Cum merge lumea (1)

Titluri pe pagină

Noam Chomsky

Se spune că Noam Chomsky este de mai multă vreme cel mai citat autor în viață, iar pe lista celor mai citați autori din toate timpurile, el s-ar afla pe poziția a opta, după Marx, Lenin, Shakespeare, Aristotel, Biblia, Platon și Freud.

Deși cu jumătate de gură, The New York Times recunoaște că Chomsky este „în mod indiscutabil cel mai important intelectual în viață”, neuitând totuși să considere ca fiind deplorabilă viziunea sa politică, în vreme ce acest om provoacă umplerea la refuz a sălilor de conferințe din afara SUA. Puterea sa de analiză a faptelor, l-a condus la o afirmație șocantă:

În 1990, aproximativ 90% din capitalul internațional a fost folosit pentru comerț și investiții pe termen lung – în lucruri mai mult sau mai puțin productive – și 10% pentru speculație. Până în 1990, acest raport s-a inversat.

Iată ce prognoze făcea Chomsky prin anii ’90, legat de țările Lumii a treia:

Așa cum s-a întâmplat aproape pretutindeni în țările din Lumea a Treia, generalii brazilieni, acoliții lor și cei foarte bogați au împrumutat mari sume de bani și au trimis o mare parte din ele în străinătate. Această datorie care trebuie plătită funcționează ca o cămașă de forță care împiedică Brazilia să ia măsurile necesare pentru a-și rezolva problemele. Nevoia de a plăti acest împrumut este cea care limitează cheltuielile din domeniul social și dezvoltarea echitabilă și durabilă.

Cum merge lumea
Title: Cum merge lumea
Page Count: 472
Gen:
Published: 2020
„Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de-al doilea - de revoltă. Însă dacă vrem să știm „cum merge lumea”, adică să discernem ce se întâmplă în spatele…

Noam Chomsky, activist de cursă lungă, profesor cu un neobosit program de cursuri, orator electrizant, cu un stil deloc pretențios, este o persoană cu înalte standarde morale.

Prezentare

Cartea „Cum merge lumea” reunește de fapt patru volume ale autorului, bazate de fapt pe șapte discuții-interviu dintre Chomsky și David Barsamian, conducătorul postului Alternative Radio. Cele patru sunt:

  • Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?
  • Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji
  • Secrete, minciuni și democrație
  •  Binele comun

Voi insera aici un alt volum, care, sunt convins, este la fel de important minților lucide ca și cel despre care vorbim:

Când o carte îți explică logica și mecanismele din spatele faptelor, valoarea ei este incontestabilă. Nu doar că aflăm fapte (unele cunoscute, altele nu), Chomsky prezintă și logica lucrurilor, regulile ce au stat la baza acțiunilor, scuturând acele acțiuni de retorica falsă și ceața în care se încearcă mascarea scopurilor urmărite…

Ce vrea, de fapt, unchiul Sam?

Faptul că unul din principalele obiective ale SUA a fost și este protecția propriului teritoriu nu este deloc condamnabil. La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, SUA avea deja 50% din avuția globală, acesta fiind un fapt neegalat vreodată în istoria lumii. Asta i-a făcut pe conducătorii SUA să pregătească (încă înainte de finalul războiului) planuri pentru modelarea lumii conform propriilor interese.

Au existat poziții radicale susținute de adepții unei politici de mână forte, cum este cea prezentată în Memorandumul Consiliului de Securitate cu numărul 68 (1950).

Iată ce spunea George Kennan în Studiul de Strategie Politică 23, document al Departamentului de Stat în 1948:

Avem aproximativ 50% din averea lumii, dar numai 6,3% din populația sa… În această situație, nu putem să nu devenim ținta invidiei și resentimentelor. Adevărata noastră sarcină în perioada următoare este aceea de a concepe un model de relații care să ne permită să menținem acest decalaj… Pentru a face acest lucru, va trebui să renunțăm la orice sentimentalism și să încetăm să mai visăm cu ochii deschiși. Atenția noastră va trebui să se concentreze mereu asupra obiectivelor noastre imediate… Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi și… nerealiste, cum ar fi drepturile omului, îmbunătățirea standardelor de viață și democratizare. Nu este deloc departe ziua când va trebui să vorbim direct în termeni de putere. Cu cât vom fi mai puțin împovărați atunci de sloganuri idealiste, cu atât mai bine.

Același Kenan afirma că „preocuparea majoră a politicii externe a SUA trebuie să fie «protecția materialelor noastre [adică ale Americii Latine] prime.»” Mai mult, el susținea că trebuie combătută o erezie periculoasă:

ideea că guvernul are o responsabilitate directă pentru bunăstarea poporului.

