William S. Lind, susținător al teoriei conspirației marxismului cultural, afirma încă din 2015 că marxiștii controlează o mare parte din mass-media populară modernă: corectitudinea politică poate fi direct atribuită lui Karl Marx. Vorbim despre cartea acestui autor: „Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”
Titluri pe pagină
Scurtă prezentare a contextului
Ceea ce încearcă să ne spună cartea asta e că „marxismu’ n-o muritu, doar un pchic s-o hodinitu!”… Acum, schimbând metodele de lucru, a înlocuit metodele economice prin metode culturale!
Și „omul nou”, fără de care nu ar fi posibilă „lumea nouă”, omul cu creierul spălat și parfumat cu amăgirile unei noi limbi de lemn, va fi fericit să trăiască în libertate, în lipsa libertății!
„Noua utopie are, ca și marxismul clasic (vechea utopie), ambiția de a deveni „religia” Noii Ordini. O ideologie în care trebuie să crezi, dincolo de rațiune, căreia trebuie să i te închini fără murmur, pe care trebuie să o slujești până la ultimele consecințe. Iată de ce este necesar să o respingă ferm oricine vrea să-și păstreze libertatea (de gândire, de expresie și de acțiune), adică umanitatea. Cât mai e posibil. Deocamdată, este.”
În „Cuvântul înainte”, editorul cărții – Claudiu Târziu, explică faptul că apariția acestei cărți în România a fost posibilă prin acordarea dreptului de publicare a volumului colectiv „Political Correctness: A Short History of an Ideology” de către William S. Lind și Free Congress Foundation.
Din cele spuse aici, acest concept de „corectitudine politică” își are rădăcinile în Școala de la Frakfurt, fondată de un grup de evrei marxiști în cadrul Institutului de Studii Sociale, prin anii ’20 ai secolului XX, deci la scurt timp după instalarea la putere a bolșevicilor în Rusia… Sub presiunea nazistă din Germania, prin anii ’30, reprezentanții acestui grup au migrat în SUA, unde s-au impus în mediul academic, ajungând ca azi, după prăbușirea economică a comunismului, concepțiile lor să obțină o influență globală covârșitoare, inclusiv înapoi în Europa…
O introducere
Mie unul, mi s-a părut de importanță capitală chiar primele paragrafe al cărții:
(…) una dintre observațiile cele mai pătrunzătoare și mai importante ale conservatorismului este aceea că toate ideologiile sunt greșite. O ideologie ia un sistem intelectual, un produs al unuia sau al mai multor filosofi, și spune: „Acest sistem trebuie să fie adevărat”. În mod inevitabil, realitatea sfârșește prin a contrazice sistemul, de obicei într-o serie de privințe, numărul acestora fiind crescător. Dar ideologia, prin natura ei, nu se poate adapta realității; căci, dacă ar face-o, ar însemna să abandoneze sistemul.
Prin urmare, realitatea trebuie suprimată. Dacă ideologia e la putere, atunci ea își folosește puterea pentru a realiza această suprimare. Ea interzice scrierea ori rostirea anumitor lucruri de natură faptică. Țelul ei este de a împiedica nu doar exprimarea gândurilor care contrazic ceea ce „trebuie să fie adevărat”, ci chiar și ca asemenea gânduri gânduri să fie gândite. În final, rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul.
Practic, Lind definește acest volum ca fiind un manifest, o devoalare a tendinței acestei ideologii numită „Corectitudine politică” de a deveni ideologia dominantă, în condițiile în care el afirmă că SUA n-a avut niciodată o ideologie oficială de stat.
Așadar, ce e „corectitudinea politică”?
