Condiția umană ne oferă o extraordinară libertate de a crede ceea ce vrem să credem, dar pentru toți cei care nu au motive ascunse pentru a considera că relatările biblice sunt „doar povești de adormit copiii“, aceste noi dovezi sunt edificatoare.

Ele demonstrează că Moise nu a trăit în circa 1250 î.C., fiind deci contemporan cu Ramses al ll-lea, ci că s-a născut în aproximativ 1540 î.C., iar exodul s-a petrecut în jurul anului 1447 î.C. Utilizând calcule astronomice și observații ale planetei Venus consemnate în textele mesopotamiene care coroborează atât Biblia, cât și documentele egiptene păstrate până astăzi, David Rohl a adus dovezi concludente care atestă că Moise a crescut ca prinț egiptean la curtea faraonului Neferhotep I, pe la mijlocul secolului al XVI-lea î.C. Rohl a descoperit indicii suplimentare într-o relatare a lui Artapanus, un istoric iudeu din secolul al lll-le a î.C., care ar fi putut avea acces la consemnări acum pierdute din templele egiptene. Artapanus povestea că „prinţul Mousos“ a devenit un administrator popular în vremea lui Khenefru, succesorul lui Neferhotep I. Apoi, când faraonul a început să-l invidieze, Mousos a fost exilat. În cele din urmă, Rohl demonstrează că faraonul din vremea exodului a fost succesorul lui Khenefru, Dudimose. Excavaţiile efectuate în stratul arheologic corespunzător perioadei lui Dudimose au scos la iveală vestigiile unei aşezări străine de sclavi sau muncitori – precum cele la care se referă Papirusul Brooklyn, un decret regal ce autorizează transferul unui asemenea grup, exact în perioada respectivă. Această aşezare ar fi putut fi construită de – şi pentru – evrei. Există de asemenea morminte şi dovezi ale unor înmormântări în masă grăbite, care ar putea constitui dovezi ale urgiilor biblice.

Toiagul pe care îl folosește Moise pentru a-i pedepsi pe egipteni și a-și disciplina propriul popor era o imagine a șarpelui luciferic al conștiintei animale care a fost controlată și supusă de voința și de o disciplina morală foarte dificil de menținut. Prin urmare, darul pe care Moise I-a făcut poporului său a fost vinovăția. Moralitatea apare în istorie odată cu Moise și, odată cu ea, se manifestă și o schimbare de atitudine.

…

Interzicând imaginile – chipurile cioplite –, Moise a contribuit la crearea condiţiilor ce aveau să facă posibilă gândirea abstractă.

Nu ne-au parvenit calcule matematice din Egiptul antic, dar cunoştinţele în domeniul matematicilor superioare s-au păstrat în arta locală. Spre exemplu, ochiul lui Horus era frecvent înfăţişat sub forma aşa-numitului ochi udja, despre care ştim astăzi că era format dintr-o serie de hieroglife ce reprezentau fracţii cu totalul de 63/64. Dacă inversăm raportul şi împărţim 64 la 63, obţinem un număr numit media lui Pitagora, considerat cel mai mare secret al egiptenilor.

Oamenii de ştiinţă de astăzi ştiu că media lui Pitagora, numărul pi şi proporţia de aur, la fel ca înruditul şir al lui Fibonacci, sunt constante universale ce descriu tipare complexe în astronomie, muzică şi fizică. Şirul lui Fibonacci, spre exemplu, este o serie în care fiece număr este suma celor două care îl precedă. Spiralele au la bază acest şir prezent din abundenţă în natură: braţele spiralate ale galaxiilor, în forma amoniţilor şi în dispunerea frunzelor pe tulpină.

Conform gândirii idealiste, istoria lumii ajunsese în acest moment la un punct de cotitură. Marile idei emanate de mintea cosmică erau aproape complet disimulate în materia pe care au creat-o împreuna, iar misiunea lui Pitagora era aceea de a le consemna conceptual, înainte de a dispărea definitiv.

