Title: Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor

Page Count: 336

Categorii: Globalism, Incertitudinea, Istoria, Recenzii

Etichete: De gândit, energia, INCERTO

Illustrator: Dan Mihalache

Published: 2015

National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001 Carte interzisă în Bielorusia „Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are…

Bielorusia… Pentru lume suntem terra incognita – un teritoriu necunoscut, străin. „Rusia albă”, cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).

26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de‑al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50 000 000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi – peste 1 Ci/km² de cesiu‑137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia – 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km², formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu‑90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km², a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, „Cernobîl”, 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).

Mereu mă duc la ei cu două buchete: unul pentru el, altul îl pun pentru ea, într‑un colţ. Mă târăsc în genunchi lângă mormânt. Mereu în genunchi. (Incoerent.) Eu am omorât‑o. Eu. Ea m‑a salvat. Fetiţa mea m‑a salvat pe mine, ea a primit toată încărcătura radioactivă, a devenit un fel de paratrăsnet pentru această lovitură. Aşa de mică. De mititică. (Se îneacă.) Ea m‑a ferit. Dar eu i‑am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună. Cine poate să‑mi explice? Cine poate să‑mi spună? Mă târăsc în genunchi lângă mormânt… (Tace multă vreme.)

Liudmila Ignatenko, soţia pompierului Vasili Ignatenko, mort la datorie

Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului.

Nu este o carte despre Cernobîl, ci despre lumea Cernobîlului.

(…) în afara provocărilor comuniste, naționale și religioase în mijlocul cărora trăim și supraviețuim, ne așteaptă altele, mai violente, totale, dar deocamdată sunt ascunse vederii noastre. Dar, după Cernobîl, au început puțin, puțin să se întrevadă.

Dar catastrofa s‑a întâmplat nu la un obiectiv atomic militar, iar noi eram oamenii vremurilor noastre şi credeam, aşa cum ne învăţaseră, că centralele atomice sovietice sunt cele mai sigure din lume, pot să fie construite şi în Piaţa Roşie. Atomul militar înseamnă Hiroshima şi Nagasaki, iar atomul paşnic înseamnă un bec aprins în fiecare casă. Nimănui nu‑i trecea atunci prin minte că atomul militar şi cel paşnic sunt gemeni.

(…) preţul mărturiilor lor e viaţa. „Notaţi, repetau ei, n‑am priceput tot ce am văzut, dar lasă să rămână aşa. O să citească cineva şi o să priceapă. Mai târziu. După noi.”

Istoria a fost mereu o istorie a războaielor şi a comandanţilor de oşti şi războiul a apărut, să spunem aşa, ca o măsură a oribilului. De aceea oamenii amestecă noţiunile de război şi catastrofă.

Omul s‑a salvat numai pe sine; restul a fost trădat, după plecarea lui, în sate au intrat detaşamentele de soldaţi sau de vânători şi au împuşcat animalele. Iar câinii fugeau când auzeau voci omeneşti, ca şi pisicile. Nici caii nu mai puteau să priceapă nimic. Şi ei nu erau deloc vinovaţi – nici animalele sălbatice, nici păsările – şi mureau fără să spună nimic, lucru care este şi mai îngrozitor.

(…) Strigătele neajutorate ale animalelor… Strigau pe vocile lor diferite.

„Se pot mânca merele de la Cernobîl?”. Răspuns: „Se pot mânca, numai că trebuie îngropate cotoarele adânc în pământ”.

„Cât face şapte înmulţit cu şapte?”. Răspuns: „Păi orice locuitor din Cernobîl poate să socotească asta pe degete”.

Aici e pământ cât vrei! Dacă vrei poţi să ari o sută de hectare. Şi nu e nicio putere. Aici nimeni nu stă în calea omului. Nu sunt şefi. Suntem liberi.

