Title: Istoria secretă a lumii

Page Count: 416

categorii: Istoria, Lumea ideilor, Recenzii

Etichete: De gândit, Învață

Published: 2008

Istoricii din lumea antică au relatat că, de la începuturile civilizației egiptene și până la prăbusirea Romei, templele publice din orașe precum Teba, Eleusis sau Efes aveau alături incinte destinate preoților. Cărturarii numesc aceste incinte „școli ale misterelor”. Aici, elitele politice și culturale deprindeau tehnici de meditație. După ani de pregătire, Platon, Eschil, Alexandru cel Mare, Cezar August, Cicero și alții erau initiați într-un tip de filozofie secretă. În diferite epoci, tehnicile folosite de aceste…

Îi cer cititorului să încerce să-şi imagineze cum ar fi dacă ar crede exact contrariul a ceea ce am fost învăţaţi să credem.

De fapt, dacă un singur precept al acestei istorii alternative este adevărat, atunci tot ce aţi învăţat până acum de la mentorii dumneavoastră trebuie pus sub semnul întrebării.

Bănuiesc că această perspectivă nu vă îngrijorează. Aşa cum spunea, în mod memorabil, unul dintre reprezentanţii anticei şi secretei filozofii: Trebuie să fii nebun; altfel nu ai fi venit aici.

În universul „ştiinţific“, materia a apărut înaintea minții. Mintea este de fapt un accident al materiei, insubstanţial şi fără legătură cu ea; un savant a mers chiar până acolo încât a caracterizat mintea drept o „boală a materiei“.

Pe de altă parte, în universul de tip mintea-înaintea-materiei, descris în cartea de faţă, conexiunea dintre minte şi materie este mult mai strânsă; de fapt, este o conexiune vie, dinamică.

Dacă sunteţi de părere că materia a apărut înaintea minţii, trebuie să găsiţi o explicaţie pentru felul în care combinarea întâmplătoare a substanţelor chimice a dus la formarea conştiinţei – ceea ce este dificil. Dacă, pe de altă parte, credeţi că materia a fost un fel de precipitat al minţii cosmice, aveţi în faţă o problemă la fel de complicată: aceea de a explica modul în care s-a întâmplat acest lucru, de a oferi un cadru de lucru.

Cândva, demult, timpul nu exista.

Timpul nu este altceva decât o modalitate de a măsura schimbările de poziţie ale obiectelor în spaţiu şi, aşa cum ştie orice om de ştiinţă, orice mistic şi orice smintit, la începuturi nu existau obiecte în spaţiu.

În ciuda acestei absenţe iniţiale a materiei, spaţiului şi timpului, ceva trebuie să se fi întâmplat pentru a pune totul în mişcare. Altfel spus, ceva trebuie să se fi întâmplat înainte să existe ceva. Şi din moment ce nu exista nimic când s-a întâmplat ceva pentru prima dată, putem presupune că această primă întâmplare a fost mult diferită de evenimentele despre care discutăm în mod obişnuit în termenii dictaţi de legile fizicii. Ar putea avea oare sens să afirmăm că această primă întâmplare a fost, din unele puncte de vedere, mai degrabă un eveniment mental, decât unul fizic?

Totul aici este cu susul în jos şi cu dosul pe dinafară. În paginile care urmează, veţi fi invitaţi să vă gândiţi la acele lucruri la care nici unul dintre cei care apără şi menţin opiniile încetăţenite nu şi-ar dori să vă gândiţi. Veţi fi ispitiţi să abordaţi idei interzise şi să încercaţi filozofii pe care liderii intelectuali ai epocii noastre le consideră eretice, stupide şi nebuneşti.

Pentru ştiinţă, marele miracol ce trebuie desluşit este universul fizic; pentru filozofia ezoterică, este conştiinţa umană.

În lumea antică, obiectele percepute cu ochiul minţii erau considerate realităţi eterne de care putem fi siguri, spre deosebire de suprafeţele externe, tranzitorii, aflate în afara noastră.
…
În vreme ce gândurile noastre sunt palide şi obscure în comparaţie cu impresiile datorate simţurilor, pentru omul antic situaţia era exact inversă.

Şi acum survine primul mare punct de cotitură al istoriei. Biblia continuă: „Întuneric era deasupra adâncului. “ în conformitate cu exegeţii Bibliei din cadrul tradiţiei ezoterice, acesta este modul în care autorii Facerii vor de fapt să spună că Zeiţa Mamă a fost atacată de un vânt uscat, arzător, care aproape că a anihilat potenţialul de existenţă a vieţii.

