Printre alte lucrări publicate, istoricul și universitarul Cristian Troncotă a publicat-o și pe asta: „Torţionarii – Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948 – 1964)”… Mda, în contextul evoluției actuale, unii – mai ales cei tineri care sunt luați de valul societății de consum – ar putea considera inutil un astfel de demers. Dar, nu trebuie uitat că fără a memora erorile, riscul de a le repeta crește exponențial…
Titluri pe pagină
Autorul și contextul
Cristian Troncotă (fost ofițer de Securitate între 1984 și 1989!) este, sau ar trebui să fie cunoscut publicului pentru o sumă de lucrări pe subiecte asociate „frontului secret”. Conform Wikipedia, în 2009, omul fost trecut în rezervă cu gradul de general de brigadă… CV-ul său poate fi găsit aici.
„Scurt” rezumat
„…Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine.”
(Alexandru Drăghici)
Încă din capitolul introductiv, autorul pune înființarea Securității ca necesitate a unor „structuri informative și contrainformative” în contextul confruntării ideologice dintre cele două blocuri separate de Cortina de Fier. Care ar fi totuși scopul autorului? Ne spune chiar el:
Ca în orice demers istoric şi analitic, există un scop, iar în cazul nostru, pentru tema abordată, acesta nu poate fi altul decât cunoaşterea fără pete albe, atât cât este posibil şi permisibil, a ceea ce a însemnat confruntarea pe frontul secret între serviciile noastre de securitate şi structurile similare din alte state. Represiunea internă, ca rezultantă a activităţii poliţiei politice era de fapt o prelungire a confruntării externe. „Duşmanii din interior”, mai precis cei ce se opuneau regimului ori manifestau dezinteres faţă de „înţeleptele” orientări ideologice erau socotiţi, nici mai mult nici mai puţin, decât „unelte oarbe” ale duşmanilor din exterior. Iată de ce este de interes cunoaşterea fixismelor, încrâncenării şi crispării confruntărilor de pe frontul secret.
Sigur că vastul spațiu al informațiilor existente (și al celor încă ascunse) nu poate oferi nici măcar o urmă de pretenție de exhaustivitate.
Rolul represiv
„Instituţia securităţii a săvârşit multe şi abominabile crime, din care cauză şi-a atras oprobriul general, ea constituind, indiscutabil, unul din pilonii pe care s-a sprijinit regimul dictatorial al lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Mai mult, în faza de început a jucat rolul de deschizător de drum, de buldozer care a dat totul la o parte, netezind terenul celor care o dirijau.”
General-locotenent (r) Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Bucureşti, 1994, p.14.
Transformarea unui stat „oarecum” democratic într-unul totalitarist-comunist nu putea fi făcută fără un instrument pe măsură. Așa se face că, începând cu 1948, procesul de bolșevizare a țării de către autoritățile de ocupație s-a făcut (și) printr-o „vastă agentură, cu elemente infiltrate în toate sectoarele vieţii social-economice şi culturale, inclusiv în sânul partidului pe care Moscova îl propulsase la putere. Un mare număr de persoane au fost atrase în această diabolică reţea de culegere a informaţiilor şi de influenţare a societăţii româneşti. Agenţi de spionaj pătrunşi în ţară înainte de război, foşti activişti ai Cominternului, comunişti emigranţi înainte de 1944 şi întorşi cu trupele sovietice de ocupaţie, foşti luptători în diviziile de voluntari create şi pregătite pe teritoriul sovietic, iată tot atâtea categorii de cetăţeni din rândul cărora Kremlinul şi-a selecţionat colaboratorii pentru a sovietiza România”. În acest context, Securitatea a fost principalul instrument de represiune, jucând rolul de „braț înarmat” și „sabie ascuțită” al partidului comunist.
Pentru a clarifica și mai mult lucrurile, iată o afirmație tranșantă:
De la fondarea ei, Securitatea a dispus de un vast plan de activităţi minuţios întocmit: „mai întâi, exterminarea spionilor şi duşmanilor, apoi câte un dosar pentru fiecare locuitor, la urmă reeducarea întregii populaţii”. (Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrăşcanu, Bucureşti, 1997, p. 50.) Prin urmare, Securitatea regimului comunist din România nu a fost un serviciu de spionaj şi contraspionaj, în adevăratul înţeles al noţiunilor – aşa cum, din nefericire, au rămas convinşi unii foşti ofiţeri ai instituţiei –, „ci a fost în primul rând şi preponderent un aparat de poliţie politică represivă”. Privind dintr-o asemenea perspectivă va trebui să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei realităţi mult mai complexe, faţă de înţelesul actual al noţiunilor de „intelligence” (informaţii) şi „counterintelligence” (contrainformaţii).