O să vă spun o anecdotă. Un decret al guvernului despre avantaje pentru cei din Cernobîl. Cei care locuiesc la 20 de kilometri de centrală vor primi înainte de numele de familie „von”. Cei care locuiesc la zece kilometri sunt deja „Luminăţia Voastră”. Iar cei care au rămas în viaţă chiar lângă centrală – „Strălucirea Voastră”. Ei, uite, trăim şi noi, „Luminăţia Voastră”.

Ne‑am întors nu acasă, cum se minuna un corespondent care a fost aici, ci cu o sută de ani în urmă. Secerăm cu secera, cosim cu coasa. Îmblătim cerealele cu îmblăciul, chiar pe asfalt. Omul meu împleteşte coşuri. Iar iarna eu brodez. Ţes.

La cantină ni s‑a adus carne de la colhoz, lapte, smântână, am mâncat. Medicul nu pune gura pe nimic. Prepară mâncarea, iar el notează în jurnal că totul e în limite normale, dar nu a luat nicio probă. Noi am observat asta. Asta e situaţia. Eram disperaţi. Începuse nebunia. Stupi plini cu miere.

Cum să ne trateze? Nu am adus niciun document. Am căutat. Am cerut pe la instanţe. Am primit şi păstrez trei răspunsuri. Primul răspuns: documentele au fost distruse din cauza faptului că termenul de păstrare este de trei ani, al doilea, documentele au fost distruse în timpul restructurărilor din armată din perioada perestroikăi şi a dizolvării unităţilor, al treilea, documentele au fost distruse pentru că erau radioactive. Dar poate că au fost distruse ca nimeni să nu afle adevărul? Noi suntem martori. Dar noi o să murim în curând.

Era o macara din RFG, dar moartă, a mers un pic pe acoperiş şi a murit. Roboţii mureau. Roboţii noştri, creaţi de academicianul Lukaciov pentru cercetări pe Marte. Un robot japonez care în exterior semăna cu un om, dar… Se vede că arsese tot miezul din cauza radiaţiilor puternice. Soldăţei în costume de cauciuc, cu mănuşi de cauciuc alergau. Aşa de mici, dacă îi priveşti din cer.

Când s‑a născut, nu era un copil, ci un săculeţ viu cusut pe toate părţile, nu era nicio crăpătură, numai ochişorii erau deschişi. În fişa medicală era scris: „Fetiţă născută cu patologii numeroase complexe: aplazie a anusului, aplazie a vaginului, aplazie a rinichiului stâng”. Aşa sună în limbaj ştiinţific, iar în cel obişnuit: nici păsărică, nici funduleţ, un singur rinichi. A doua zi am dus‑o la operaţie, în a doua ei zi de viaţă. Ea a deschis ochişorii, parcă a şi zâmbit, dar mai întâi am zis că vrea să plângă. O, Doamne, a zâmbit! Unii ca ea nu trăiesc, mor imediat. Ea nu a murit pentru că o iubesc. În patru ani a făcut patru operaţii. Este singurul copil din Bielorusia care trăieşte cu o patologie aşa de complicată. O iubesc foarte mult. (Se opreşte.) Nu mai pot să nasc. Nu mai îndrăznesc. M‑am întors de la maternitate: soţul mă sărută noaptea, iar eu tremur toată – nu mai putem. E păcat. Mi‑e groază. Am auzit că medicii vorbeau între ei: „Fetiţa nu s‑a născut în cămaşă, ci în armură. Ar trebui s‑o arătăm la televizor, nicio mamă n‑ar mai naşte”. Vorbeau despre fetiţa noastră. Cum să mai facem dragoste după aceea?!