Saturn trasa limitele sistemului solar. De fapt, zeul era însuşi principiul limitării. Intervenţia lui a introdus în creaţie potenţialul obiectelor individuale de a exista şi, prin urmare, a permis trecerea de la inform la formă. Cu alte cuvinte, graţie lui Saturn există în univers o lege a identităţii prin care ceva există numai ca atare, niciodată ca altceva, şi nici altceva nu există exact ca acel ceva. Graţie lui Saturn, un obiect ocupă un anumit spaţiu la un anumit moment şi nici un alt obiect nu poate ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi moment şi, de asemenea, nici un obiect nu se poate afla în mai mult de un singur loc la un moment dat. în mitologia egipteană, corespondentul lui Saturn era Ptah, cel care modelează pământul pe roata olarului, iar în numeroase mitologii Saturn poartă titlul de Rex Mundi, regele lumii sau „prinţul acestei lumi“, ca urmare a controlului pe care îl exercită asupra vieţii noastre materiale.

Dacă o entitate individuală poate exista în timp, atunci, în mod logic, ea poate deopotrivă să înceteze să mai existe. De aceea Saturn este zeul distrugerii, cel care îşi înghite propriile vlăstare. Uneori este portretizat ca Bătrânul Timp sau ca Moartea însăşi. Ca urmare a influenţei lui Saturn, tot ce trăieşte conţine în sine sămânţa propriului său sfârşit şi, tot din cauza lui, ceea ce ne hrăneşte ne şi distruge. Moartea este prezentă pretutindeni în cosmos: infiltrată în cerul albastru, în firul de iarbă, în fontanela neînchisă a unui nou-născut, în lumina din privirea îndrăgostitului. Din cauza lui Saturn viaţa omului e grea. Din cauza lui Saturn, fiecare sabie are un dublu tăiş şi fiece coroană e o cunună de spini. Dacă uneori viaţa ni se pare aproape prea grea pentru a fi îndurată, dacă ne doare şi dacă strigăm în disperare către stele, motivul este
acela că Saturn ne împinge spre limitele noastre.

„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.“

Versetul 1: 1 din Facerea este tradus de obicei astfel: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.“ în realitate, orice exeget al Bibliei recunoaşte – chiar dacă numai după unele insistenţe – că termenul Elohim, tradus aici prin „Dumnezeu“, este de fapt un plural. Astfel, traducerea corectă a versetului este: „La început, zeii au făcut cerul şi pământul.“ Iată o anomalie tulburătoare, pe care reprezentanţii Bisericii tind s-o ignore; în cadrul cercurilor ezoterice însă, este bine cunoscut faptul că termenul Elohim desemnează divinităţi astronomice.

Atunci când este chestionat insistent, orice specialist în ebraica biblică recunoaște că în Facerea 1:27, fragmentul tradus prin „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie“ trebuie de fapt formulat: „Și au făcut ei (Elohim) pe om după chipul și asemănarea lor.” (plural).

Încă din secolul al XVIII-lea, când imaginea de tip materia-înaintea-mintii asupra vieții a început sa ia locul vechii paradigme mintea-înaintea-materiei, Biserica se străduiește să armonizeze povestea creației, așa cum apare ea în Biblie, în Facerea, cu descoperirile științifice. Dar încercarea nu are sorți de izbândă, fiindcă se bazează pe o interpretare modernă și în același timp anacronică a Genezei.

Faptul că viața este adesea greu de îndurat e rezultatul influenței exercitate de Satan, dar cea a lui Venus face ca viața să fie de multe ori greu de înțeles. Înrâurirea lui Venus a conferit universului o calitate înșelătoare, paradoxală. Altfel spus, în lume a apărut iluzia. Lucifer a dăruit materiei o strălucire menită să deruteze omenirea, s-o facă oarbă în fața adevărurilor de esență înaltă.

Primele trei ere ale cosmosului, cea minerală, cea vegetală și cea animală – ziua lui Saturn, ziua Soarelui și ziua Lunii –, au fost imortalizate în numele primelor trei zile din săptămână.

Și ajungem acum la actul al treilea, subiectul acestui capitol. La începutul său s-a produs evenimentul hotărâtor despre care aminteam la sfârșitul capitolului anterior. Pământul și Soarele s-au separat. De acum, razele solare dătătoare de viață nu-l mai iluminau din interior, ci se revărsau asupra Pământului din cer. Drept urmare, acesta s-a răcit și a devenit mai dens. Structura sa predominant gazoasă a căpătat un caracter preponderent lichid. Contractându-se, întreaga sa suprafață apoasă a fost acoperită de Adam și Eva și de vlăstarele lor vegetale.