O altă afirmație fără echivoc pe care o face autorul e cea care răspunde la o întrebarea simplă: Securitatea și-a făcut datoria față de țară și popor? Răspunsul e simplu: „Judecând cu obiectivitate, pe baza faptelor atestate documentar, se poate afirma, fără teama de a greşi, că Securitatea nu şi-a făcut datoria faţă de poporul român. Prin însăşi denumirea ei, această instituţie trebuia să vegheze, în primul rând, la menţinerea echilibrului în societate, să aducă sentimentul de legalitate, linişte şi încredere în rândurile conaţionalilor. Or, prin modul în care au acţionat organele de Securitate ale regimului comunist din România au creat o permanentă stare de frică, suspiciune şi nelinişte în rândurile românilor, atât din interiorul cât şi din exteriorul ţării.”
Începuturi
10 iunie 1948… Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu se pun de acord asupra structurii noii Direcții Generale a Securității Poporului (DGSP), cea care urma să înlocuiască vechile structuri de ordine publică și informații (Siguranța, Poliția, Jandarmeria, Secția a II-a de informații a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informații). Înființarea efectivă s-a făcut prin decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Președintelui Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române. A se vedea și „1948-08-30 Înființarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) din Republica Populară Română”.
Loading...
Reload document 
Open in new tab Director al noii structuri: general-locotenent Gheoghe Pintilie (Timofei Bodnarenko zis „Pantiușa”), cu rang de ministru. La 1 septembrie 1948 a primit ajutoare: doi subdirectori cu rang de secretari de stat: Alexandru Nicolschi (Boris Grumberg) și Vladimir Mazuru (Mazurov)
Organizată inițial în zece direcții centrale, DGSP conținea:
- Direcţia I (informaţii interne)
- Direcţia a II-a (contrasabotaj)
- Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare)
- Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare)
- Direcţia a V-a (cercetări penale)
- Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor)
- Direcţia a VII-a (tehnică)
- Direcţia a VIII-a (cadre)
- Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR)
- Direcţia a X-a (administrativă)
„Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm.”
«Istoria spionajului sovietic»
Ulterior, la 30 martie 1951, prin decretul nr. 50, DGSP va deveni Direcția Generală a Securității Statului (incluzând din 2 aprilie 1951) și SSI-ul, organizarea fiind:
- Direcţia A (informaţii externe)
- Direcţia B (contraspionaj) – aceste două noi structuri erau în fond cele preluate de la SSI, adică Secţia I informaţii externe şi Secţia a II-a contrainformaţii
- Direcţia C (contrasabotaj)
- Direcţia E (contrainformaţii în Miliţie)
- Direcţia F (filaj)
- Direcţia G (cercetări penale)
- Direcţia H (contrainformaţii în forţele armate)
- Direcţia I (protecţia conducerii PMR şi a persoanelor care se bucurau de imunitate diplomatică)
- Direcţia J (cadre şi şcoli)
- Direcţia K (administraţie)
- Direcţia L (conducerea organizaţiilor de partid)
E prezentată și înființarea și organizarea DIE (Direcția de Informații Externe), împânzită cu foști cominterniști, mai ales ruși, dar și cea a Direcției de Informații Militare, ca Serviciu de Spionaj Militar di Ministerul Apărării. Practic, n-a existat domeniu de activitate care să nu fie penetrat și controlat de bolșevism.
