Glosar

0
(0)
a fortiori

În latină: „de la mai tare”. Expresie folosită cu sensul de „cu atât mai mult” sau „şi mai sigur”. Dacă toţi oamenii sunt muritori, atunci a fortiori toţi englezii – care formează o mică subclasă a clasei oamenilor – trebuie să fie muritori. Acest mod de a raţiona ar putea fi numit argumentum a fortiori.

ab initio

De la capăt, de la început.

abandonare

Una dintre ideile centrale ale existenţialiştilor atei, între care Sartre. Neexistând Dumnezeu, nu pot să existe valori obiective de vreun fel sau un sens obiectiv al vieţii; ceea ce înseamnă că omul e aruncat în lume, „abandonat”. El este nevoit să ia decizii, să deosebească binele de rău, dar cum nu există o mână care să-l călăuzească, el e pus să-şi asume integral rostul acţiunilor sale.

abducție
  1. Silogism având premisa majoră adevărată, dar premisa minoră doar probabilă.
  2. Numele dat de C. S. Peirce formulării creatoare a unei noi ipoteze statistice care explică o mulţime de fapte dată.
Abordare non-predictivă

Construirea lucrurilor într-o manieră imună la perturbări, deci robuste la schimbările condițiilor viitoare.

abordarea de sus în jos

Abordarea cosmologică în care urmărim istoriile universului „de sus în jos”, adică dinspre prezent spre trecut.

abricitate

Capacitate a omului de a crea, de a produce bunuri.

absolutism
  1. (în politică) Exerciţiul puterii neîngrădit de nici un fel de control sau contrapondere.
  2. (în filozofie) Opusul „relativismului” şi, drept urmare, suferind de aceeaşi ambiguitate şi nedeterminare.
absolutul

Termen folosit de metafizicienii idealişti postkantieni ca desemnare pentru tot ce există în mod real, o totalitate gândită
ca un sistem unitar ce într-un fel generează şi deopotrivă explică întreaga diversitate aparentă. Pentru Schelling şi Hegel realitatea e spirituală, iar absolutul lor nu este Natura, ci un Dumnezeu filozofic neantropomorf.

F. R. Bradley, de pe o poziţie mai atee, Începe prin a argumenta că toate categoriile fundamentale ale gândirii curente sunt corupte de contradicţii de neînlăturat, trebuind de aceea să fie date la o parte ca nefiind decât simplă aparenţă: calitate şi relaţie, substanţă şi cauză, subiect şi obiect, timp şi spaţiu, toate sunt deopotrivă de irecuperabile. Absolutul, care constituie realitatea, trebuie să fie prin natura sa mai presus de toate aceste categorii ce ţin de simpla aparenţă. EI transcende în mod necesar orice gândire relaţională, cu toate că orice gândire este într-un fel sau altul relaţională. EI trebuie să posede o unitate ce depăşeşte şi trece dincolo de toate relaţiile şi diferenţele.

Nu este de mirare, pesemne, că unii critici maliţioşi l-au reprezentat ca fiind „aidoma unui gol perfect şi absolut”; sau ca fiind aidoma unei nopţi în care toate vacile sunt negre. Ideea e anticipată de Spinoza prin teza sa că realitatea e o unică substanţă, Deus sive Natura, Dumnezeu sau Natura.

abstracție

În gândire, omiterea, prin neluare în consideraţie, a trăsăturilor distinctive (sau chiar comune) aparent irelevante ale diferiţilor indivizi cuprinşi într-o clasă. Orice clasificare comportă inevitabil un grad mai mare sau mai mic de abstractizare. Când clasificăm un grup de obiecte ca fiind galbene, ignorăm implicit orice alt aspect sub care ele se aseamănă sau diferă între ele. Arta numită abstractă sau neobiectivă ar trebui mai curând taxată drept nereprezentaţională. Abstracţia intervine mai degrabă în simplificarea obiectelor reprezentate, ca de pildă în perioada cubistă a lui Picasso. Opunând „simplei abstracţii” realitatea, unii filozofi opun lumea existenţei celei a subzistenţei.

absurditate

În accepţiunea curentă, falsitate evidentă sau opoziţie faţă de bunul simţ sau de raţiune. Forma de raţionament numită reductio ad absurdum constă în derivarea unei contradicţii vădite, adică atât a unei propoziţii, cât şi a negaţiei acesteia, dintr-o mulţime de premise; de unde urmează că cel puţin una dintre aceste premise trebuie să fie falsă dacă celelalte sunt adevărate. Unii filozofi şi lingvişti au încercat să formuleze criterii pentru genul sau genurile de absurditate aparent ne-autocontradictorie exemplificată de propoziţii de felul „Ideile verzi incolore dorm furios”. Vezi confuzie categorială.

