Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor

Conform propriilor declarații ale autoarei, scrierea acestei cărți a adunat în spate mulți ani... Mulți ani de culegere de mărturii...

Informaţie istorică

Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor
Title: Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor
Page Count: 336
Illustrator: Dan Mihalache
Published: 2015
National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001 Carte interzisă în Bielorusia „Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are…

Bielorusia… Pentru lume suntem terra incognita – un teritoriu necunoscut, străin. „Rusia albă”, cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).

26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de‑al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50 000 000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi – peste 1 Ci/km2 de cesiu‑137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia – 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu‑90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, „Cernobîl”, 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).

„Scurt” rezumat

Dincolo de datele tehnice, dincolo de avalanșa de informații disponibile, dincolo de filme (recomand vizionarea documentarului Cernobîl), dincolo de toate acestea, mărturiile celor ce-au trecut prin iadul de la Cernobîl (și iată, am aflat că Cernobîl se traduce ca „pelinul negru”!) ne arată încă o dată (vai, a câta oară?) agresiunea la care e supus omul din partea statului, fie el și propriul său stat...

Nu poate fi făcut un rezumat, în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru o carte de mărturii. Mărturiile, mai ales cele ale unor oameni simpli, care găsesc cu greu cuvintele pentru exprimarea amestecului de sentimente ale tragediei trăite și ale urmărilor acesteia nu pot fi sintetizate. Ele trebuie doar citite... Și în măsura în care mai suntem oameni, înțelese...

O voce omenească singuratică

„„Nu trebuie să uitaţi că în faţa dumneavoastră nu este soţul, omul iubit, ci un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare. Sunteţi doar o sinucigaşă. Veniţi‑vă în fire”

Absolut emoționantă povestea soției unuia din pompierii trimiși fără nici un fel de echipament să stingă „incendiul” atunci în noaptea dezastrului...

Mereu mă duc la ei cu două buchete: unul pentru el, altul îl pun pentru ea, într‑un colţ. Mă târăsc în genunchi lângă mormânt. Mereu în genunchi. (Incoerent.) Eu am omorât‑o. Eu. Ea m‑a salvat. Fetiţa mea m‑a salvat pe mine, ea a primit toată încărcătura radioactivă, a devenit un fel de paratrăsnet pentru această lovitură. Aşa de mică. De mititică. (Se îneacă.) Ea m‑a ferit. Dar eu i‑am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună. Cine poate să‑mi explice? Cine poate să‑mi spună? Mă târăsc în genunchi lângă mormânt… (Tace multă vreme.)

Liudmila Ignatenko, soţia pompierului Vasili Ignatenko, mort la datorie

Auto-interviu al autoarei

De fapt, întrebări și răspunsuri, în măsura în care cineva poate da răspunsuri la așa ceva...

Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului.

Nu este o carte despre Cernobîl, ci despre lumea Cernobîlului.

(...) în afara provocărilor comuniste, naționale și religioase în mijlocul cărora trăim și supraviețuim, ne așteaptă altele, mai violente, totale, dar deocamdată sunt ascunse vederii noastre. Dar, după Cernobîl, au început puțin, puțin să se întrevadă.

Dar catastrofa s‑a întâmplat nu la un obiectiv atomic militar, iar noi eram oamenii vremurilor noastre şi credeam, aşa cum ne învăţaseră, că centralele atomice sovietice sunt cele mai sigure din lume, pot să fie construite şi în Piaţa Roşie. Atomul militar înseamnă Hiroshima şi Nagasaki, iar atomul paşnic înseamnă un bec aprins în fiecare casă. Nimănui nu‑i trecea atunci prin minte că atomul militar şi cel paşnic sunt gemeni.

(...) preţul mărturiilor lor e viaţa. „Notaţi, repetau ei, n‑am priceput tot ce am văzut, dar lasă să rămână aşa. O să citească cineva şi o să priceapă. Mai târziu. După noi.

Istoria a fost mereu o istorie a războaielor şi a comandanţilor de oşti şi războiul a apărut, să spunem aşa, ca o măsură a oribilului. De aceea oamenii amestecă noţiunile de război şi catastrofă.

