile. Iar istoria e un proces cu final deschis oricărei opțiuni.
Inversiunea morală
Revoluționarii susțin că viitorul este reprezentat de bine și dreptate. Dar, atenție aici, acest viitor nu poate fi realizat cu ajutorul binelui și dreptății, ci prin mijloacele politice și militare comune prezentului, prin mijloace crude, cu violențele necesare, pentru că nu se poate altfel. Apare astfel „ideea de a da naștere a unui viitor bun, printr-o cufundare adâncă în rău, care, dus la extrem, va schimba situația și o va transforma într-una bună în viitor”. O consecință a acestei idei este aceea că se ajunge la împărțirea omenirii în două: locuitorii viitorului unei lumi a dreptății, iubirii, carității, etc. și oamenii prezentului care, trăind încă în lumea rea și coruptă, luptă pentru viitoarea lume. Și în vreme ce oamenii viitorului vor fi beneficiarii pasivi ai noii lumi, cei din prezent sunt revoluționarii, cei care s-au considerat dintotdeauna mai buni decât ceilalți, sau cum spunea Che Guevara: „Suntem prima categorie a omenirii.”
Dar dacă revoluționarul este tipul superior, înseamnă că răul, păcatul, crima, violenta și minciuna pe care le comite azi sunt din punct de vedere moral superioare virtuților generale ale locuitorilor viitorului. Deoarece vor fi simpli beneficiari pasivi. Dacă perfecțiunea umană este deja realizată în mod superior în revoluționar, înseamnă că membrii societății viitoare, în comparație cu el, vor fi doar o decădere morală.
Inversiunea adevăr/minciună
Având ca reper un viitor (despre care oamenii obișnuiți știu că e incert), adevărul revoluționarului nu se află în lumea experienței, așa cum el poate fi testat de orice om obișnuit. Acel „adevăr”, ce se va ivi doar la sfârșitul procesului revoluționar, este viitoarea dreaptă societate, și constituie singurul adevăr! astfel, o concluzie ipotetică devine premisă pentru judecarea premiselor.
Inversiunea subiect/obiect
Inversiunea morală conduce la o alta: instabilitatea ideologică a procesului revoluționar a făcut totdeauna ca victimele revoluției să fie prezentate drept călăi. trimiterea convoaielor de evrei în lagărele de concentrare era justificată de Himmler astfel: „Priviți cruzimea pe care acești ticăloși ne obligă să o înfăptuim. Am putea trăi fără ea, dar ei ne obligă să o înfăptuim.”
Exemple și idei
„Charles Darwin spune că legile moderne făcute să-i protejeze pe cei slabi, bolnavi, etc. sunt antiumane, deoarece contribuie la decăderea umană.
- Pentru că Părinții Fondatori ai SUA nu au acționat contrar valorilor viitoarei societăți pe care o doreau, pentru că au unificat și sistematizat principii deja existente fie în Anglia, fie în coloniile devenite state, autorul afirmă că, de fapt, „Revoluția Americană” n-a fost o mișcare revoluționară.
- „Revoluția nazistă” s-a bazat pe cultul științei biologice, iar „Revoluția bolșevică” pe cultul științei economice.
„Vom folosi nazismul ca pe un spărgător de gheață pentru revoluție. Ei merg primii și distrug totul. Ei câștigă întrecerea, iar noi primim premiul.”
Stalin
Un citat esențial. Și-ncă unul…
Se pare că mai este o întrebare: „Putem spune că mișcarea revoluționară se naște dintr-o interpretare greșită a mitului Judecății de Apoi?” Da, așa este fără nici un dubiu. Oricum, în primul rând, Judecata de Apoi nu este un mit. Judecata de Apoi este o necesitate metafizică absolută. Adică succesiunea temporală este o componentă internă a structurii Posibilității Universale. Deci succesiunea temporală nu poate fi mai mare decât posibilitatea universală, deoarece este cuprinsă în Posibilitatea Universală. Așadar, succesiunea temporală nu este infinită. Este nedefinită, dar nu poate fi infinită, deoarece singura infinitate este infinitatea metafizică. Prin urmare, într-o anumită măsură, confruntarea dintre timp și eternitate este o necesitate absolută. Și exact asa este in Biblie.
„… se naște dintr-o interpretare greșită a mitului Judecății de Apoi?” Fără nici un dubiu. Mișcarea revoluționară se naște când oamenii revoltați împotriva corupției, păcatului, etc., se hotărăsc să ia în propriile mâini atribuțiile lui Hristos. Cu alte cuvinte, l-au concediat pe Hristos. [Ca si cum ei spun]: „Hristos nu trebuie să se întoarcă pentru a conduce Judecata de Apoi, pentru că vom face noi asta chiar acum.” Exact aceasta este ideea. Acest lucru înseamnă că mișcarea revoluționară este o erezie pornită din sânul creștinismului și nimic altceva.
