Provocator de-a dreptul… Ce poate însemna asta? Nu fiecare dintre noi gândește cu propria minte? Chiar dacă primim sfaturi, nu decidem pe baza propriei analize? Ei bine, Gabriel Liiceanu ne arată că lucrurile nu sunt atât de simple…
O carte incomodă… Pe de o parte prin prisma subiectului abordat, iar pe de altă parte pentru că ne arată cât de puțin (sau deloc) gândim noi de fapt…
Titluri pe pagină
Context
Cartea a fost dedicată lui Alexandru Dragomir. Iată un interviu cu autorul:
Rezumat
„Ca să nu mor bou”
Desigur că personal, nu înțeleg și nu accept acest subtitlu ca pe o jignire adresată acestei ființe (boul) care, cel puțin în istoria țăranului român s-a dovedit un ajutor inestimabil, într-o anumită perioadă. Dar asta-i altă discuție.
„Într-o lume în care se gândește plat, șters, impersonal, deci într-o lume în care nu se mai gândește deloc, ceea ce-ți poți dori mai mult decât orice este nebunia de a gândi pe cont propriu.”
Printr-o paralelă cu lumea sportului, se pare că în ceea ce privește procesul gândirii, adevăratul miracol nu e cel al „figurilor impuse”! Ba dimpotrivă, ar fi vorba de o „osândă” infinit mai subtilă: obligația de a ne construi liber un caracter și un conținut de gândire care să ne definească distinct personalitatea.
Oamenii se nasc cu o anume hartă neuronală. Peste ea însă, se așterne o a doua, care va avea un desen specific, un desen ce ne aparține exclusiv, o formă de exprimare a liberului-arbitru. Cum se formează această a doua hartă? E rezultatul experiențelor personale, în special a întâlnirilor fundamentale de pe parcursul propriei vieți. De aceea, această hartă este caracterizată de o anume mobilitate! (Sigur, mai puțin la persoanele „habotnice”, care refuză schimbarea, blocându-și gândirea în anumite tipare fixe.
Noi suntem judecați pe baza acestei hărți secunde.
Doar solitarul act de gândire va permite „reglarea din mers” a propriului eu în contextul în care trăim într-o junglă a spectacolului global, a neîntreruptei flecăreli, a devastatoarelor prostii ce guvernează lumea, a modelelor simplificatoare și a „trendurilor”. O fi cu putință o lume în care fiecare fiecare individ să aibă propria gândire reinventată cu fiecare individ? Nu e asta o nebunie? Dacă toți oamenii respiră la fel, cum se poate ca un același organ – creierul – să emane gândiri diferite?
Orice om primește la naștere o minte crudă, sălbatică, care ne e dată fiecăruia în grijă. Fiecare e chemat să-și ajute mintea să devină „o minte adevărată”, s-o cultive, s-o „coacă”. Nici un alt organ al omului nu se poate întoarce asupra lui însuși și nu se lasă modelat. Doar în cazul minții vorbim despre „formare”.
Ce-nseamnă a gândi?
Se spune că creierul ar genera cam șaizeci de mii de gânduri pe zi. Doar în măsura în care are posibilitatea să gândească, un om va gândi. Ori asta nu e o garanție că e capabil să gândească. Există patru feluri de a gândi:
„A arăta interes pentru filosofie nu dovedește defel că am fi pregătiți pentru a gândi. Însuși faptul că ani la rând ne dedăm cu pasiune studierii tratatelor și scrierilor marilor gânditori nu devine o garanție pentru faptul că gândim sau că suntem pe punctul de a învăța să gândim. A fi preocupat de filosofie poate chiar să întrețină în modul cel mai apăsat iluzia că gândim fiindcă «filosofăm»”. (Martin Heidegger)
- Modalitatea curentă de gândire ce însoțește preocupările (de exemplu, când bat un cui mă gândesc dacă țin bine cuiul, dacă l-am așezat perpendicular pe perete, dacă am un ciocan echilibrat pentru respectivul cui, etc.).
- Gândirea „intelectuală” sau reproducerea a ceea ce am învățat, explicând altuia ceea ce știm mai bine sau ordonând ceva logic.
- Încercarea de înțelegere a modului în care au gândit filosofii/gânditorii.
- Chiar preocupat de filosofie, având propriile gânduri, cu acces la nuanțe aparte, cu conexiuni rapide între idei, nu poți fi considerat „gânditor”, în sensul adânc pe care încearcă să-l definească autorul.
De fapt, toate aceste tipuri de gândire sunt, într-un anume sens, tot atâtea moduri de a nu gândi!