Academia din Atena

La drept vorbind, cea dintâi universitate, înfiinţată de Platon pe la 385 a. Chr. „Vechea Academie” a lui Platon şi a succesorilor săi imediaţi a fost uneori deosebită atât de „Academia medie” a lui Arcesilaos, cât şi de „Noua Academie” a lui Carneades, cu tendinţele lor sceptice (vezi Scepticism). O şcoală neoplatoniciană (vezi neoplatonism) din Atena, care îşi spunea Academie, a fost închisă, ca bastion al păgânismului, în 529 p. Chr.

Academia din Florenţa

Colegiu neoficial creat în 1462 la Careggi, lângă Florenţa, după modelul Academiei din Atena a lui Platon. Sub îndrumarea lui Ficino, ea a jucat un rol de frunte în revirimentul platonician din Europa renascentistă.

acceptare

Una dintre reacţiile posibile la o teorie sau la probe empirice. Un filosof al ştiinţei care crede că datele empirice nu pot niciodată să dovedească sau să infirme o teorie ştiinţifică poate să tragă concluzia că în mod necesar o teorie rămâne întotdeauna provizorie sau parţială. O atare concluzie pare să fie însă în conflict cu marea încredere pe care o acordăm cu toţii tehnologiilor şi predicţiilor ce se sprijină pe o teorie bine testată. Conflictul e deosebit de pronunţat în statistică, unde caracterul provizoriu al datelor este adesea foarte clar. Vezi şi Popper.

acces privilegiat

Relaţia aparte pe care o avem cu conţinuturile propriei conştiinţe, dar pe care nimeni nu o are cu conţinuturile conştiinţei altcuiva.

accident
  1. (în filozofia scolastică) Ceea ce nu are prin sine o existenţă independentă sau auto-suficientă, ci este doar inerent
    unei substanţe. Aceasta din urmă poate rămâne într-o formă mai mult sau mai puţin fixă, în timp ce accidentele „ei” dispar sau se modifică.
  2. (în logica aristotelică) Proprietate neesenţială, ceea ce poate fi atribuit unei substanţe fără a-i fi esenţial. De exemplu, o fată poate să fie blondă, dar este cu necesitate de sex femeiesc; culoarea blondă este în acest exemplu un accident, iar sexul nu.
acrasia

(cuvânt grecesc, însemnând „slăbiciune”). Denumire alternativă pentru slăbiciunea voinţei. Termenul derivă din distincţia aristotelică dintre akrates, omul moralmente slab, şi enkrates, omul capabil să reziste ispitei. Vezi şi Platon.

acte de vorbire

Acte efectuate atunci când se rostesc cuvinte. J. L. Austin a susţinut că actul complex de rostire a unor cuvinte se compune din mai multe acte simple diferite între ele; mai întâi, actul locuționar (pronunţarea cuvintelor) care comportă un act fonetic (producere de sunete), un act fatic (folosirea unei gramatici) şi un act rhetic (folosirea de cuvinte cu sens); apoi actul ilocuţionar (act realizat prin rostirea cuvintelor, de pildă acela de a promite sau de a declara ceva); în fine, actul perlocuţionar, prin care producem, cu ajutorul cuvintelor noastre, efecte în alte persoane – de exemplu, stânjeneala. Austin şi alţii sunt de părere că studiul actelor de vorbire poate clarifica probleme privitoare la semnificaţie, referinţă ş.a.m.d.