Povestea Facerii este o relatare subiectivă a modului în care a evoluat omenirea și a celui în care a fost resimțit acest proces. Cu alte cuvinte, povestea șarpelui încolăcit și a copacului este o imagine a formării coloanei vertebrale și a sistemului nervos al animalelor, asa cum a fost ea păstrată în subconștientul colectiv al omenirii.

Apariţia vieţii animale şi metoda sa de reproducere – sexul – au adus cu ele moartea. Odată cu foamea şi cu dorinţa au fost resimţite deopotrivă nemulţumirea, frustrarea, regretul şi frica.

Ştiinţa modernă nu se întreabă niciodată cum a apărut iluzia în lume… sau imaginaţia… sau voinţa. Dar pentru antici, iluzia, imaginaţia şi voinţa erau unele dintre cele mai puternice forţe din univers, la fel de vii în spaţiul tridimensional, ca şi în minţile noastre. Pentru ei, istoria creaţiei era istoria devenirii acestor forţe.

Berosus spune că Pământul era locuit de o rasă primitivă. Apoi, într-o zi, pe ţărmul mării a apărut un monstru, un animal numit Oannes, „al cărui corp întreg era cel al unui peşte; sub capul de peşte avea un alt cap şi avea picioare dedesubt ca acelea de om, sub coada de peşte. Vocea şi vorbirea lui erau articulate, omeneşti; reprezentări ale lui s-au păstrat până în ziua de azi. (…) Monstrul obişnuia să-şi petreacă ziua printre oameni, dar pe atunci nu mânca; el le-a explicat despre litere, despre ştiinţe şi arte de toate felurile. I-a învăţat să construiască oraşe şi temple, să scrie legi şi le-a dezvăluit principiile cunoaşterii geometrice. I-a ajutat să deosebească seminţele pământului şi le-a arătat cum să culeagă fructe; pe scurt, i-a instruit în tot ce le putea îndulci felul de-a fi şi a le umaniza viaţa. (…) Iar când soarele apunea, monstrul Oannes se retrăgea în mare şi îşi petrecea noaptea acolo, căci era un amfibian. (…) Iar după aceasta au apărut şi alte animale ca Oannes.“

Şi s-a întâmplat că numărul oamenilor a crescut şi oamenii au avut fete foarte frumoase. Şi îngerii, fii ai cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unii altora: «Veniţi, hai să ne luăm de soţii dintre fetele oamenilor şi să avem copii cu ele.» (…) Şi toţi ceilalţi împreună cu ei şi-au luat soţii, fiecare şi-a ales una şi au început să intre la ele şi să se înjosească cu ele şi le-au învăţat farmece şi magie (…) şi ele au rămas însărcinate.

Cartea lui Enoh 6: 1-4

Am văzut că multe dintre mitologiile lumii relatează istoria stranie a sosirii zeilor-peşti şi am precizat că Zeus însuşi, în cele mai vechi reprezentări ale sale, era considerat unul dintre ei. Am constatat de asemenea că miturile referitoare la Jupiter şi la ceilalţi zei olimpieni descriu proliferarea formelor de viaţă animală. îmbinarea acestor două filoane dă naştere unei posibilităţi surprinzătoare.

S-ar putea oare ca miturile antice să fi anticipat teoria ştiinţifică modernă conform căreia viaţa animală, care avea să ducă prin evoluţie la fiinţa umană, a debutat sub forma peştilor?

Conform istoriei secrete, evoluţia speciilor nu a fost un proces lin, constant, aşa cum consideră ştiinţa. Au existat meandre şi puncte de cotitură cu implicaţii majore asupra modului în care înţelegem astăzi fiziologia şi structura noastră mentală. Au existat de asemenea drumuri înfundate, false începuturi şi încercări deliberate de sabotaj. Şerpi, păianjeni, gândaci şi creaturi parazite, pe de altă parte, au prins formă sub influenţa malignă a feţei întunecate a Lunii.

În conformitate cu doctrina secretă, animalele au evoluat în formele pe care le cunoaştem astăzi sub influenţa stelelor şi a planetelor – leul influenţat de constelaţia Leului, spre exemplu, vitele de Taur. Centaurii, sirenele, faunii şi satirii erau predecesorii oamenilor actuali: impulsul de a crea fiinţa umană modernă din punct de vedere anatomic, în diverse stadii de evoluţie.