„A sta pe gânduri”
„Lucrul care dă prin excelență de gândit, în epoca noastră ce dă de gândit, este că noi încă nu gândim”. (Martin Heidegger)
De fapt, Heidegger se referă la ceea ce romanii numeau otium, adică „a lua pauză/răgaz”, a ieși din sfera lui negotium, a te sustrage din lumea lui „a face”, a trece într-un spațiu în care încetează acțiunea utilă și începe gândirea asupra esenței. În acest spațiu, singura acțiune este însăși gândirea, având ca unic țel înțelegerea.
A trăi inutilul până la limita omenească a înțelegerii.
În intelectualitatea noastră, eseistul învârte idei, logicianul raționează, iar profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări. Dar de gândit, cine mai gândește?
(Al. Dragomir)
Conectarea la nemurire
„Dacă Ființa a înlocuit zeii olimpieni, atunci filosofia a înlocuit religia. Filosofarea a devenit singura «cale» posibilă a pietății și această cea mai nouă caracteristică a noului zeu era de a fi Unul”
În societatea antică a lumii grecești s-a petrecut o uimitoare schimbare de paradigmă: încet-încet, s-a ajuns ca „a contempla” (théorein) să devină superior faptului de „a face” ceva (práttein)! Cum s-a-ntâmplat asta? O explicație ar fi aceea că vechii greci au simțit tentația nemuririi, au vrut să se apropie de condiția zeilor. Și singurele imitații posibile ale nemuririi au fost:
- faima – având care rezultat o perpetuă pomenire;
- gândirea – ca fiind un capital de nemurire.
De fapt, ar trebui să conștientizăm că la îndemâna fiecăruia dintre noi avem un singur capital de nemurire: gândirea!
Gândirea – versant al interiorizării
Interiorizarea și apariția gândirii ca „stare (sau cădere) pe gânduri” a apărut prin secolul VI și în prima jumătate a secolului V î. Cr., odată cu filosofii „presocratici” (Thales, Anaximandru, Anaximene, Pitagora, Parmenide, Heraclit, Anaxagoras, Empedocle, Protagoras, Zenon, Democrit,…) Ei au gândit pentru întâia oară într-un spațiu a-teu (fără zei), dincolo de dóxa comună, folosind paradóxa, „opinia de dincolo de opinia curentă”.
Să ne imaginăm societatea unei cetăți antice… Cum să-i faci pe locuitorii ei să considere normal ca printre ei să apară cineva care se miră la tot pasul de lucruri de care nimeni nu se miră? Thales a căzut într-un puț pe când studia astrele! Am putea considera, de ce nu?, că aceea a fost glorioasa clipă a nașterii filosofiei!
Cât se poate sta pe gânduri?
O durată posibilă a interiorizării? De fapt, vorbim de o atemporalitate specifică „regiunii gândirii”. Filosoful Al. Dragomir identifică cinci posibile „modificări ale conștiinței”, cinci „plecări”:
- îmi îndrept atenția spre ceva din trecut;
- îmi îndrept atenția spre ceva din viitor;
- îmi îndrept atenția spre alt loc decât aici;
- gândesc abstract;
- îmi imaginez ceva.
Dintre toate astea, doar „plecarea” de la punctul 4. se referă la gândirea țintită filosofic. Iar faimoasele „Caiete” ale lui Cioran pledează pentru discursul fragmentat și „gândirea fracturată”.
Gândirea comună și una „altfel”
„Raportată la credință și la tradiție, gândirea filosofilor apare în ochii poporului ca violare a unui lucru sacru, ca sacrilegium.”
De fapt, noi gândim cu gândurile tuturor, cu gândurile tradiției, sau ale opiniei publice. E o gândire „medie” a unei comunități, așa cum grecii înșiși gândeau în „spiritul cetății”, cel care, la rându-i, avea ca punct de referință zeii!
„Ceea ce dez-văluie Socrate este tocmai părelnicia oamenilor, aparența științei acolo unde în fond nu e vorba decât de ignoranță. Aparent, toți știm sau avem pretenția că știm. Noi trăim cu convingerea flatantă că știm o grămadă de lucruri din cele omenești. Că știm, de pildă, ce e cunoașterea, sau evlavia, sau curajul, sau frumosul, sau binele… Or, la o cercetare atentă, adică la o cântărire atentă a răspunsurilor (exact ceea ce făcea Socrate punând întrebări în dreapta și stânga, rezultă că rătăcim, că ne contrazicem, că de fapt nu știm nimic ferm, ci doar ne închipuim că știm. Că suntem toți, așadar, niște închipuiți. Că suntem aparența propriei noastre cunoașteri. Căci singurul lucru ferm pe care-l dă pe față cercetarea prin întrebări și răspunsuri a „științei” cuiva este ignoranța, părelnicia ca iluzie a științei.”
