A 6-a Extincție. O istorie nenaturală a Pământului

The Sixth Extinction: An Unnatural History
Title: The Sixth Extinction: An Unnatural History
Page Count: 303
Etichete: ,
Published: 2016
În ultimele 500 de milioane de ani, au existat cinci extincții în masă, când diversitatea vieții pe pământ a scăzut brusc și în mod dramatic. Oamenii de știință din toată lumea monitorizează în prezent cea de a șasea extincție, despre care s-a spus că va fi cea mai devastatoare de la impactul asteroidului care a dus la dispariția dinozaurilor. De data aceasta, cataclismul suntem noi. Într-un stil care este, în același timp, sincer, amuzant și…

Se spune că începuturile sunt, de regulă, de nepătruns. Așa e și cu această poveste, care începe cu apariția unei noi specii, probabil în urmă cu două sute de mii de ani. Specia nu are încă un nume – nimic nu are un nume, momentan –, dar are capacitatea de a numi lucruri.

Ca orice specia nouă, starea ei este fragilă. Numărul membrilor săi este mic, iar teritoriul pe care îl ocupă este redus la o bucată din estul Africii. Populația sa crește treptat, dar apoi, destul de probabil, se diminuează din nou – unii ar spune chiar că reducerea se produce într-un mod fatal –, ajungând chiar la câteva mii de perechi.

Membrii speciei nu sunt neapărat foarte rapizi sau foarte puternici ori fertili. Ei sunt, însă, nemaipomenit de descurcăreți. Treptat, încep să exploreze noi teritorii cu diferite climate, prădători și tipuri de vânat. Nici una dintre constrângerile aduse de habitat sau de geografia locului nu pare să-i afecteze prea tare. Traversează râuri, platouri, lanțuri muntoase. În regiunile de coastă, se hrănesc cu crustacee; pe continent, vânează mamifere. Oriunde s-ar stabili, aceștia se adaptează și inovează.

„Scurt” rezumat

Dacă extincția în sine este un subiect morbid, atunci de extincția în masă ce să mai zicem?

Vorbim de o carte ce a câștigat premiul Pulitzer... Aș spune că absolut meritat, mai ales pentru subiectul abordat, dar și pentru modalitatea aleasă de a prezenta o adevărată istorie a dispariției vieții pe Pământ. Pentru că despre asta e vorba: extincția are o istorie, una tristă. Iar când tu ca reprezentant al unei specii „inteligente”, dotată cu sentimente și caracterizată prin ceea ce sensul comun numește „umanism” (omenie) – și nu mă refer aici la această definire a umanismului, care nu face decât să se pună pe sine însăși în centrul propriilor acțiuni –, ei bine, tu, homo sapiens, înțelegi că ești cauza unei noi extincții, parcă ar trebui să te cutremuri...

Cele treisprezece capitole ale cărții tratează de o manieră oarecum detașată dispariții ale câte unei specii. Dacă pentru unele dintre specii nu putem decât să constatăm dispariția, a doua parte a lucrării, referindu-se la prezent, ne indică pe noi, oamenii, ca autori ai unei continue extincții ce are loc sub proprii ochi, pe care pe care preferăm să-i închidem, ignorând de multe ori cu bună știință tragediile pe care le generăm...

Prin anul II, la cursul de Geologie și Mineralogie, am avut niște profesori care nu făceau decât să ne oblige să reținem „pe de rost” timpul geologic cu ale sale ere, vârste și perioade. Din păcate, n-am rămas decât cu un gust amar după această experiență, oamenii insistând pe a memora orbește niște denumiri... Abia ulterior am reușit să înțeleg importanța paleontologiei. De aceea, poate că o reluare a timpului geologic merită făcută:

Timpul geologic

Iar în acest context, iată un grafic al celor cinci extincții anterioare:

 

Cele cinci mari extincții: 1 - Sfârșitul Ordovicianului; 2 - Devonianul târziu; 3 - Sfârșitul Permianului; 4 - Triasicul târziu; 5 - Sfârșitul Cretacicului

Broaștele aurii de Panama (Atelopus zeteki)

Atelopus Zeleki
Atelopus Zeleki

O specie de broaște ce (mai?) trăiește doar în El Valle de Antón din mijlocul Republicii Panama. Au început să dispară, iar cauza a fost descoperită: o ciupercă aparținând unui grup numit Chytridiomycota., grup ai căror fungi sunt omniprezenți, care a impus denumirea unui nou gen: Batrachochytrium dendrobatidis (Bd).