Omul s‑a salvat numai pe sine; restul a fost trădat, după plecarea lui, în sate au intrat detaşamentele de soldaţi sau de vânători şi au împuşcat animalele. Iar câinii fugeau când auzeau voci omeneşti, ca şi pisicile. Nici caii nu mai puteau să priceapă nimic. Şi ei nu erau deloc vinovaţi – nici animalele sălbatice, nici păsările – şi mureau fără să spună nimic, lucru care este şi mai îngrozitor.

(...) Strigătele neajutorate ale animalelor… Strigau pe vocile lor diferite.

Mărturii

Povestea bătrânei ce a refuzat să-și părăsească locuința, rămânând să trăiască într-un sat pustiu, cu un pisoi...

Povestea celui care plecând din sat și-a luat ușa casei cu el, pentru că pe acea ușă, conform tradiției, tatăl său „se odihnise” ultima dată, și tot pe ea erau scrijelite momente ale vârstelor proprii și ale copiilor săi...

Frânturi de povești ale celor ce-au rămas să trăiască în Zonă... Și glumele lor amare de tipul:

„Se pot mânca merele de la Cernobîl?”. Răspuns: „Se pot mânca, numai că trebuie îngropate cotoarele adânc în pământ”.

Sau:

„Cât face şapte înmulţit cu şapte?”. Răspuns: „Păi orice locuitor din Cernobîl poate să socotească asta pe degete”.

Și iată o frază cheie:

Aici e pământ cât vrei! Dacă vrei poţi să ari o sută de hectare. Şi nu e nicio putere. Aici nimeni nu stă în calea omului. Nu sunt şefi. Suntem liberi.

Administrația, „șefii” sunt „puterea”. Și fără ei e libertatea!

O să vă spun o anecdotă. Un decret al guvernului despre avantaje pentru cei din Cernobîl. Cei care locuiesc la 20 de kilometri de centrală vor primi înainte de numele de familie „von”. Cei care locuiesc la zece kilometri sunt deja „Luminăţia Voastră”. Iar cei care au rămas în viaţă chiar lângă centrală – „Strălucirea Voastră”. Ei, uite, trăim şi noi, „Luminăţia Voastră”.

Ne‑am întors nu acasă, cum se minuna un corespondent care a fost aici, ci cu o sută de ani în urmă. Secerăm cu secera, cosim cu coasa. Îmblătim cerealele cu îmblăciul, chiar pe asfalt. Omul meu împleteşte coşuri. Iar iarna eu brodez. Ţes.

Corul soldaților

Din mărturiile soldaților trimiși acolo în Zonă, rezultă clar mizeria și ticăloșia comandanților care știau că-i trimiteau la moarte lentă. Și nu i-au protejat, nu le-au explicat la ce se expun. Au profitat de elanul tineresc, i-au îndopat cu vodcă și i-au momit cu bani. Ce conștiință să ca să profiți de necunoaștere și mai mult, deși știi despre ce e vorba, să le ascunzi celor pe care-i trimiți la moarte pericolul la care-i expui. Și n-au fost doar comandanții, șefii de la partid sau KGB-iștii. Au fost și alții...

La cantină ni s‑a adus carne de la colhoz, lapte, smântână, am mâncat. Medicul nu pune gura pe nimic. Prepară mâncarea, iar el notează în jurnal că totul e în limite normale, dar nu a luat nicio probă. Noi am observat asta. Asta e situaţia. Eram disperaţi. Începuse nebunia. Stupi plini cu miere.

Cum să ne trateze? Nu am adus niciun document. Am căutat. Am cerut pe la instanţe. Am primit şi păstrez trei răspunsuri. Primul răspuns: documentele au fost distruse din cauza faptului că termenul de păstrare este de trei ani, al doilea, documentele au fost distruse în timpul restructurărilor din armată din perioada perestroikăi şi a dizolvării unităţilor, al treilea, documentele au fost distruse pentru că erau radioactive. Dar poate că au fost distruse ca nimeni să nu afle adevărul? Noi suntem martori. Dar noi o să murim în curând.