Planul cosmic viza ca toate formele biologice din lume să fie, treptat, încorporate in om, acesta urmând a fi încoronarea procesului de creaţie. Pe măsură ce conduceau omenirea tot mai aproape de anatomia umană de astăzi, zeii şi-au asumat conformaţiile parţial umane, parţial animale pe care le-au reţinut sumerienii, egiptenii, persanii şi babilonienii, până ce au ajuns la formele anatomice perfecte pe care şi le aminteau ultimele mari civilizaţii ale lumii antice: grecii şi romanii. Zeiţa planetei Venus, de pildă, era divinitatea cu cap de vacă Hathor, iar zeul planetei Mercur era Anubis cel cu cap de câine, de pe zidurile templelor egiptene. Conform tradiţiei secrete, aceleaşi fiinţe au rămas în memoria grecilor din epoca clasică, în forme mai evoluate.

La întoarcerea dintr-o campanie militară, Osiris a fost întâmpinat cu urale de mulţime, de poporul care îl iubea. Domnia sa, deşi ameninţată mereu de atacurile din exterior, avea să rămână în amintirea populară ca o epocă de aur, o eră a bunăstării şi fericirii sociale. Numele Osiris rezonează cu inseminarea, ourien însemnând sămânţă, spermă, iar ceea ce noi numim astăzi „centura lui Orion“ este de fapt un eufemism,
în Antichitate fiind percepută ca un penis ce devenea erect pe măsură ce noul an se scurgea. Aceste amănunte ar trebui să ne prevină că povestea care urmează are o puternică latură sexuală.

Osiris a acceptat invitaţia fratelui său, Seth, la un banchet menit să-i celebreze victoria în luptă. Unii spun că Osiris s-ar fi culcat cu frumoasa Nepthys cea cu pielea întunecată, soţia lui Seth şi sora lui Isis, consoarta eroului nostru. Aceasta înseamnă oare că Seth avea un motiv pentru a ucide? Dar poate că nici nu-i trebuia unul. Explicaţia animozităţii resimţite de acesta faţă de Osiris rezidă în chiar numele lui. Fiindcă Seth era trimisul lui Satan.

După banchet, Seth a anunţat că va fi organizat un joc. El confecţionase deja un cufăr splendid, ca un sicriu din lemn de cedru incrustat cu aur, argint, fildeş şi lapislazuli. Cel care avea să se potrivească perfect în cufăr, a declarat Seth, îl putea păstra. Unul câte unul, invitaţii au încercat să intre în cufăr, dar fiecare era prea gras sau prea slab, prea înalt sau prea scund. În cele din urmă, Osiris s-a apropiat şi s-a întins în sicriu. „Mi se potriveşte!“ a strigat el. „Parcă mi-ar fi o a doua piele!“ Dar plăcerea de a fi câştigat cufărul i-a fost de scurtă durată, căci Seth a pus imediat capacul, I-a bătut în cuie şi a umplut fiece crăpătură din lemn cu plumb topit, metalul lui Satan. Apoi, împreună cu servitorii săi, a dus cufărul pe malul Nilului şi i-a dat drumul pe apă. Osiris era nemuritor şi Seth ştia că nu-l poate ucide, dar spera că astfel va scăpa de el pentru totdeauna.

Cufărul a plutit pe Nil vreme de câteva zile şi nopţi, ajungând în cele din urmă la ţărm în regiunea în care se află azi Siria. Un tamarisc tânăr care creştea acolo I-a învăluit cu ramurile sale şi, treptat, a crescut în jurul lui, închizându-l protector în trunchiul său. Cu timpul, copacul a devenit celebru pentru frumuseţea lui, iar regele Siriei I-a tăiat şi I-a sculptat în forma unui pilastru pe care I-a aşezat în mijlocul palatului său.

Între timp, Isis, despărţită de soţul ei şi deposedată de tron, şi-a tăiat părul, şi-a înnegrit faţa cu cenuşă şi a rătăcit de colo-colo, căutându-şi înlăcrimată consortul iubit. După o vreme, a intrat ca servitoare la curtea unui rege străin. (Cititorii vor remarca modul în care această legendă, iniţial un rit sacru în templele Egiptului antic, ne-a parvenit într-o formă uşor cosmetizată, aceea a basmului Cenuşăreasa.)

Dar Isis n-a renunţat niciodată la gândul de a-şi găsi bărbatul şi, într-o zi, puterile ei magice i I-au arătat într-o viziune, în cufărul din trunchiul copacului aflat chiar în palatul regelui sirian la curtea căruia slujea ea. Atunci Isis şi-a dezvăluit adevărata identitate, de regină, şi I-a convins pe rege să doboare pilastrul şi s-o lase să ia cufărul.