Povestea asta a fost un prilej pentru autoare de a introduce noțiuni precum: „extincția de fond”, și rata acestui fenomen...

Mammut americanum

Cel mai probabil, în zilele noastre, e posibil ca prima idee științifică cu care iau contact copiii să fie cea a extincției, din moment ce dinozaurii de jucărie și televiziunile le-o oferă. Pregătirea și preocupările de natură tehnică nu m-au ajuta să iau contact cu sistemul binomial al lui Carl Linnaeus, cel care publicându-și Systema naturare încă în 1758, nu făcea nici o deosebire între ce e viu și ce e mort...

Toate aceste fapte, congruente unele cu altele și nediscreditate prin nimic, par să demonstreze existența unei lumi anterioare celei în care trăim acum.
Cum a fost acest pământ, în faza primitivă? Și ce schimbare a condus la dispariția acestei faze?

Georges Cuvier

Primul care a introdus, contrar conceptelor vremii, ideea unei lumi dispărute a fost Georges Cuvier. Este momentul să i se recunoască acestuia întâietatea în lansarea conceptului de extincție, doar pe baza unor fosile de Megatherium, în contradicție cu opinia vremii sale, conform căreia nu erau de conceput dispariții de specii.

Mai aflăm că mastodontul american a dispărut cam acum 13.000 de ani, cu ocazia valului de extincții cunoscut ca „extincția megafaunei”...

Pinguinus impennis

Este capitolul ce-l introduce pe geologul Charles Lyell, cel care susținea ideea uniformitarianismului, considerând extincția un proces atât de lent încât este neobservabil. A fost unul dintre mentorii lui Charles Darwin.

Marele pinguin nordic

Islanda este considerată ultima zonă în care a mai fost văzut marele pinguin imperial:

Islanda este recunoscută ca ultima zonă în care a fost văzut acesta, iar specimenul pe care venisem să-l văd fusese ucis undeva pe teritoriul țării – nimeni nu știe exact unde –, în vara anului 1821. Corpul a fost cumpărat de un conte danez, Frederik Christian Raben, care venise în Islanda special ca să achiziționeze un mare pinguin imperial, pentru colecția sa (și aproape că s-a înecat în încercarea de a realiza acest lucru). Raben a dus specimenul acasă, la castel, și exemplarul a fost proprietate privată până în 1971, când a fost prezentat la o licitație, în Londra. Institutul de Istorie Naturală a solicitat donații, iar, în trei zile, islandezii au strâns, împreună, zeci de miide lire sterline ca să cumpere pasărea înapoi. (O femeie cu care am vorbit, care avea 10 ani pe atunci, și-a amintit că își golise pușculița, ca să contribuie și ea.) Compania aviatică Icelandair a contribuit cu două locuri pentru călătoria de întoarcere în țară: unul pentru directorul adjunct al Institutului și altul pentru pinguinul depozitat într-o cutie.

Întâlnirea acestor pinguini cu omul a fost descrisă de unii sau alții:

Sunt întotdeauna în apă și nu se ridică de loc în aer, pentru că au niște aripi mici (...) cu care (...) întretaie valurile cu aceeași ușurință cu care străbat alte păsări văzduhul. Sunt extraordinar de durdulii! În mai puțin de jumătate de oră, am umplut două bărci cu ele, de parcă ar fi fost ditamai bolovanii, așa că, dincolo de cele pe care le-am mâncat proaspete, fiecare vas a pus la saramură vreo cinci, șase butoaie cu pinguini.

1534 – exploratorul Jacques Cartier

Dacă vii aici pentru penele lor, nu te obosi să-i omori, ci prinde unul la întâmplare și smulge-i penele mai bune. Apoi întoarce-l pe acest biet pinguin pe spate, gol și fără pene cum e, și lasă-l în apă: va pluti până va muri.

...

Iei un vas mare cu tine, în care pui un pinguin sau doi, și faci focul dedesupt, tot din pinguini, săracii. Corpurile lor foarte uleioase se aprind numaidecât.