Era o macara din RFG, dar moartă, a mers un pic pe acoperiş şi a murit. Roboţii mureau. Roboţii noştri, creaţi de academicianul Lukaciov pentru cercetări pe Marte. Un robot japonez care în exterior semăna cu un om, dar… Se vede că arsese tot miezul din cauza radiaţiilor puternice. Soldăţei în costume de cauciuc, cu mănuşi de cauciuc alergau. Aşa de mici, dacă îi priveşti din cer.

Când s‑a născut, nu era un copil, ci un săculeţ viu cusut pe toate părţile, nu era nicio crăpătură, numai ochişorii erau deschişi. În fişa medicală era scris: „Fetiţă născută cu patologii numeroase complexe: aplazie a anusului, aplazie a vaginului, aplazie a rinichiului stâng”. Aşa sună în limbaj ştiinţific, iar în cel obişnuit: nici păsărică, nici funduleţ, un singur rinichi. A doua zi am dus‑o la operaţie, în a doua ei zi de viaţă. Ea a deschis ochişorii, parcă a şi zâmbit, dar mai întâi am zis că vrea să plângă. O, Doamne, a zâmbit! Unii ca ea nu trăiesc, mor imediat. Ea nu a murit pentru că o iubesc. În patru ani a făcut patru operaţii. Este singurul copil din Bielorusia care trăieşte cu o patologie aşa de complicată. O iubesc foarte mult. (Se opreşte.) Nu mai pot să nasc. Nu mai îndrăznesc. M‑am întors de la maternitate: soţul mă sărută noaptea, iar eu tremur toată – nu mai putem. E păcat. Mi‑e groază. Am auzit că medicii vorbeau între ei: „Fetiţa nu s‑a născut în cămaşă, ci în armură. Ar trebui s‑o arătăm la televizor, nicio mamă n‑ar mai naşte”. Vorbeau despre fetiţa noastră. Cum să mai facem dragoste după aceea?!

Am fost la biserică. I‑am povestit părintelui. El spune că trebuie să ne rugăm pentru păcatele noastre. Dar în neamul nostru nimeni n‑a omorât pe nimeni. De ce sunt eu vinovată? Mai întâi au vrut să evacueze satul nostru, dar mai apoi l‑au scos de pe listă: nu ajungeau banii de la stat. Iar eu în acest timp m‑am îndrăgostit. M‑am căsătorit. Nu ştiam că aici nu avem voie să ne iubim. Acum mulţi ani bunica mea citea din Biblie, că o să vină o vreme pe pământ când totul va fi din belşug, totul va înflori şi va da rod, în râuri o să fie mult peşte, iar în păduri, animale, dar omul nu va putea să se folosească de ele. El nu va putea nici să dea naştere unor făpturi asemenea sieşi, să perpetueze nemurirea. Am auzit vechile prorociri ca pe o poveste înfricoşătoare. Nu credeam. Povestiţi‑i despre asta fetiţei mele. Scrieţi.

La patru ani ea cântă, dansează, recită poezii. Dezvoltarea ei intelectuală e normală, nu se deosebeşte deloc de alţi copii, numai că are alte jocuri. Ea nu se joacă de‑a magazinul, de‑a şcoala, ea se joacă cu păpuşile de‑a spitalul. Le face injecţii, le pune termometru, perfuzie, păpuşa moare, o acoperă cu un cearşaf alb. De patru ani trăiesc alături de ea în spital, nu pot s‑o las singură acolo şi ea nu ştie că trebuie să trăiască acasă. Când o iau acasă pentru o lună, două întreabă: „Dar o să ne întoarcem în curând la spital?”. Acolo sunt prietenii ei, acolo locuiesc ei, acolo cresc. I s‑a făcut anus. Îi formează şi un vagin. După ultima operaţie s‑a terminat de tot incontinenţa urinară, nu au reuşit să‑i pună un cateter, mai trebuie să‑i facă nişte operaţii. Dar mai departe mă sfătuiesc s‑o operez în străinătate. Dar de unde să luăm zeci de mii de dolari, dacă soţul primeşte douăzeci de dolari pe lună? Un profesor ne‑a sfătuit în secret: „Cu o patologie ca aceasta copilul dumneavoastră prezintă un mare interes pentru ştiinţă. Scrieţi la clinicile din străinătate. Trebuie să fie interesaţi de asta”. Şi eu scriu. (Încearcă să nu înceapă să plângă.) Scriu că la fiecare jumătate de oră trebuie să apăs cu mâna ca să urineze, urina iese prin nişte deschizături ca nişte puncte în regiunea vaginului. Dacă nu fac asta, o să cedeze singurul rinichi. Unde mai există în lume vreun copil căruia, la fiecare jumătate de oră, să‑i scoţi urina prin apăsare cu mâna? Şi cât poţi să rezişti să faci asta? (Plânge.) Eu nu‑mi permit să plâng. Eu nu trebuie să plâng. Bat pe la toate uşile. Scriu. Luaţi fetiţa mea, chiar şi pentru experimente, pentru cercetări ştiinţifice. Sunt de acord să devină o broscuţă pentru experimente, un iepure pentru experimente, numai să rămână în viaţă. (Plânge.) Am scris zeci de scrisori. O, Doamne!