acțiune

Cuvânt ce se aplică uneori la lucruri (de exemplu, acţiunea unui acid asupra unui metal), dar cu precădere la faptele unor agenţi care urmăresc scopuri. Aristotel făcea distincţie între acţiune, adică ceea ce un om face (poiesis) şi ceea ce doar i se întâmplă (pathos: tradus de obicei prin „afect” sau „pasiune”). Legat de acţiune, se pun trei probleme filosofice principale:

  1. Prima priveşte modul de a o defini, dat fiind că definiţia-standard, potrivit căreia ea este „o mişcare corporală precedată de un act de voinţă”, întâmpină dificultăţi (vezi voliție).
  2. Cea de-a doua priveşte evaluarea sau aprecierea acţiunii (vezi responsabilitate).
  3. Explicarea acţiunii a fost sursa multor dezbateri de dată recentă. „Acţiunile” unui om drogat sau hipnotizat pot fi explicate cu referire la antecedente cauzale speciale; cum trebuie explicată însă o acţiune raţională normală, de pildă aceea de îmbrăcare a unui pardesiu spre a ieşi în oraş? Trebuie să spunem oare că motivul pentru care am îmbrăcat pardesiul (dorința de a evita frigul) este cauza acţiunii mele? O obiecţie-standard ce se ridică împotriva acestui punct de vedere depinde de teza lui Hume după care o cauză este logic independentă de efectele ei: se afirmă că legătura invocată într-o asemenea explicaţie („ori de câte ori cineva vrea să evite frigul, iar o haină e modul cel mai bun de a o face, şi nimic nu-I împiedică de la aceasta, el o îmbracă”) e o banală legătură logică – o simplă elucidare a ceea ce înseamnă că doreşti ceva. Pare însă greşit să presupunem că dorinţa nu poate fi specificată altfel decât cu referire la actele cu care ea se soldează; încât obiecţiile de acest tip par a fi nefondate.

Unii filosofi se opun din principiu încercării de explicare cauzală a acţiunii, temându-se că acest mod de abordare ar pune în pericol libertatea umană. Un atare pericol ar apărea însă numai dacă antecedentele mentale ale acţiunii s-ar dovedi a fi evenimente ce se petrec cumva în afara sferei de control a agentului.

acţiune de bază

Un lucru pe care-I facem de-a dreptul, fără a fi nevoiţi să facem altceva spre a-I produce. Se relevă astfel contrastul cu acele acţiuni ale noastre în cazul cărora producerea a ceva presupune o intervenţie cauzatoare (de exemplu, apăsarea pe un buton spre a produce detonaţia unei încărcături explozive). Un exemplu banal de acțiune de bază este ridicarea mâinii. Totuşi, unii filozofi găsesc misterioase puterile cauzale implicate până şi într-un caz atât de simplu. Vezi şi acţiune.

acţiune la distanţă

În fizică, ideea că un corp poate afecta un altul fără ca între ele să existe sau să intervină o legătură mecanică. Utilizarea termenului implică o influenţă de departe şi instantanee exercitată de corpul în cauză, fără vreun mecanism detectabil de transmitere a forţei. Aşa par a sta lucrurile, de exemplu, în cazul interacţiunilor gravitaţionale, unde două mase se atrag reciproc deşi sunt separate de un spaţiu vid. Din epoca lui Newton până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel de fenomene (printre care se numără şi interacţiunile magnetice şi electrostatice) erau explicate prin postularea unor fluide ipotetice, precum eterul luminifer, prin care s-ar transmite forţele.

În fizica modernă, ideea ipoteticelor fluide a fost abandonată, acţiunea la distanţă fiind descrisă prin apel la ceea ce Einstein însuşi caracteriza drept „ideea destul de artificială” de câmpuri. Acest model permite cuantificarea fenomenelor şi „explicarea” lor prin interacţiuni locale. Astfel, despre o sarcină electrică se spune că creează în spaţiul din jurul ei un câmp electric; asupra unei a doua sarcini, aflate în această regiune spaţială, se exercită o forţă prin interacțiune cu acest câmp. O descriere alternativă, dar matematic echivalentă, face uz de ideea unui schimb de particule virtuale între corpurile aflate în interacţiune. Asemenea interacţiuni nu sunt instantanee, ci se transmit cu viteza luminii. Conform teoriei generale a relativităţii, un câmp gravitaţional este rezultatul unei „curbări” a spaţiu-timpului, cauzată de prezenţa unei mase. Până acum, încercările de extindere a acestei idei la interacţiunile electrice şi altele, vizând crearea unei teorii unificate a câmpului, n-au fost încununate de succes.