Aaron Thomas – marinar englez

Amoniții – Discoscaphites jerseyensis

Sfârșit de deceniu '970... Walter Alvarez, geolog venit la Gubbio să studieze originile Apeninilor, a ajuns să rescrie istoria vieții, după descoperirea primelor urme ale uriașului asteroid ce a marcat sfârșitul Cretacicului. Lucrarea lui Alvarez, numită „Cauze extraterestre privind extincția de la sfârșitul Cretacicului” (Extraterrestrial Cause for the Cretaceous-Tertiary Extinction) a fost publicată în 1980.

Bolidul a venit dinspre sud-vest, formând un unghi ascuțit cu Pământul, astfel încât nu a coborât de sus, ci mai degrabă, dintr-o parte, ca un avion ce pierde altitudine. Când a lovit peninsula Yucatan, se deplasa cu 72 de kilometri la oră și, dată fiind traiectoria sa, America de Nord a fost cea mai afectată de impact. Un nor uriaș de vapori și de resturi s-a format deasupra continentului, extinzându-se și incinerând totul în calea sa.

...

Este neclar ce aspect al impactului – căldura, întunericul, frigul, schimbarea chimiei apei – a dis la dispariția amoniților. Nu este clar nici de ce au supraviețuit unii dintre verii cefalopodelor. Prin contrast cu amoniții, nautilii, spre exemplu, au trecut cu bine de extincție: aproape toate speciile cunoscute, de la sfârșitul Cretacicului, au supraviețuit în Terțiar.

În antropocen!

Doar descoperirea stratului de iridiu a dus la moartea teoriei uniformitarianismului. Acesta e un capitol dedicat graptoliților...

La finalul Ordovicianului, aproximativ acum 444 de milioane de ani, oceanele s-au golit. Aproape 85% dintre speciile marine au murit. Vreme îndelungată, evenimentul a fost pus pe seama uneia dintre acele pseudo-catastrofe care arătau cam câtă încredere puteai pune pe fosilele istorice. Astăzi, este privit ca una dintre cele cinci extincții, considerându-se că a avut loc în două episoade scurte, intense și catastrofale.

...

Teoria actuală postulează că extincția de la finalul Ordovicianului a fost provocată de glaciațiune.

Termenul de „Antropocen” a fost introdus de Paul Crutzen, care după ce l-a folosit verbal, l-a consemnat în articolul „Geologia omenirii” (Geology of mankind), publicat în revista Nature.

Iată și o listă cu intervenții ale omului din perspectivă geologică:

  • activitatea umană a transformat între o treime și o jumătate din suprafața de uscat a planetei;
  • majoritatea râurilor mari din lume au fost deviate sau blocate de baraje;
  • îngrășămintele produc mai mult nitrogen decât prevăd, în mod natural, toate ecosistemele terestre;
  • pescăriile își însușesc mai mult de o treime din producția primară a apelor de coastă ale oceanelor;
  • oamenii folosesc mai mult de jumătate din apa dulce ușor accesibilă din lume.

Această carte a fost publicată în 2014. Între timp, sub conducerea lui Zalasiewicz, comitetul de experți în stratigrafie ai Societății Londoneze de Geologie și-a propus să analizeze serios dacă Antropocenul îndeplinea criteriile pentru a fi considerată o nouă epocă geologică. Activitatea la zi a acestui grup poate fi văzută aici.

reflexii”

Între timp, comitetul a decis că nu suntem în Antropocen, ci în Meghalayan:

Meghalayan

Iar cronostatigrafia acceptată este aceasta:

Cronostratigrafia oficială

În jurul nostru e marea

Castello Aragonese...

De la începutul Revoluției Industriale, oamenii au ars atât de mulți combustibili fosili – cărbune, petrol și gaze naturale –, încât s-au adunat 365 de miliarde de tone metrice de carbon în atmosferă. Despăduririle au contribuit cu alte 189 de miliarde de tone. În fiecare an, completăm această cantitate cu aproximativ nouă miliarde de tone, printr-o creștere anuală de până la 6%. Ca rezultat, concentrația de dioxid de carbon din aer – puțin peste patru sute de părți la un milion – este, în ziua de azi, mai mare ca oricând altcândva în ultimii opt sute de mii de ani. Foarte probabil, este mai mare decât oricând altcândva din ultimele câteva milioane de ani. Dacă tendințele actuale continuă, concentrația de dioxid de carbon va trece de cinci sute de părți pe milion, ajungând până în 2050, aproape de două ori cât nivelul din epoca preindustrială. Este de așteptat ca o asemenea creștere să adauge între 5 și 13°C temperaturii globale, ceea ce va declanșa o varietate de evenimente ce vor schimba lumea, printre care dispariția ghețarilor care au mai rămas, inundarea insulelor joase și a orașelor de pe coastă și topirea calotei glaciare arctice. Dar asta e doar jumătate din poveste.

