În 1990, aproximativ 90% din capitalul internațional a fost folosit pentru comerț și investiții pe termen lung – în lucruri mai mult sau mai puțin productive – și 10% pentru speculație. Până în 1990, acest raport s-a inversat.

Așa cum s-a întâmplat aproape pretutindeni în țările din Lumea a Treia, generalii brazilieni, acoliții lor și cei foarte bogați au împrumutat mari sume de bani și au trimis o mare parte din ele în străinătate. Această datorie care trebuie plătită funcționează ca o cămașă de forță care împiedică Brazilia să ia măsurile necesare pentru a-și rezolva problemele. Nevoia de a plăti acest împrumut este cea care limitează cheltuielile din domeniul social și dezvoltarea echitabilă și durabilă.

Au existat poziții radicale susținute de adepții unei politici de mână forte, cum este cea prezentată în Memorandumul Consiliului de Securitate cu numărul 68 (1950).

Avem aproximativ 50% din averea lumii, dar numai 6,3% din populația sa… În această situație, nu putem să nu devenim ținta invidiei și resentimentelor. Adevărata noastră sarcină în perioada următoare este aceea de a concepe un model de relații care să ne permită să menținem acest decalaj… Pentru a face acest lucru, va trebui să renunțăm la orice sentimentalism și să încetăm să mai visăm cu ochii deschiși. Atenția noastră va trebui să se concentreze mereu asupra obiectivelor noastre imediate… Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi și… nerealiste, cum ar fi drepturile omului, îmbunătățirea standardelor de viață și democratizare. Nu este deloc departe ziua când va trebui să vorbim direct în termeni de putere. Cu cât vom fi mai puțin împovărați atunci de sloganuri idealiste, cu atât mai bine.

ideea că guvernul are o responsabilitate directă pentru bunăstarea poporului.

Ordinea tradițională de dreapta trebuia să fie restabilită, domeniul afacerilor trebuia să își redobândească rolul central în societate; clasa muncitoare urma să fie divizată și slăbită, iar povara reconstrucției avea să cadă integral pe umerii muncitorilor și ai celor săraci.

Cu alte cuvinte, ceea ce SUA doresc este „stabilitate”, adică securitate pentru „clasele superioare și întreprinderile străine de mari dimensiuni”. Dacă acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor măsuri democratice, e foarte bine. În caz contrar, „amenințarea la adresa stabilității” pe care o reprezintă un exemplu de succes trebuie distrusă înainte ca virusul să contamineze și țările vecine. Tocmai de aceea, uneori chiar și țara cea mai mică reprezintă o amenințare atât de redutabilă și trebuie zdrobită imediat.

Acest model de dezvoltare construit în jurul exportului de produse agricole generează, de obicei, un „miracol economic” în care PNB crește, în timp ce o mare parte a populației suferă de foame. Atunci când sunt urmărite astfel de politici, apare în mod inevitabil o opoziție din partea populației, care este apoi suprimată cu teroare și tortură.

În schimbul împrumuturilor sale, FMI impune „liberalizarea”: o economie deschisă capitalului și controlului străin, reducerea bruscă a serviciilor sociale oferite majorității populației, etc. Prin aceste măsuri, clasele bogate și investitorii străini dobândesc și mai multă putere, iar societățile clasice, polarizate, ale Lumii a Treia sunt consolidate: de o parte avem elitele extrem de bogate (și o clasă profesională relativ bună care le servește), iar de cealaltă parte – o masă enormă de oameni săraci și suferinzi.

Singura țară din Europa de Est în care schimbarea regimului tiranic s-a făcut în mod violent și cu vărsare de sânge a fost tocmai cea în care sovieticii aveau cea mai mică influență, iar SUA aveau cea mai multă: România. Nicolae Ceaușescu, dictatorul României, a primit un tratament regal când a vizitat Anglia. Statele Unite au acordat României ceaușiste statutul de națiune favorizată, avantaje comerciale și altele asemenea.

Ceaușescu a fost la fel de brutal și dement și atunci, și mai târziu, dar pentru că s-a retras în mare măsură din Pactul de la Varșovia și a urmat un curs oarecum independent, am simțit că a fost parțial de partea SUA în lupta internațională. (SUA sunt în favoarea independenței atât timp cât afectează imperiile altora, nu pe al nostru.)

În alte părți ale Europei de Est, revoltele au fost remarcabil de pașnice. Au existat unele represiuni, dar, istoric vorbind, 1989 a fost unic. Nu mă pot gândi la niciun alt caz care să semene cât de cât cu el.

Cu toate acestea, cred că perspectivele pentru Europa de Est sunt destul de întunecate. Vestul are un plan pentru această parte a continentului: dorește să transforme o bună bucată a acesteia într-o zonă nouă, ușor de exploatat, a Lumii a Treia.

În trecut a existat un fel de relație colonială între Europa de Vest și Europa de Est. De altfel, faptul că rușii au subminat această relație a fost una din cauzele Războiului Rece. Acum, această relație este restabilită, și există o luptă serioasă între țările care vor să câștige cursa pentru jaf și exploatare. Oare va fi Europa de Est condusă de germani (aflați, în prezent, la conducere), de Japonia (care stă, deocamdată, deoparte, pentru a vedea cât de mari sunt profiturile) sau de Statele Unite (care încearcă să intre și ele în joc)?

Nu este ușor să vinzi toate acestea cetățenilor propriei țări. Tehnica folosită de ambele puteri era inocularea fricii față de un inamic extrem de periculos.

Războiul Rece a oferit și acest lucru. Indiferent de cât de deplasată era ideea că Uniunea Sovietică și tentaculele ei strangulau Occidentul, „Imperiul răului” era de fapt rău, era un imperiu și era brutal. Fiecare superputere a obținut controlul asupra inamicului său principal – propria populație – îngrozindu-l cu crimele (destul de reale) ale adversarului.

Prin urmare, în anumite privințe fundamentale, Războiul Rece a fost un fel de aranjament tacit între Uniunea Sovietică și Statele Unite, în cadrul căruia SUA și-au desfășurat războaiele împotriva Lumii a Treia și și-au controlat aliații din Europa, în timp ce conducătorii sovietici au păstrat controlul deplin asupra propriului imperiu și asupra sateliților lor din Europa de Est – fiecare parte folosindu-se de cealaltă pentru a justifica represiunea și violența în propria sferă de influență.

Desigur, sfârșitul Războiului Rece vine și cu o serie de probleme. În primul rând, tehnica de control a propriei populații a trebuit să se schimbe, o problemă recunoscută încă din anii ’80, după cum am văzut deja. Era timpul să inventăm noi inamici. E mai greu acum să ascundem faptul că adevăratul dușman au fost dintotdeauna „cei săraci care încearcă să-i jefuiască pe cei bogați” – în special ereticii din Lumea a Treia care încearcă să scape de rolul lor de tributari.