Până pe la jumătatea secolului V î. Cr., Atena nu avea „gânditori”, primul intrat în cetate fiind Anaximene. Periferia (suma coloniilor) era centru gândirii, iar Atena (centrul politic) era periferică în raport cu gândirea. După (doar) patruzeci de ani, peisajul s-a schimbat, Atena fiind invadată de gânditorii coloniilor. Ei veneau cu „mărfuri” ireale: gânduri, idei!
Deosebit de ceilalți „cetățeni”, Socrate era singurul care își asuma propria ignoranță. Ceilalți refuzau să constate că nu știau că nu știu. Și de aceea, erau gata să-l condamne la moarte, el incomodându-i, exasperându-i, și umilindu-i chiar. Și consecvent gândirii proprii, chiar Socrate era gata să se lase condamnat…
Și al doilea lucru extraordinar care se petrece acum. Socrate este neclintit în gândul că nu-i poate lăsa pe atenieni să trăiască în ignoranță crezând că trăiesc în știință. Și că nu poate abdica de la acest imperativ. Dar, atenție!, nu o face constrângându-i, ci încercând să-i convingă de acest lucru. Nu e un tiran, ci un „pedagog”, unul care-i privește pe concetățenii săi ca pe niște copii mari ce mai au de învățat în privința neștiinței lor. Aici apare pentru prima oară un fapt tulburător: că a gândi înseamnă nu numai a descoperi un lucru, a-l dez-vălui, a-l scoate din ascundere, ci înseamnă deopotrivă a-ți asuma până la capăt ceea ce ai gândit până la capăt.
Iată două cazuri de gânditori: unul a fost Socrate, care, în coliziune cu puterea, a fost capabil s-o sfideze și să moară pentru gândurile sale, iar altul a fost Kant, care a găsit ieșirea dintr-un astfel de impas astfel: „… dacă ceea ce spunem trebuie să fie adevărat nu înseamnă că avem datoria de a spune public întreg adevărul”.
Din păcate,
„Nici o achiziție a civilizației umane nu este definitivă.”
Văzul fenomenologic – capacitatea de a te mira ca și condiție
„Fenomenologul vrea să înțeleagă ceea ce toată lumea, subînțelegând, nu mai înțelege.”
Văzul fenomenologic este nu un simț, ci un anume tip de gândire. Un tip de gândire ce impune o „capacitate prealabilă a mirării”. Heidegger a fost cel care, în opoziție cu Aristotel, a mutat atenția mirării spre „ființa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră”, cele întâlnite la fiecare pas).
Intim vs. public
„Intim” devine astfel un cuvânt important, încărcat cu o mare forță de interpretare și înțelegere a lumii. Există așadar un loc privilegiat al vieții în care rămân eu și-n care tot ce fac atârnă de mine și trebuie să rămână la mine. O regiune în care, când intru, ușa lumii se închide în spatele meu. Există un spațiu inalienabil în care nu mai pot fi numărat, pus în rând, absorbit într-o mulțime, reprezentat de alții, destrămat în vidul unei abstracții. Aici rămân singur cu „încăperile nemărginite ale spiritului meu”.
Vileagul (publicul) „nu poate trăi decât dizolvându-și termenul care i se opune, absorbindu-l până în punctul în care din el nu mai rămâne nimic.” Și-așa putem constata marea ruptură umană: intim–vileag.
Cultura este vileagul spiritului.
Auto-întrebări:
Ce e cu mine? Cine m-a aruncat pe lumea asta și, dacă m-a aruncat Cineva sau nimeni, cum arată lumea în care m-am născut? Pot eu să ies din lumea pe care o traversez, fără să știu ce este cu mine și cu ea? E oare normal să nu-mi înțeleg pașii vieții și lucrurile care se petrec în jurul meu? Este normal să traversez viața ca un idiot? (…) Nu cumva am obligația morală să înțeleg? Și-atunci, a nu gândi nu este cumva un păcat suveran?
Sinele noician
Există în noi ceva mai adânc decât noi înșine.
Finalitatea (auto)cultivării omului:
„Iluminarea este ieșirea omului din minorat, a cărui vină o poartă el însuși. Minoratul este neputința omului de a se sluji de inteligența sa fără a fi îndrumat de altul. Vinovat se face omul de această stare dacă pricina minoratului său nu este lipsa inteligenței, ci lipsa hotărârii și a curajului de a se sluji de ea fără îndrumarea altuia. Sapere aude! Îndrăznește să te slujești de inteligența proprie! Aceasta e lozinca luminării.
Gândirea pe cont propriu
„Nu ești, dacă nu îți supraviețuiești: sădind un pom, lăsând un gând.”
Noica… Păltiniș… Retragerea din lume…
E vorba de nevoia de a putea arăta „în fiecare clipă, aproape, și în orice zac la capătul vieții, ce ai avut de făcut, măcar ce ai vrut să faci, sau ce stătea să se facă prin tine”.