Cealaltă jumătate tristă a scenariului e dată de proprietatea CO2 de a se dizolva în apă, ducând la schimbarea pH-ului suprafeței oceanice, care deja a scăzut de la 8,2, la o medie de 8,1 ( a nu se uita caracterul logaritmic al scalei pH-ului, o scădere cu 0,1 însemnând de fapt că oceanele sunt acum cu 30% mai acide decât erau pe la 1800). Iar creșterea acidității oceanelor va duce inevitabil la moartea coralilor, cu consecințe majore asupra întregului ecosistem marin, așa cum e prezentată situația în capitolul 7, „Picături de acid”...

Să revenim la „plămânul verde”

Schimbarea climatică ar putea să ducă la extincția unui milion de specii.

BBC

Urmare a schimbărilor climatice, se constată modificări ale GDL – Gradientul Diversității pe Latitudine (Latitudinal gradients in species diversity). Miles Silman a demonstrat, începând cu 2003, că pădurea, prin reprezentații săi, copacii, reacționează la modificările de mediu, calculând rata migrației copacilor. Astfel, s-a constatat că încălzirea globală forța genurile medii să „urce” mai sus pe munte cu o rată de doi metri și jumătate pe an. Și asta e o valoare medie, existând copaci precum Schefflera, ce urcau cu o rată de câteva sute de metri pe an.

Relația dintre specie și areal:

[latex]\displaystyle \mathstrut S= cA^z[/latex]

unde:

  • S este numărul speciilor ce trăiesc pe arealul A;
  • c și z sunt constante specifice regiunii și grupului taxonomic luat în considerare.

Modificarea arealului, adică exact ceea ce face omul prin micșorarea suprafețelor neafectate, are consecințe simplu de intuit...

La tropice

Proiectul asupra dinamicii biologice a fragmentelor forestiere (Biological Dynamics of Forest Fragments Project – BDFFP)... Un experiment în derulare de vreo 40 de ani în pădurile amazoniene ale Braziliei... Defrișările au avut ca efect „nu [...] doar un nou echilibru subit prin decimarea speciilor. A fost de fapt o degradare lentă a diversității în timp.”

Dat fiind numărul mare al insectelor, orice amenințare la tropice se traduce în multe, foarte multe victime. Gândiți-vă la următorul calcul. Despădurirea din zona tropicală este foarte greu de estimat, dar putem presupune că pădurile sunt ciopârțite cu o rată de 1% pe an. Folosind relația dintre specie și areal, [latex]\displaystyle \mathstrut S= cA^z[/latex], și stabilind valoarea lui z la 0,25, rezultă că pierderea unui procent din suprafață originală implică, aproximativ, dispariția unui sfert de procent din speciile originale. Dacă presupunem, cu precauție mare, că în pădurile tropicale se află două milioane de specii, asta înseamnă că dispar aproape 5.000 dintre ele anual. Sau, altfel spus, aproximativ 14 specii pe zi și una la fiecare 100 de minute.

O nouă Pangeea

Teoria „derivei continentale” și „spargerea” continentului original Pangeea a apărut în primii ani ai secolului XX. Iar mobilitatea umană duce la recombinarea florei și faunei.

Privind spre viitorul îndepărtat, starea rezultată a lumii biologice nu va fi mai complexă, ci mai simplă – și mai săracă.

Charles Elton

Se estimează că că, în fiecare zi, zece mii de specii diferite sunt transferate dintr-o parte în alta, în lume, doar prin apa de balast. Așadar, un singur vas mare (sau chiar și un avion de pasageri) poate să nenorocească milioane de ani de separație geografică. Anthony Ricciardi, specializat în specii transferate și încadrat la Universitatea McGill, a denumit actualul amestec biosferic drept un „eveniment de invazie în masă”. Ce se întâmplă este „fără precedent” în istoria planetară.