Pentru a sublinia profundele schimbări ale societății americane din ultima jumătate de secol (cartea a fost scrisă în 2004), Lind imaginează scenariul unei familii de americani care s-au tele-portat în timp din anii ’50, în America anilor 2000. O astfel de familie ar fi șocată și n-ar dori decât să se întoarcă în vremurile fericite…
Afirmând că, în esență, corectitudinea politică nu e decât marxism cultural, autorul arată câteva paralele dinte marxismul clasic (economic) și această nouă ideologie:
- viziunea unei „societăți fără clase”; în condițiile în care oamenii sunt diferiți, ei sfârșind prin a ajunge și inegali; de aici rezultă o forțare a societății pentru a accepta „egalitatea”; ambele ideologii sunt totalitare;
- atât marxismul economic, cât și cel cultural dau explicații unilaterale ale istoriei printr-un singur factor, primul pedalând pe proprietatea asupra mijloacelor de producție, iar al doilea pe dominația anumitor grupuri (definite prin normalitate sau anormalitate funcție de sex, rasă, preferințe sexuale) asupra altor grupuri sociale;
- ambele variante ale marxismului declară fără demonstrație anumite grupuri virtuoase și altele ca fiind rele; pentru marxismul economic muncitorii și țăranii erau clase sociale intrinsec virtuoase, în vreme ce burghezia (clasa de mijloc) era clasa rea; corect politic e să-i consideri pe negri, hispanici, femei feministe, homosexuali și alte grupuri minoritare ca fiind categorii virtuoase, iar pe bărbații albi ca fiind intrinsec răi; pentru a nega realitatea, corectitudinea politică nu recunoaște existența femeilor ce nu sunt feministe, iar pe negrii ce resping corectitudinea politică îi declară albi [mp_easy_icon icon=”fa-smile-o” vertical_offset=”0″];
- metoda folosită de ambele variante ale marxismului este aceeași: exproprierea; marxiștii economici au expropriat burghezia, iar marxiștii culturali ajunși la putere aplică sancțiuni opozanților și favorizează anumite grupuri;
„Realitatea este alta. Corectitudinea politică nu se referă defel la „a te comporta amabil”, în afară de cazul în care gulagurile ni s-ar părea locuri plăcute. Corectitudinea politică reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertății de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiționale și, în ultimă instanță, un stat totalitar.”
- ambele variante de marxiști folosesc o metodă de analiză astfel concepută încât să evidențieze corectitudinea ideologiei lor în toate situațiile; marxiștii clasici foloseau analiza economică; iar cei culturali folosesc analiza lingvistică numită deconstructivism, pentru răstălmăcirea realității.
În continuare, Raymond V. Raehn ne prezintă „Rădăcinile istorice ale «corectitudinii politice»” și promotorii acestei ideologii: Antonio Gramsci cu ale sale „Caiete din închisoare” (Prison Notebooks), György Lukács („Istorie și conștiință de clasă”), Erich Fromm („Evadarea din libertate” și „Dogma lui Christ”), Wilhelm Riech („Psihologia de masă a fascismului”), Theodor Adorno („Personalitatea autoritară”), Herbert Marcuse („Marele refuz”, „Eseu despre eliberare”).
Impunerea corectitudinii politice în învățământul superior
E vorba despre instaurarea unui sistem inchizitorial prin aplicarea unor metode ce merită pomenite: atacarea programei școlare în numele „multiculturalismului”, impunerea unor „coduri de limbaj” restrictive și vag formulate, precum și cursuri obligatorii de „formare a sensibilității” (senzitivității) adresate bobocilor, care nu sunt altceva decât eforturi sistematice de îndoctrinare ideologică”.
Cele mai tragice victime ale acestei epoci a corectitudinii politice sunt studenții. Obiectivul tradițional al unei educații în arte liberale – aculturația, prin care studenții dobândesc înțelepciunea moștenită a trecutului – a fost lăsat deoparte. Din ce în ce mai mult, o educație universitară astăzi pare să presupună învățarea pe de rost de opinii politice. În ultimă instanță, corectitudinea politică înlocuiește obiceiul tradițional al gândirii critice cu sentimentul infatuat al îndreptățirii de sine. Un distins erudit deplângea recent faptul că „învățământul superior înseamnă tot mai mult să dobândești comportamente și opinii pe care să le porți ca pe o uniformă”.
Corectitudinea politică în diverse alte domenii
Sub semnătura lui Jamie McDonald, e dedicat un capitol asaltului pe care corectitudinea politică îl face asupra literaturii, cu exemple concrete de aplicare a deconstructivismului lui Jacques Derrida.
Dr. Gerald L. Atkinson continuă cu mișcările radicale ale ideologiei feministe, un domeniu în care corectitudinea politică iese cel mai mult în evidență. S-au impus termeni precum „acțiune afirmativă”, „multiculturalism” și „diversitate”.
O nouă utopie: freudo-marxismul
„Nu există fapte, ci doar interpretări.”
Nietzsche
Re-interpretarea și re-construcția istoriei (și în ultimă instanță a adevărului) este o problemă majoră. Aici s-a ajuns (și) datorită elitelor intelectuale care „și-au încălcat angajamentul față de adevăr”, sub multe forme și cu multe grade de manifestare. S-a ajuns până la a reduce faptele la opinii! S-a ajuns la a considera că adevărul este „relativ”, renunțându-se la valoarea de adevărat sau fals a unei afirmații. În mediul academic, o astfel de abordare a condus la apariția de pseudo-materii: studii dedicate feminismului, homosexualilor, afro-americanilor, mișcării Chicano, studii despre pace și despre text!