„Înainte să adormi spune veghei: păstrează pentru mâine ce nu mi-ai dat azi.”
Să recapitulăm:
- Am obligația să ies din minoratul mental, să gândesc fără îndrumarea altuia (Kant). Am obligația gândului propriu („care îți e ideea?”), am obligația să-mi dau un destin, punând pe lume ceva nou, ceva doar al meu, ceva care-mi poartă semnătura (Noica).
- Dar eu sunt doar eu. Sunt sine. Port în mine o lume: e în noi ceva mai adânc decât noi înșine. A-mi găsi gândul propriu înseamnă a stârni adâncul din mine, înseamnă a intra în pivnițele sinelui meu. Gândirea e stârnirea adâncului.
- Dar nu a oricărui adânc, ci doar a celui cultivat. Pivnițele sinelui trebuie umplute, mintea care vrea să înțeleagă trebuie irigată și „îngrășată” cu „gândurile proprii” ale celor ce ne-au precedat. Acesta este travaliul culturii, care se împlinește prin comerțul cu cei ce au trăit înaintea noastră și care au lăsat, spre gestație în noi, gândurile lor.
- Călătoria către cei morți în vederea eliberării gândului propriu se face de obicei cu un maestru cultural. Voința de cultură și creație care mă mână face parte din drumul fiecărui destin.
- Abia călătoria inițiatică împlinită, devii apt pentru gândul tău. Pivnițele sinelui s-au umplut și totul e pregătit pentru „prăbușirea în sine” și scoaterea finală la lumină a gândului propriu.
- Scoaterea la lumină a gândului propriu echivalează cu devenirea întru ființa proprie. De-abia din clipa aceasta începi să fii. Până atunci trăiai în categoriile speciei și erai trăit. Trăiai în minorat mental. În chip propriu, nu erai. De-acum, ți-ai dat un destin. Ai devenit ceea ce ești.
- Odată cu „gândul propriu” și cu obținerea unui destin, viața se rotunjește în ea însăși și poate să se încheie. Acum, moartea nu mai are în ea nimic cumplit: este desăvârșirea înțeleasă ca sfârșit coerent al unei săvârșiri de-o viață. Aflu că sunt trecător, dar știu că am trecut lăsând o urmă.
După ce ne trece prin gândirea despre gândire a lui Aristotel, ajungând și la auto-însinguratul Descartes, vorbindu-ne despre instrumentul gândirii, mintea, despre permanentul pericol al de-reglării acesteia, afirmația autorului că riscul major al de-reglării minții este ideologia poate fi ușor de acceptat. Iată și cele șase tipuri de subminare a premiselor ce conduc la tot șase tipuri de dereglare mentală:
- Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția „naturii umane”.
- Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului.
- Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul.
- Subminarea relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului. Sexismul.
- Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralizarea cuvântului.
- Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile.
Și-n loc de cuvânt final (deși această temă nu poate avea un final) iată că aflăm și punctul declanșator al acestei inițiative a autorului: o vorbă a lui Pascal în Cugetări: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.” De fapt, întreaga Concluzie a cărții e dedicată combaterii corectitudinii politice (a se vedea și „Marxismul cultural: «corectitudinea politică»”), considerată răzbunarea intelectualilor de stânga, în anii ’90, după prăbușirea comunismului.
SWOT
[mp_easy_icon icon=”fa-plus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte tari
- Abilitatea de a purta cititorul prin cuvinte bine alese către teritoriul gândirii.
- Reușita transmiterii sentimentului că fiecare dintre noi poate (și chiar trebuie) să gândească profund, în sensul prezentat în carte, cu propria minte.
- Curajul combaterii argumentate a „corectitudinii politice” și a unui egalitarism găunos.
[mp_easy_icon icon=”fa-minus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte slabe
- Senzația că ultima parte a cărții (foarte utilă, de altfel) nu mai e o parte închegată a lucrării. Dar poate că la o (eventuală) recitire, nu voi mai avea impresia asta…
Oportunitate și actualitate
În actualul context în care media și patronii/slujitorii lor au o tot mai mare pretenție de a ne modela gesturile și comportamentele anihilând gândirea individuală, apariția unei astfel de cărți era obligatorie.
Aprecieri personale
Deși sunt convins că e nevoie de un mic efort pentru parcurgerea cărții, răsplata pentru acest efort e imensă. Chiar și pe parcursul citirii poți avea sentimentul că nu e nevoie să fii un mare savant ca să poți conduce corect propriu-ți proces de gândire. Mare lucru..
Concluzie
Încă o dată o spun. Cartea merită atenția oricui vrea (totuși) să gândească și să se gândească…