Am fost la biserică. I‑am povestit părintelui. El spune că trebuie să ne rugăm pentru păcatele noastre. Dar în neamul nostru nimeni n‑a omorât pe nimeni. De ce sunt eu vinovată? Mai întâi au vrut să evacueze satul nostru, dar mai apoi l‑au scos de pe listă: nu ajungeau banii de la stat. Iar eu în acest timp m‑am îndrăgostit. M‑am căsătorit. Nu ştiam că aici nu avem voie să ne iubim. Acum mulţi ani bunica mea citea din Biblie, că o să vină o vreme pe pământ când totul va fi din belşug, totul va înflori şi va da rod, în râuri o să fie mult peşte, iar în păduri, animale, dar omul nu va putea să se folosească de ele. El nu va putea nici să dea naştere unor făpturi asemenea sieşi, să perpetueze nemurirea. Am auzit vechile prorociri ca pe o poveste înfricoşătoare. Nu credeam. Povestiţi‑i despre asta fetiţei mele. Scrieţi.

La patru ani ea cântă, dansează, recită poezii. Dezvoltarea ei intelectuală e normală, nu se deosebeşte deloc de alţi copii, numai că are alte jocuri. Ea nu se joacă de‑a magazinul, de‑a şcoala, ea se joacă cu păpuşile de‑a spitalul. Le face injecţii, le pune termometru, perfuzie, păpuşa moare, o acoperă cu un cearşaf alb. De patru ani trăiesc alături de ea în spital, nu pot s‑o las singură acolo şi ea nu ştie că trebuie să trăiască acasă. Când o iau acasă pentru o lună, două întreabă: „Dar o să ne întoarcem în curând la spital?”. Acolo sunt prietenii ei, acolo locuiesc ei, acolo cresc. I s‑a făcut anus. Îi formează şi un vagin. După ultima operaţie s‑a terminat de tot incontinenţa urinară, nu au reuşit să‑i pună un cateter, mai trebuie să‑i facă nişte operaţii. Dar mai departe mă sfătuiesc s‑o operez în străinătate. Dar de unde să luăm zeci de mii de dolari, dacă soţul primeşte douăzeci de dolari pe lună? Un profesor ne‑a sfătuit în secret: „Cu o patologie ca aceasta copilul dumneavoastră prezintă un mare interes pentru ştiinţă. Scrieţi la clinicile din străinătate. Trebuie să fie interesaţi de asta”. Şi eu scriu. (Încearcă să nu înceapă să plângă.) Scriu că la fiecare jumătate de oră trebuie să apăs cu mâna ca să urineze, urina iese prin nişte deschizături ca nişte puncte în regiunea vaginului. Dacă nu fac asta, o să cedeze singurul rinichi. Unde mai există în lume vreun copil căruia, la fiecare jumătate de oră, să‑i scoţi urina prin apăsare cu mâna? Şi cât poţi să rezişti să faci asta? (Plânge.) Eu nu‑mi permit să plâng. Eu nu trebuie să plâng. Bat pe la toate uşile. Scriu. Luaţi fetiţa mea, chiar şi pentru experimente, pentru cercetări ştiinţifice. Sunt de acord să devină o broscuţă pentru experimente, un iepure pentru experimente, numai să rămână în viaţă. (Plânge.) Am scris zeci de scrisori. O, Doamne!

Unul dintre subiecte: o femeie mulgea o vacă, a umplut un borcan, reporterul se apropie de ea cu un dozimetru militar, îl trece peste borcan. Uite, priviţi, e norma absolută, iar până la reactor sunt zece kilometri. Arată râul Pripiat. Oamenii se scaldă, se bronzează. În depărtare se vede reactorul şi norii de fum cum ies din el. Un comentariu: „Voci din Occident seamănă panică, împrăştie prea bine cunoscutele calomnii despre avarie”. Şi din nou cu dozimetrul ăsta – ba pe lângă o farfurie cu ciorbă de peşte, ba pe lângă o ciocolată, ba pe lângă nişte gogoşi de la un chioşc în aer liber. Era o minciună. Dozimetrele militare care se aflau pe atunci în dotarea armatei noastre nu erau făcute pentru verificarea alimentelor, ele măsurau doar aerul.

Atâta minciună legată de Cernobîl a fost numai în 1941, în timpul lui Stalin.