Un capitol aparte este dedicat „politicii de cadre în Securitate”, reliefându-se prezența spionilor sovietici la vârfurile Securității, considerați ca fiind „niște bâte ale KGB-ului”. Sunt prezentate detalii ale „activităților” unor personaje celebre ale epocii instalării regimului comunist…
Abia la începutul anilor ’60, Gheorghiu-Dej a ordonat ca organele de securitate „să fie curăţate de oamenii Moscovei”. De reținut numele unui alt „pește mare”: Alexandru Drăghici, „un maniac al disciplinei fanatice şi un furibund adversar al oricărei manifestări de independenţă a spiritului”, „omul care a simbolizat teroarea stalinistă în faza ei cea mai absurdă, cea mai atroce”; „faptele personale ale lui Drăghici au avut un caracter criminal, el nu a evitat nici un moment să promoveze cel mai cumplit arbitrariu, să încurajeze elementele cele mai abjecte din aparatul Securităţii şi pseudo-Justiţiei comuniste”
Iată un exemplu al „calității umane” specifice cadrelor Securității:
„…sub Pantiuşa şi Nicolschi se aflau sute de alţi NKVD-işti, care ocupau toate funcţiile de decizie şi foarte multe din cele de execuţie, ale organelor represive din acel timp.”
General div. (r) Neagu Cosma,
Securitatea, poliţia politică. Dosare, informatori, p. 34.
Pentru anul 1956 documentele de arhivă atestă următoarea situaţie a cadrelor Securităţii în privinţa studiilor efectuate: 13,85% cu patru clase primare; 17, 16% cu cinci-şase clase primare; 49, 29% cu certificat de şapte clase; 6,83% aveau absolvite opt-nouă clase medii; 9,51% absolviseră zece clase medii, iar angajaţii cu studii superioare reprezentau doar 3,36% din total. Sub aspect etnic personalul Securităţii, în februarie 1949, era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, iar restul de 1% alte naţionalităţi. Primele statistici întocmite de ofiţerii cadrişti ai Securităţii relevă că din 60 de ofiţeri superiori, aflaţi în structurile de comandă, 38 erau români, 15 evrei, 3 unguri, 2 ucraineni, un ceh şi un armean. În Raportul din 11 februarie 1949, semnat de generalul Gheorghe Pintilie, se atestă şi componenţa naţională a personalului pe întreaga Securitate (aparat central şi teritorial): la Direcţia Generală (Aparatul Central) 890 români, 127 evrei, 7 maghiari, 5 ruşi, 6 greci, 2 armeni, câte un iugoslav, ceh, bulgar, polonez, german şi italian; la Direcţia de Securitate a Municipiului Bucureşti erau 260 români, 22 evrei, 2 maghiari, un rus, un armean şi un polonez; la Direcţiile Regionale de Securitate erau 1.781 români, 192 evrei, 205 maghiari, 15 ruşi, 12 iugoslavi, 5 cehi, 4 germani şi câte 3 bulgari, greci şi armeni.
Consolidări
„Se foloseau două scânduri, lungi de circa 2 metri şi late de 40 centimetri. Între scânduri şi lungimea lor era aşezat individul ce la anchetă li se păruseră [anchetatorilor – n.n.] prea puţin sincer, legat apoi cu nişte frânghii de mâini şi de picioare şi în acelaşi timp şi de cele două plăci lemnoase, astfel semăna cu un sandwich. Aşa legat fedeleş, fără posibilitatea de a se mişca era ridicat pe verticală, lăsat să cadă pe spate, apoi pe faţă, şi-şi zdruncina la contactul cu betonul toate mădularele şi în special capul. În cădere liberă de la oarecare înălţime, fără nici o posibilitate de sprijin, ca un corp inert. Când se terminau aceste căderi, respectivul era complet ameţit şi de cele mai multe ori plin de sânge şi inconştient, transportat cu targa în celula unde te arunca, ca pe un sac, ca să fie şi un exemplu pentru cei ce-l priveau şi care eventual urmau să treacă prin acelaşi supliciu.”
Autorul face o trecere în revistă a „sistemului de pregătire a cadrelor”, un sistem prin care, cel puțin în faza inițială, „deliberat sau nu – se exprima un memorialist –
li se exploatau [ofiţerilor – n.n.] mai mult instinctele decât raţiunea, fiind, astfel, mai degrabă dresaţi decât educaţi în spiritul devotamentului faţă de… [orânduirea socialistă, partidul comunist şi conducătorul iubit – n.n.]”.
Problema prezenței alogenilor (mai ales a „consilierilor sovietici”) în interiorul structurilor Securității, cei care au fost inițial „vârful de lance”, este tratată într-un capitol dedicat.