Într-o zi, Pitagora se plimba prin oraș, când a auzit zgomotul de metal bătut pe nicovala și a remarcat că ciocanele de mărimi diferite scot sunete diferite. S-a întors acasă, a fixat o scândura de-a latul unei camere și a atârnat de ea o serie de greutăți echivalente cu greutatea diferitelor ciocane, în sens crescător. După repetate încercări, a stabilit că notele muzicale plăcute urechii omenești corespund unor greutăți diferite. Apoi a calculat că între ele exista o proporție matematică bine definită. Aceste calcule ale lui Pitagora stau la baza octavei muzicale pe care o cunoaștem astăzi.

Palestina ajunsese la o veritabilă răscruce în istoria omenirii. Fiindcă zeii nu mai erau percepuți ca existând în lumea materială, era necesar ca zeul Soare, Cuvântul, să coboare pe Pământ. Asa cum vom vedea, misiunea lui era aceea de a planta în craniul uman sămânța unei vieți interioare ce avea să devină noua arenă de desfășurare a experienței spirituale. Această însămânțare va duce la senzația pe care o resimțim cu toții astăzi, și anume că fiecare dintre noi are în sine un „spațiu interior“.

Planul cosmic prevăzuse ca spiritul uman să dobândească un caracter individual, să fie capabil să gândească liber, să-și exercite libera voință și să aleagă pe cine iubește. Pentru a crea condițiile necesare în acest sens, materia a devenit tot mai densă, până ce fiecare spirit individual s-a izolat în cele din urmă în interiorul propriului său craniu. Astfel, voința și gândirea umană nu mai erau pe deplin controlate de zei, îngeri și spirite, așa cum se întâmplă cu un mileniu în urmă, pe vremea războiului troian.

De fapt, viaţa lui Isus Cristos, conform informaţiilor care ne-au parvenit, poate fi considerată o înlănţuire de evenimente din vieţile predecesorilor săi: fiul unui dulgher şi al unei fecioare, precum Krişna; născut pe 25 decembrie, ca Mithra; vestit de o stea la răsărit, la fel ca Horus; mergând pe apă şi hrănind cinci mii de oameni dintr-un coş mic cu mâncare, aidoma lui Buddha; autor al unor vindecări miraculoase, ca Pitagora; readucând morţii la viaţă, precum Elisei; executat pe un lemn, la fel ca Adonis; înălţându-se la cer ca Hercule, Enoh şi Ilie.

În anul 325, în cadrul Conciliului de la Niceea s-a hotărât care dintre numeroasele evanghelii aflate în circulaţie erau cele adevărate. Totodată, edictele imperiale au interzis practicile păgâne. La ordinele fiilor lui Constantin, femeile şi copiii au fost împărtăşiţi forţat, gurile lor fiind deschise de o maşinărie din lemn, pentru a le fi îndesată înăuntru pâinea sfinţită.

În anul 869, la al optulea conciliu ecumenic, Biserica a închis efectiv porțile lumii spirituale, abolind străvechea distincție dintre dimensiunea vegetală a sufletului și cea animală a spiritului. Sufletul și spiritul au fost declarate ca fiind unul și același lucru, iar rezultatul pe termen lung al acestei măsuri a fost acela că lumea spiritelor, anterior atinsă în timpul slujbei religioase, a ajuns să fie considerată doar o abstracțiune seacă.

Cavalerii Templieri, sau Ordinul Oștenilor Săraci ai lui Isus Cristos și ai Templului lui Solomon, pe numele lor întreg, purtau totdeauna, pe sub îmbrăcămintea exterioară, pantaloni din piele de oaie, ca simbol al castității, și le era interzis să-și radă barba. Singura posesiune pe care le era permis s-o aibă era sabia, toate celelalte proprietăți fiind deținute în comun. Niciodată nu aveau voie să ceară îndurarea dușmanului, retrăgându-se numai dacă raportul era de trei la unul. Și chiar dacă se puteau retrage, erau întotdeauna obligați să lupte până la moarte.