Deriva continentelor dedusă de Wegener din dovezile fosilizate este, acum, inversată – oamenii dau ceasul istoriei geologice înapoi și încă la viteză mare. E ca un fel de acțiune mai amplă a plăcilor tectonice, însă fără nici o implicare di partea lor. Prin deplasarea speciilor asiatice în America de Nord, și a speciilor americane în Australia, și a speciilor europene către Antarctica, reasamblăm, de fapt, lumea într-un supercontinent enorm – numit, în general, de biologi Noua Pangeea.

Altele

Alte capitole vor rămâne să fie aprofundate de către cititor. Aflăm spre exemplu de eforturile necesare salvării rinocerilor de Sumatra (dicerorhinus sumatrensis) și a altora, după ce în secolele XIX și XX au fost vânați până spre extincție pentru coarnele lor.

„Când cronologia extincției este comparabilă cu cronologia migrațiilor umane, prezența omului pare să fie singurul răspuns rezonabil” pentru dispariția megafaunei, scria Paul Martin, de la Universitatea din Arizona, în lucrarea Prehistoric Overkill, fundamentală pentru acest subiect.

[scribd id=238255970 key=key-3B8xYvCUbxEq1WKDC8Us mode=scroll]

„Gena nebuniei” e numele unui anume capitol al cărții... Așa cum arăta și Yuval Noah Harari, într-o carte recenzată aici, neanderthalienii au avut ghinion. Și „ghinionul lor am fost noi”.

„Dacă într-o zi vom afla că o mutație bizară a creat nebunia umană și a făcut posibilă explorarea, vom înțelege, cu stupoare, că această mică inversiune cromozomială a schimbat întregul ecosistem al planetei și ne-a îngăduit să dominăm totul.”

„Noi, oamenii, suntem nebuni. Care-i cauza acestui lucru? Mi-ar plăcea să știu. Ce cool ar fi!”

„Homo Sapiens s-ar putea să nu fie doar agentul celei de-a șasea extincții, ci și una dintre victimele sale.”

Richard Leakey

Un documentar: „A Șasea extincție”

Un catalog al extincțiilor

[scribd id=58394883 key=key-a4mn8o3bxxo5ebt4mgv mode=scroll]

SWOT

Puncte tari

  • Caracterul de scenariu al unui documentar.
  • Stilul prezentării.
  • Capacitatea de îndemn la responsabilitate.

Puncte slabe

  • Anumite fracturi în curgerea prezentării, inclusiv în interiorul aceluiași capitol.

Aprecieri personale

N-am s-o lungesc... Fiecare dintre noi ia la cunoștință din media despre pericolele schimbărilor climatice cu cauze de natură umană. Suprasaturarea cu astfel de știri prezintă riscul ignorării unor astfel de alerte. Dar dincolo de ce credem noi, datele științifice arată că lucrurile nu merg spre bine...

Cred că e momentul să fac o predicție: când oamenii vor simți mult mai acut efectele dezastrelor pe care le produc (la nivel individual – la scară mică, sau la nivel de organizații – la nivel macro), când vom respira din pungă, sau vom plăti tot mai mult pentru o gură de apă curată, probabil că vom renunța să mai alegem la conducere așa-numiții oameni politici. Și ne vom îndrepta ca o ultimă speranță spre ceea ce azi se numesc „verzii”, partidele ecologiste. Și-atunci, acestea nu vor avea de ales! Va fi suficient de târziu pentru a nu-și mai permite ceea ce azi se numește „democrație reprezentativă. Vor conduce prin dictatură! Pregătiți-vă pentru „dictatura verde”!

Oportunitate și actualitate

O astfel de carte nu e doar oportună și de actualitate. Este obligatorie!

Originalitate

Dacă ar fi să identific elemente originale, mi s-ar părea că tocmai caracterul de scenariu de film documentar ar fi unul dintre ele. Dar și faptul că putem primi informații despre diverse personalități care s-au implicat de-a lungul vremurilor în problematica mediului natural pe care noi, oamenii, ne-am permis să-l agresăm considerându-l a-l nostru, în loc să încercăm să ne găsim locul în el fără a-l modifica.

Concluzie

O carte de citit, de gândit și de trăit...

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 2 :: Media evaluării: 5

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Evaluează această recenzie:

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.