Un alt subiect abordat în carte este cel legat de „metode, mijloace, tehnici și mentalități”… Toate acestea aveau ca obiectiv dezvoltarea unei diversități de „mecanisme destinate să producă atitudini docile în rândul cetăţenilor şi să garanteze că nemulţumirea nu se va putea transforma în opoziţie directă”, ajungându-se astfel de la ce s-a făcut, la cum s-a făcut. Vorbim despre reţineri şi arestări, anchete informative, cenzura corespondenţei, tehnici operative, supravegheri şi percheziţii secrete.
Cartea mai tratează și activitatea de arhivare și de ținere a evidențelor, ca „primă mare producție socialistă”: cea a dosarelor…, bazată pe o armată de muncitori: informatorii… „În blocul socialist, oamenii şi lucrurile există numai prin dosarele lor.” Întreaga arhivă a fost organizată de la început pe sistemul fondurilor: operativ, reţea, anchetă, corespondenţă, neoperativ şi documentar.
Poliție politică
Ion Mihai Pacepa susţine că „Gayaneh” a fost denumirea de cod a operaţiei de bolşevizare a ţărilor din Europa ce urmau a fi ocupate de Armata Roşie. Prin intermediul organelor represive ale poliţiilor politice create din timp de Lavrentie Beria în ţările intrate în sfera de influenţă a Kremlinului, trebuiau distruse partidele şi organizaţiile politice, precum şi „aparatul de stat burghez” din zonele respective spre a permite URSS să umple vidul creat cu propriile sale instituţii şi cadre. Acelaşi memorialist destăinuie în lucrările sale că a aflat de la Saharovski – şeful consilierilor sovietici din România – că ideea operaţiunii „Gayaneh” i-ar fi
venit lui Stalin în timp ce asista în 1943 la premiera baletului lui Aram Haceaturian, fiind profund impresionat de ritmul drăcesc al allegro-ului din „Dansul Săbiilor”. Ca să dea şi mai multă autoritate noii sale operaţiuni, el a decernat Premiul Stalin pentru muzică pe anul 1943 lui Haceaturian, pentru Gayaneh.
O „insulă a ororii absolute”… Recomandare: „Fenomenul Pitești” a lui Virgil Ierunca.
Canalul Dunăre-Marea Neagră
Eșecul proiectului, plătit cu moartea și sacrificiul a zeci de mii de oameni, a fost explicat de către partidul unic prin „activitatea dușmănoasă” a „sabotorilor”. La punerea în practică a acestei orori, Securitatea a contribuit din plin.
„Fără nici o justificare mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cravaşa, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată viaţa: asasinarea prin împuşcare; interzicerea tratamentului medical deţinuţilor bolnavi şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, îmbrăcaţi sumar sau chiar în pielea goală; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu, în anotimpurile friguroase, ca să taie stuf şi papură; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi în timp de iarnă pe digul în construcţie şi pedepsirea unora de a sta până la brâu în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi ţinerea lor… în pielea goală vara, ziua şi noaptea, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii”.
(Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 10 844, vol.2, f.5-6.)
Atacul la Armată și Biserică
Armata țării și corpul bisericesc au fost alte ținte ale Securității. Mijloacele de intervenție s-au bazat tot pe violență și ignorarea unei justiții corecte. Sunt prezentate exemple concrete de cazuri aproape absurde.
Spionaj și contraspionaj
Autorul dedică un capitol consistent aspectelor „frontului secret”, deși subliniază că un astfel de demers este dificil datorită lipsei surselor de informare din arhive, specifică unui astfel de domeniu.
Este devoalat planul lui Stalin pentru asasinarea lui Tito, plan care și-a păstrat valabilitatea până în 1953, la moartea dictatorului sovietic.
Complicatei încrengături a confruntării dintre cele două blocuri ideologice, socialist și capitalist, în planul activității de spionaj, i se dedică un alt subcapitol. De asemenea, sunt prezentate cazuri de spionaj și contraspionaj de pe teritoriul României. Este amintit „planul Kakab”, cazul parașutării a cinci spioni, în 18 octombrie 1951, cazul echipei „Robert”, etc. Se prezintă mai în detaliu atentatul asupra Legaţiei române de la Berna.