A plecat de acolo la bordul unui vas şi s-a oprit pe insula Chemmis, din delta Nilului. Acolo avea de gând să-şi folosească magia pentru a-şi readuce soţul la viaţă.

Dar şi Seth avea puteri magice. Împreună cu acoliţii săi malefici, vâna la lumina Lunii şi, într-o viziune bruscă, a văzut-o pe Isis ţinându-l în braţe pe Osiris. Astfel că, în timp ce ea dormea, el s-a abătut asupra cuplului de îndrăgostiţi. Hotărât ca de această dată să-şi atingă obiectivul, I-a atacat pe Osiris cu sălbăticie şi I-a tăiat în paisprezece bucăţi, pe care le-a ascuns în cele patru zări ale regatului său.

Aşa că văduva Isis s-a văzut nevoită să plece din nou la drum. (Cei familiarizaţi într-o oarecare măsură cu ritualurile francmasoneriei ştiu probabil că membrii acestui ordin se autointitulează „Fiii Văduvei“, în parte pentru a-şi marca participarea la căutările ei.)

Isis purta şapte văluri pentru a nu fi recunoscută de acoliţii lui Seth şi era ajutată de Nepthys, care îl iubea deopotrivă pe Osiris; aceasta din urmă s-a transformat într-un câine pentru a găsi mai uşor şi a dezgropa bucăţile din trupul lui Osiris. Ele au reuşit să le recupereze pe toate, cu excepţia penisului, care fusese mâncat de peştii din Nil.

După ce au ajuns în insula Abydos, în sudul Egiptului, noaptea, Isis şi Nepthys au alăturat părţile găsite şi le-au legat laolaltă bandajându-le cu ajutorul unei fâşii lungi de pânză albă. Prima mumie.

Apoi Isis a făurit un penis din aur şi I-a ataşat la locul lui pe corp. Nu a izbutit să-şi readucă soţul la viaţă în întregime, dar I-a înviat din punct de vedere sexual, astfel că s-a putut apleca asupra lui, atingându-i cu mişcări delicate şi învăluindu-i penisul sub forma unei păsări până ce el a ejaculat. În acest mod ea a rămas însărcinată şi aşa I-a conceput pe Horus, noul Stăpân al universului.

Crescând, Horus a răzbunat moartea tatălui său, ucigându-şi unchiul, pe Seth. Între timp, Osiris trăia în Lumea de Dincolo, ca rege şi Stăpân al Celor Morţi. Acesta este rolul în care este cel mai des înfăţişat de egipteni, de obicei cu faţa verde, învăluit în bandaje grele şi aparent imobil, dar emanând o forţă simbolizată de însemnele sale regale, purtând cârja şi îmblăciul.

caracteristica definitorie a vieţii umane, reuşita ei de vârf, ca şi a universului, este capacitatea de a gândi. Creierul este cel mai complex, cel mai subtil, mai misterios şi cu adevărat miraculos obiect fizic din universul cunoscut. Iar în conformitate cu doctrina secretă, cosmosul a creat creierul uman pentru a se putea gândi la sine însuşi.

Este oare posibil ca evenimentele actuale să includă mai multe niveluri de realitate, niveluri pe care nu le poate percepe conştiinţa noastră modernă, orientată spre ştiinţă, pe care ne bazăm pentru a ne orienta în blocajele rutiere, în supermarketuri şi pe internet?

Dacă Enoh/Cadmus a dat nume stelelor şi planetelor, Orfeu a fost cel care le-a măsurat şi astfel a inventat numerele. Sunt opt note într-o octavă, dar de fapt sunt numai şapte, a opta reprezentând trecerea la următoarea octavă. Prin urmare, octavele simbolizează ascensiunea prin sferele sistemului solar, care în Antichitate deţineau un rol esenţial în orice sistem de gândire. Atribuind unui sistem o notaţie, Orfeu a pus bazele matematicii. Astfel puteau fi manipulate concepte, pavând drumul spre interpretarea ştiinţifică a universului fizic.

Dacă această târzie solidificare a materiei s-a petrecut cu adevărat, atunci metodele de datare, precum cea cu Carbon-14, utilizată în mod convenţional pentru stabilirea cronologiilor antice, ar deveni inutile. Ştiinţa modernă pleacă, în calculele sale, de la o premisă care pentru antici nu exista – şi anume că legile naturii au fost valabile oricând în timp şi oriunde în spaţiu.