O astfel de idee era considerată de strategii americani drept comunism. Cum se combate asta? Ne spune tot Kenan:

Răspunsul final ar putea fi neplăcut, dar… nu ar trebui să ezităm să susținem măsuri de represiune ale guvernelor locale. Acest lucru nu este reprobabil, de vreme ce comuniștii sunt, în esență, trădători… Este mai bine să ai un regim autoritar la putere decât un guvern liberal, dacă acesta este indulgent, tolerant și infiltrat de comuniști.

Astfel de idei nu erau chiar noi. Cu treizeci de ani înainte, unul din secretarii de Stat ai lui Woodrow Wilson susținea că sensul concret al Doctrinei Monroe este acela că „Statele Unite își urmăresc propriile interese. Integritatea celorlalte națiuni de pe cele două continente americane nu este un scop în sine”. Președintele Wilson a și acționat în virtutea acestui principiu, atunci când, spre exemplu, a invadat Haiti și Republica Dominicană, „țări în care soldații americani au ucis și distrus totul, au demolat sistemul politic și au predat apoi controlul corporațiilor americane, pregătind terenul pentru dictaturile corupte și brutale ce au urmat”.

Zona extinsă

Conceptul de „Zonă Extinsă” includea emisfera vestică, Europa de Vest, Orientul Îndepărtat, fostul Imperiu Britanic, restul Lumii a Treia și, pe cât posibil, întreaga planetă, care urma să fie subordonată nevoilor economiei americane. Noțiunea de „comerț liber” o fi bună pentru editoriale de ziar și pentru departamentele economice, dar nimeni din lumea corporatistă sau din guvernul american nu ia în serios chestia asta. Dacă există ceva comercializabil, sectorul privat va ajunge să se ocupe de acel ceva, iar sistemul de subvenții de stat și profitul privat reprezintă ceea ce se numește piață liberă.

În perioada postbelică, reconstruirea lumii în viziunea americană avea la bază următoarele:

Ordinea tradițională de dreapta trebuia să fie restabilită, domeniul afacerilor trebuia să își redobândească rolul central în societate; clasa muncitoare urma să fie divizată și slăbită, iar povara reconstrucției avea să cadă integral pe umerii muncitorilor și ai celor săraci.

Acest „minunat” plan, s-a lovit de rezistența antifascistă. Așa încât, ea a fost reprimată peste tot, instalându-se la putere adeseori fasciști și colaboratori naziști, chiar dacă în unele locuri (acolo unde măsurile mai blânde precum manipularea alegerilor și refuzul de a mai trimite ajutoare populațiilor disperate de lipsa de hrană) a fost nevoie de violență extremă.

Riscul major identificat de strategii americani a fost de fapt acela al unui exemplu de succes în implementarea vreunei situații de democrație autentică, pe principiul „mărului stricat” care le poate strica și pe celelalte, sau altfel spus, teoria dominoului. Adevărata amenințare la adresa SUA este „exemplul de succes”.

Cu alte cuvinte, ceea ce SUA doresc este „stabilitate”, adică securitate pentru „clasele superioare și întreprinderile străine de mari dimensiuni”. Dacă acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor măsuri democratice, e foarte bine. În caz contrar, „amenințarea la adresa stabilității” pe care o reprezintă un exemplu de succes trebuie distrusă înainte ca virusul să contamineze și țările vecine. Tocmai de aceea, uneori chiar și țara cea mai mică reprezintă o amenințare atât de redutabilă și trebuie zdrobită imediat.

Devastare peste granițe

Realitatea arată clar că „ajutorul acordat de SUA a fost de obicei oferit în mod disproporționat guvernelor latinoamericane care își torturau proprii cetățeni”, acest ajutor neavând nimic de-a face cu nevoia reală a unei țări. În astfel de țări, s-a impus un model bazat pe export.

Acest model de dezvoltare construit în jurul exportului de produse agricole generează, de obicei, un „miracol economic” în care PNB crește, în timp ce o mare parte a populației suferă de foame. Atunci când sunt urmărite astfel de politici, apare în mod inevitabil o opoziție din partea populației, care este apoi suprimată cu teroare și tortură.

Evitarea măsurilor dure se poate face prin intermediul instituțiilor financiare globale, precum FMI (fondul Monetar Internațional):

În schimbul împrumuturilor sale, FMI impune „liberalizarea”: o economie deschisă capitalului și controlului străin, reducerea bruscă a serviciilor sociale oferite majorității populației, etc. Prin aceste măsuri, clasele bogate și investitorii străini dobândesc și mai multă putere, iar societățile clasice, polarizate, ale Lumii a Treia sunt consolidate: de o parte avem elitele extrem de bogate (și o clasă profesională relativ bună care le servește), iar de cealaltă parte – o masă enormă de oameni săraci și suferinzi.