Mai este pomenită și folosirea Securității românești în intervenția sovietică împotriva guvernului maghiar condus de Imre Nagy.
Grupul „Z”
…un aşa-numit Grup „Z”, cu ofiţeri special instruiţi pentru operaţii „de pedepsire”. Litera „Z”, ultima din alfabet, semnifica soluţia finală, adică aducerea lor „la tăcere”. Acest „spetzbyuro” românesc, creat şi condus mulţi ani de consilieri sovietici, a fost întotdeauna o structură mixtă DIE/PGU. A fost înzestrată de PGU cu un arsenal complet de mijloace operative specifice, a căror gamă se întindea de la substanţe soporifice (somnifere) până la informatori de totală încredere, ce fuseseră verificaţi de PGU sau alte servicii „surori” în alte acţiuni „de pedepsire”.
Victime: profesorul Aurel Decei, Puiu Traian, Ovidiu Beldeanu, ș.a.
În loc de încheiere
Torţionarii, ofiţerii Securităţii anilor de început ai regimului comunist, au fost străini de neam şi tradiţii, paraşutaţi din spaţiile aeriene ale Răsăritului sau veniţi pe agregate războinice împreună cu cohortele roşii de ocupaţie; neşcoliţi şi tocmai de aceea invidioşi şi posedaţi de dorul răzbunării asupra unor imaginari „duşmani de clasă”; mulţi la număr, birocraţi în activitate, au fost mai degrabă dresaţi decât educaţi; unelte oarbe ale unui regim despotic pentru care legea făcută tot de ei se aplica după toanele sau bunul lor plac; au atins contraperformanţe profesionale greu de egalat; au adoptat mecanic practicile malefice ale celor care i-au inventat şi transplantat pe meleagurile româneşti, la care au adăugat propriilor lor inovaţii groteşti pornite din oportunisme şi dorinţa de parvenire; ca paradox, au
căutat să-şi ascundă mizeriile şi neroziile, dar au lăsat în urmă tone de maculatură arhivistică, ce mai degrabă îi acuză decât îi apără; au avut în rândurile lor şi excepţii, dar într-un torent de ilegalităţi şi trădări macabre, fiindu-le totul ostil, s-au izolat şi n-au reuşit să se impună, deşi voinţă au avut. Pentru noi, torţionarii rămân cei mai buni „pedagogi”, în sensul că ne învaţă ceea ce nu trebuie să facem, adică să nu transformăm activitatea secretă de informaţii în poliţie politică represivă. Activitatea lor nu are nimic de-a face cu arta informaţiilor, dar nici nu pot fi scoşi din istorie.
SWOT
[mp_easy_icon icon=”fa-plus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte tari
- Caracterul de radiografie a acestei structuri militare, cu identificarea caracteristicilor ei specifice.
- Exemplificarea ideilor susținute.
[mp_easy_icon icon=”fa-minus-circle” vertical_offset=”0″] Puncte slabe
- Având în vedere vastitatea subiectului, cartea ar fi putut include mult mai multe; dar, cu siguranță, n-ar fi putut cuprinde tot…
Aprecieri personale
Astfel de cărți ne ajută să nu uităm răul care nu trebuie uitat, tocmai pentru a evita repetarea lui. Uitându-ne în jur, putem lesne identifica tentația răului; și grav este că, în loc să luăm atitudine de la cele mai mici manifestări ale lui, îl lăsăm să crească, ignorându-l, sperând că nu ne va atinge chiar pe noi. Ne înșelăm amarnic…
Oportunitate și actualitate
Asistăm azi – pe plan global, european și chiar național –, la încercări de scoatere la suprafață a unor mișcări naționaliste și populiste, mișcări care, să nu uităm, au avut contribuții substanțiale la relele secolului XX. În acest context, reamintirea răului nu este doar oportună și de actualitate, ci chiar necesară…
Originalitate
În contextul multor apariții pe acest subiect, cartea aduce cu sine o încercare de sistematizare a informațiilor specifice, și chiar dacă e „colorată” cu exemple concrete ale răului, încearcă să ofere o imagine de ansamblu a fenomenului.
Concluzie
În special cei tineri ar trebui să citească astfel de texte menite a fi adevărate avertismente ale istoriei.