Și alte, și alte monologuri ale oamenilor, despre simțămintele lor, despre revolta lor interioară, despre protestul mut, despre răsturnarea rosturilor vieții lor.

Corul poporului

Unul dintre subiecte: o femeie mulgea o vacă, a umplut un borcan, reporterul se apropie de ea cu un dozimetru militar, îl trece peste borcan. Uite, priviţi, e norma absolută, iar până la reactor sunt zece kilometri. Arată râul Pripiat. Oamenii se scaldă, se bronzează. În depărtare se vede reactorul şi norii de fum cum ies din el. Un comentariu: „Voci din Occident seamănă panică, împrăştie prea bine cunoscutele calomnii despre avarie”. Şi din nou cu dozimetrul ăsta – ba pe lângă o farfurie cu ciorbă de peşte, ba pe lângă o ciocolată, ba pe lângă nişte gogoşi de la un chioşc în aer liber. Era o minciună. Dozimetrele militare care se aflau pe atunci în dotarea armatei noastre nu erau făcute pentru verificarea alimentelor, ele măsurau doar aerul.

Atâta minciună legată de Cernobîl a fost numai în 1941, în timpul lui Stalin.

Fiecare mărturie este de citit, fiecare gând al acelor oameni merită înțeles...

SWOT

Puncte tari

  • Forma de prezentare, monologuri ale oamenilor.
  • Puterea de transmitere a sentimentelor ce-i domină pe acei oameni.

Puncte slabe

  • Ar fi o impietate să-ncerci găsirea unor puncte slabe ale unei cărți de acest tip.

Aprecieri personale

Autoarea a cules aceste mărturii pe durata mai multor ani. A adunat aici și a păstrat cutremurătoare mărturii ale supraviețuitorilor. Cine au fost ei, cei ce-au  au acceptat să-și reamintească atât ziua aceea de aprilie, cât și anii de după? Au fost destui. Au fost localnici evacuați, și-au fost soldați și „voluntari” trimiși să-ngroape pământul în pământ... O mamă ce și-a pierdut ulterior copilul, o soție care i-a stat alături soțului când el plătea cu viața participarea la acțiunile ulterioare exploziei, un soldat, un pilot de elicopter, un lichidator. Toți au avut câte ceva de spus. Și toți au fost martorii unui eveniment ce a scurtat și schimbat viețile mult prea multor oameni.

Oportunitate și actualitate

Explozia de la Arhanghelsk a readus în atenție dezastrul numit Cernobîl. E o carte necesară. E o carte pe care oamenii n-ar trebui s-o ignore. Pentru că nu e ușor. Și vorba unui mărturisitor: „Oamenii de știință se așezaseră prea devreme în locul zeilor, iar acum sunt îngeri căzuți. Demoni!

Originalitate

În loc să devină una din multele cărți pline de date tehnice despre accidentul de la Cernobîl, autoarea preferă o altă abordare. Una mult mai umană, una originală de-a dreptul, încercând să ne prezinte prin vorbele celor intervievați lumea de după Cernobîl. Era nevoie și de o astfel de abordare...

Concluzie

Doar una: citiți această carte!

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 2 :: Media evaluării: 5

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?




Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.