Autorul continuă cu prezentarea cazurilor în care „s-a impus” folosirea forței brute:

  • Crucificarea El Salvadorului
  • Cum am dat o lecție Nicaraguei
  • Transformarea Guatemalei într-un câmp de luptă
  • Invadarea statului Panama
  • Inocularea Asiei de Sud-Est
  • Războiul din Golf

Perspectivele Europei de Est

Pentru că ne privește îndeaproape, iată ce spune Chomsky despre evenimentele din decembrie 1989, din România:

Singura țară din Europa de Est în care schimbarea regimului tiranic s-a făcut în mod violent și cu vărsare de sânge a fost tocmai cea în care sovieticii aveau cea mai mică influență, iar SUA aveau cea mai multă: România. Nicolae Ceaușescu, dictatorul României, a primit un tratament regal când a vizitat Anglia. Statele Unite au acordat României ceaușiste statutul de națiune favorizată, avantaje comerciale și altele asemenea.

Ceaușescu a fost la fel de brutal și dement și atunci, și mai târziu, dar pentru că s-a retras în mare măsură din Pactul de la Varșovia și a urmat un curs oarecum independent, am simțit că a fost parțial de partea SUA în lupta internațională. (SUA sunt în favoarea independenței atât timp cât afectează imperiile altora, nu pe al nostru.)

În alte părți ale Europei de Est, revoltele au fost remarcabil de pașnice. Au existat unele represiuni, dar, istoric vorbind, 1989 a fost unic. Nu mă pot gândi la niciun alt caz care să semene cât de cât cu el.

Cu toate acestea, cred că perspectivele pentru Europa de Est sunt destul de întunecate. Vestul are un plan pentru această parte a continentului: dorește să transforme o bună bucată a acesteia într-o zonă nouă, ușor de exploatat, a Lumii a Treia.

În trecut a existat un fel de relație colonială între Europa de Vest și Europa de Est. De altfel, faptul că rușii au subminat această relație a fost una din cauzele Războiului Rece. Acum, această relație este restabilită, și există o luptă serioasă între țările care vor să câștige cursa pentru jaf și exploatare. Oare va fi Europa de Est condusă de germani (aflați, în prezent, la conducere), de Japonia (care stă, deocamdată, deoparte, pentru a vedea cât de mari sunt profiturile) sau de Statele Unite (care încearcă să intre și ele în joc)?

Propaganda internă

Fie că s-au înțeles sau nu la vârf, funcționarea Războiului Rece s-a bazat pe înfricoșarea propriilor cetățeni, atât de o parte, cât și de cealaltă.

Nu este ușor să vinzi toate acestea cetățenilor propriei țări. Tehnica folosită de ambele puteri era inocularea fricii față de un inamic extrem de periculos.

Războiul Rece a oferit și acest lucru. Indiferent de cât de deplasată era ideea că Uniunea Sovietică și tentaculele ei strangulau Occidentul, „Imperiul răului” era de fapt rău, era un imperiu și era brutal. Fiecare superputere a obținut controlul asupra inamicului său principal – propria populație – îngrozindu-l cu crimele (destul de reale) ale adversarului.

Prin urmare, în anumite privințe fundamentale, Războiul Rece a fost un fel de aranjament tacit între Uniunea Sovietică și Statele Unite, în cadrul căruia SUA și-au desfășurat războaiele împotriva Lumii a Treia și și-au controlat aliații din Europa, în timp ce conducătorii sovietici au păstrat controlul deplin asupra propriului imperiu și asupra sateliților lor din Europa de Est – fiecare parte folosindu-se de cealaltă pentru a justifica represiunea și violența în propria sferă de influență.

Cam ăsta a fost jocul pe durata atâtor decenii. Dar, ca orice joc, a avut și un final…

Desigur, sfârșitul Războiului Rece vine și cu o serie de probleme. În primul rând, tehnica de control a propriei populații a trebuit să se schimbe, o problemă recunoscută încă din anii ’80, după cum am văzut deja. Era timpul să inventăm noi inamici. E mai greu acum să ascundem faptul că adevăratul dușman au fost dintotdeauna „cei săraci care încearcă să-i jefuiască pe cei bogați” – în special ereticii din Lumea a Treia care încearcă să scape de rolul lor de tributari.

Filmul de prezentare a cărții

Vom vedea într-un articol viitor noi aspecte și înțelesuri ale lucrurilor pe care Noam Chomsky ni le explică…

Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.