Aşa cum păsările dintr-un stol se mişcă la unison, mânate de acelaşi gând, în mod similar mai mulţi indivizi pot fi animaţi simultan de acelaşi spirit. Pândind în întuneric de dincolo de suprafaţa strălucitoare a Angliei elisabetane, vorbind prin intelectul unora precum Marlowe, Shakespeare, Bacon, Donne şi Cervantes, putem recunoaşte chipul aspru al Celui Verde, maestru spiritual al sufiţilor şi arhitectul epocii moderne.

Cea mai vastă bibliotecă de literatură ocultă se află la Vatican. Biserica nu a crezut niciodată că ştiinţele oculte nu funcţionează, ci doar a vrut să deţină controlul exclusiv asupra lor. Sociologii au considerat că puterea pe care religia o exercită asupra oamenilor are la bază capacitatea ei de a explica dimensiunile necunoscute, misterioase ale vieţii şi a ţine astfel temerile la distanţă. Religia trebuia să pară capabilă să stăpânească forţele întunecate ale spiritelor, care uneori pătrund în lumea materială.

…din perspectiva lui Newton, totul în univers tinde către inteligenţă. Materia neînsufleţită năzuieşte la viaţa vegetală, iar aceasta aspiră la cea animală prin intermediul unei senzitivităţi rudimentare. Animalele superioare au un instinct aproape raţional, ca inteligenţa omului, acesta aşteptând să evolueze şi să devină o fiinţă superinteligentă.

De la bun început, francmasonii au intenţionat să elimine religia de tip automat, în care gândirea nu-şi are locul, falsa pietate şi acumulările secolelor de practici şi dogme bisericeşti, şi îndeosebi ideea unui Dumnezeu-Tată răzbunător. Membrii de rang superior au căutat însă dintotdeauna experienţa directă, de ordin personal, a lumilor spirituale. Ca filozofi, au fost mereu interesaţi de încercarea de a defini ceea ce se poate spune în mod rezonabil despre dimensiunea spirituală a vieţii.

Constantin cel Mare a transformat un templu din Alexandria în biserică, iar obeliscurile sacre ale lui Thoth sau Hermes, aflate la intrare, le-a rededicat Sfântului Mihail. În anul 1877, francmasonii de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului au colaborat pentru a transporta pe mare aceste două obeliscuri – unul la Londra, pentru a fi aşezat pe Victoria Embankment, spre Tamisa, devenind cunoscut ca Acul Cleopatrei. Acolo urma să fie înălţat pe data de 13 septembrie 1878, când Soarele avea să se afle la zenit. Celălalt obelisc a fost amplasat în Central Park, în New York, sub supravegherea unui grup de francmasoni conduşi de membri ai familiei Vanderbilt.

Poate că ar trebui să încheiem cu reflecţiile unui savant de renume. Fizicianul Niels Bohr spunea la un moment dat: „Opusul unei afirmaţii corecte este o afirmaţie greşită, dar opusul unui adevăr profund poate fi, foarte bine, un alt adevăr profund.“

Am văzut că, dacă încercăm să privim în trecut, dincolo de anul 11451 î.C., dovezile că ştiinţa ne poate spune ceva real sunt foarte firave. Uriaşe baloane de supoziţii şi interpretări se clatină în echilibru precar pe un fundament minuscul de date concrete. Şi, desigur, acelaşi lucru este valabil şi dacă încercăm să privim în viitor, mai departe de anul 11451 d.C. adevărul este că trebuie să ne folosim imaginaţia. Atunci când pornim la drum într-o direcţie sau în cealaltă, când părăsim ţărmurile insuliţei noastre de materie, nu putem să pătrundem decât pe tărâmul imaginaţiei.

Desigur că materialiştii privesc imaginaţia cu ochi bănuitori, asociind-o cu fantezia şi cu iluzoriul. Societăţile secrete, însă, o percep într-o lumină extraordinară. Mintea fiecărui individ este o prelungire, o protuberanţă a minţii universale în lumea materială, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi folosească imaginaţia pentru a tinde către această minte şi a conlucra cu ea.

Acest mod de utilizare a imaginaţiei a fost cel care i-a conferit unui Shakespeare sau Mozart aura de divinitate.

Imaginaţia este totul.