Astfel de studii culturale au niște caracteristici comune: 1. natura politică; 2. ostilitatea față de adevărul factual; 3. „conținutul” este arbitrar, nefiind relevant.
Autorul acestui capitol, Roger Kimball, face trimitere la cartea lui Keith Windschuttle, The Killing of History: How a Discipline is Being Murdered By Literary Critics and Social Theorists („Desființarea istoriei: cum este distrusă o disciplină de către criticii literari și teoreticienii sociali”), pe care o prezintă ca fiind un ghid intelectual:
În cea mai mare parte a ultimilor 2400 de ani, esența istoriei a continuat să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul, să redea cât mai fidel cu putință întâmplări reale. Desigur, pe parcursul acestor ani, a ieșit la iveală faptul că mulți istorici au prezentat eronat întâmplările, că mulți au fost părtinitori și adesea în neconcordanță totală cu adevărul. Totuși, criticii lor s-au simțit adesea datori să arate că istoricii s-au înșelat în legătură cu fapte reale, că afirmațiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.
În zilele noastre, aceste supoziții sunt în mare măsură respinse, chiar în rândurile unor persoane care profesează ele însele istoria. În 1990, noii teoreticieni în științele umaniste și sociale, care fac parte din curentul dominant, susțin că este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utilizarea istoriei cu scopul dobândirii de cunoștințe în sens obiectiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma propriei noastre culturi și că, prin urmare, ceea ce înțelegem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre preocupări și neliniști. Temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincție esențială între istorie și mit.
De la marxism la „corectitudinea politică”
„Dar reprimarea a ieșit de mult din campusurile studențești, extinzându-se din America și în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai corectitudinii, precum Consiliul Național de Combatere a Discriminării.”
Sub acest titlu, a fost inclus în această carte un text al lui Theodor Codreanu, care-l combate pe un ideolog autohton al corectitudinii politice, numindu-l aici pe Ion Bogdan Lefter, autorul «Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/„acțiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârșit de mileniu» (vai ce mult zgomot pentru nimic!) Iar oamenii ce trag concluzii „la sfârșit de mileniu” par a fi nu doar dominați de un orgoliu exagerat, ci și de lipsă de realism.
Altele…
Pentru a nu lungi prea mult prezentarea, fără a diminua importanța capitolului final pe de o parte și pentru a lăsa cititorului plăcerea să descopere ideile prezentate, mă rezum doar la a enunța autorul și titlurile acestuia, cu precizarea că l-aș caracteriza ca excepțional: Irina Bazon: → „Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității”.
SWOT
[mp_easy_icon icon=”fa-plus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte tari
- Clarificarea – pentru cine vrea să înțeleagă – noțiunii de „corectitudine politică” din perspectivă istorică (modul în care a apărut și s-a dezvoltat), dar și tragerea semnalului de alarmă pentru a percepe riscurile imense ale acceptării ascensiunii acestei tendințe care la noi poate că nu e suficient de vizibilă.
- Având în vedere că nu e un volum de autor, ci mai mult o colecție de puncte de vedere ale mai multor personalități, cu atât mai mult e de apreciat.
- Includerea în acest volum și a unor texte semnate de români.
[mp_easy_icon icon=”fa-minus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte slabe
- Enunț acest aspect și la puncte slabe, dar faptul că volumul e format din texte ale mai multor autori, prezintă poate o lipsă de unitate și repetarea unor idei. Dar asta nu e o catastrofă!
Oportunitate și actualitate
Referitor la aceste aspecte, apreciez că apariția volumului în România a fost un demers de aplaudat. Ajută la conștientizarea pericolelor mortale pentru societatea umană în general a promovării acestei „corectitudini”, care merită spus încă o dată, e marxism cultural. Merită mulțumirile noastre Editura Rost…
Aprecieri personale
Da, luând cunoștință despre luptele de idei prezentate de diverșii autori ai volumului, cred că voi putea fi mai atent la diversele „știri cotidiene” pentru a identifica încercările de impunere a „corectitudinii politice” în viața curentă. Mi se pare că asta ar putea obține fiecare cititor. Și chiar dacă fiecare dintre noi ne-am limita doar la a conștientiza pericolele, fără a lua atitudine, bunul simț prezent în adâncul fiecăruia ne va îmboldi, cel puțin, la a contracara cu o vorbă măcar, agresiunea political correctess-ului…
Concluzie
E simplu: volumul nu este nici mare și nici greu de parcurs. Îl recomand oricui.
Cartea mai poate fi citită și aici.