O altă întrebare : „Exista vreo analiza a fundamentelor mitologice ale mișcării sociale așa cum a făcut Paul Diel în ceea ce privește bolile psihice?”. Exact asta fac eu, cu excepția faptului că metoda pe care o folosesc eu nu are nimic de a face cu cea a analizării miturilor, așa cum a fost folosită de Paul Diel. Ideea mea a fost să folosesc o metodă de analiză logică a discursului și să caut premisele ascunse ale discursului. Altfel spus, care sunt enunțurile implicite ce trebuie să fie sugerate, astfel încât alte enunțuri pot fi făcute având la bază pe cele dintâi. Nu am folosit o metodă psihologică, ci în primul rând o metodă de analiză logică. Analiză logică ce constă în descoperirea premiselor ascunse. Imediat ce premisele ascunse încep să apară, îți dai seama că sunt absurde în sinea lor, și din acest motiv pot fi subiectul de discuție nu a unei analize psihologice, ci a uneia psihopatologice. Și această analiză a fost făcută mai înainte de către o persoană care nu a avut nici o idee despre unitatea acestei mișcări revoluționare. Acest om a fost evreul francez, psihiatrul Joseph Gabel.
Verbul „a comanda” vine din latinescul manus dare – cel care comandă își împrumută mijloacele de acțiune („mâna” lui) pentru ca alții să realizeze ceea ce a gândit el. Un conducător dă ordine subordonaților săi, dar studiind bine lucrurile, veți vedea că doar foarte puțini lideri din istorie – un Napoleon, un Stalin, un Reagen – au fost ei înșiși creatorii ideilor pe care le-au realizat. Teoreticienii timpurii ai statului modern au nimerit foarte exact, atunci când au inventat expresia „putere executive”: în general, omul de la guvernare este executorul unor idei pe care nu el le-a conceput, nici nu ar avea capacitatea – sau timpul – de a le concepe. Iar cei care au conceput aceste idei au fost aceiași cu cei care i-au dat lui mijloacele de a ajunge la guvernare, în scopul de a le realiza.
Nu voi mai ceda tentației rezumării (așa cum am făcut în repetate rânduri, și probabil cum voi mai face… Opresc aici prezentarea conținutului, lăsând cititorului plăcerea parcurgerii acestei analize.
SWOT
[mp_easy_icon icon=”fa-plus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte tari
„Puterea înseamnă a-i face pe alții să te asculte.”
- Afirmarea cu putere a unor adevăruri pierdute/uitate.
- Tranșarea unor dileme existente în concepția „dreptei” politice și reliefarea caracterului criminal al stângismului marxist.
[mp_easy_icon icon=”fa-minus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte slabe
- Da, lucrarea este o colecție de texte adunate din diverse surse, așa încât e posibil ca unii mai cârcotași să acuze lipsa unei unități specifice unei cărți gândite în mod unitar.
Aprecieri personale
Nu mi-au plăcut:
- trimiterile și citatele unor pasaje biblice și vorbelor unor sfinți creștini; apare astfel un fel de reducționism al concluziilor la lumea creștină; chiar și analiza noțiunii de „timp” pe care o face autorul este prea strâns legată de contextul biblic, ignorând abordarea altor religii;
- afirmația conform căreia „democrația liberală are de ales una din două: ori se pătrunde de creștinism, înțelege fundamentul creștin al acelor valori pe care le apără, și se atașează de aceste valori cu credință adevărată, dispusă la sacrificiu, ori, în caz contrar, creează această generație de burghezi molâi.”
Mi-au plăcut:
- adâncimea analizelor pe care le face autorul;
- exemplele foarte concrete aruncate pe taraba prezentării situațiilor și conceptelor;
- semnalarea pericolului imperiului Eurasiatic visat de Dughin și îmbrățișat de Putin cu o viitoare dictatură globală, desigur după distrugerea Occidentului „decadent”.
Oportunitate și actualitate
Ultimele patru-cinci secole de istorie socială au fost marcate de o creștere exponențială a răspândirii mentalității revoluționare în lume. A pune degetul pe această rană socială de „nebunie colectivă” este un demers absolut necesar. Cred că astfel de texte ne pot face să ne oprim o clipă și să privim cu un ochi critic direcția în care se îndreaptă societatea umană.
Originalitate
Personal, mă abțin să emit o judecată referitoare la caracterul de maximă originalitate a unor astfel de texte, poate datorită lipsei mele de informații mai ample.
Concluzie
Dincolo de (poate) lipsa de unitate a textelor incluse, lucrarea atenția oricui e interesat de evoluția socială și politică a umanității, sau poate doar de înțelegerea mecanismelor mai profunde care mișcă lumea…
Cartea poate fi citită (și) aici…