Acțiunea non-narativă

Nu depinde de un scenariu pentru ca acțiunea să fie corectă. Scenariul este prezent doar ca să motiveze, să întrețină sau să instige acțiunea. Vezi flaneur.

actualitate şi potenţialitate
  1. Termeni ce marchează contrastul între ceea ce are formă, în sens aristotelic, şi ceea ce are doar posibilitatea de a poseda formă. Actualitatea (în greceşte, energeia) este acel mod de a fi în care un lucru poate produce alte lucruri sau poate fi produs de acestea – tărâmul evenimentelor şi al faptelor. Prin contrast, potenţialitatea (în greceşte dynamis) nu e un mod în care lucrul există, ci este puterea de a efectua o schimbare, capacitatea unui lucru de a face treceri în stări diferite.
  2. În filozofia lui HusserI actualitatea (în germană, Wirklichkeit) înseamnă existenţă în spaţiu şi timp, ca opusă posibilităţii.
adevăr necesar şi adevăr contingent

Despre o Propoziţie se spune că este necesar adevărată, sau că exprimă un adevăr necesar din punct de vedere logic, dacă şi numai dacă negaţia respectivei Propoziţii ar comporta o autocontradicţie; despre o Propoziţie se spune că este contingent adevărată sau că exprimă un adevăr contingent din punct de vedere logic, dacă poate fi negată fără auto-contradicţie. Cu modificări corespunzătoare, aceleaşi lucruri sunt valabile despre falsitatea necesară şi Propoziţiile necesar false, respectiv despre falsitatea contingentă şi Propoziţiile contingent false.

Întrebat ce a spus duhul tatălui său, Hamlet (în piesa lui Shakespeare) răspunde (1 (VI)):

Nu-i ticălos în toată Danemarca
Şi care să nu fie şi-un mişel

La care prietenul său Horatio replică:

Nu trebuia să vie un mort din groapă
S-aflăm aşa ceva.

Nu-i nevoie s-o spună un duh, pentru că Propoziţia rostită de Hamlet e logic necesară. Ceea ce ar fi vrut Horatio – şi înțelegem uşor de ce – era o Propoziţie contingentă, o Propoziţie ale cărei adevăr sau falsitate să nu poată fi cunoscute prin simpla înţelegere a sensului ei, o Propoziţie a cărei contradictorie, aşadar, să nu fie nici necesar adevărată, nici necesar falsă.

Dacă Hamlet ar fi afirmat – oricât de anacronic, de nepoetic şi de nepotrivit cu intenţiile lui Shakespeare ar fi fost acest
lucru – că toţi ticăloşii din Danemarca sunt produsul frustrării materne, atunci Propoziţia sa n-ar fi fost necesară, ci contingentă, iar adevărul ei – în ipoteza că e adevărată – n-ar fi putut fi cunoscut în cele din urmă decât prin raportare la un studiu efectiv al antecedentelor familiale frustrante ale ticăloşilor din Danemarca. Ceea ce a spus Hamlet era nu numai logic necesar, ci şi analitic, tautologic şi a priori. Ceea ce ar fi putut spune sociologul Hamlet ar fi fost nu doar contingent, ci şi sintetic şi a posteriori. Vezi şi analitic/sintetic; a priori şi a posteriori; furca lui Hume.

adevăr și falsitate

Ce este adevărul?” Întreabă batjocoritor Pilat; şi nu aşteaptă să i se răspundă (Francis Bacon, Essays. „Of Truth"). Exemplul lui Pilat ar putea fi urmat cu folos acum, pentru că „problema adevărului” a fost în vremea din urmă discutată pe larg de filozofi, stimulaţi, probabil, de avânturile fanteziei ce i-au caracterizat pe idealiştii din secolul al XIX-lea. Filozofii de mai înainte ar fi putut foarte bine să fie de acord că nu-i nevoie să se spună pe această temă mai mult decât e cuprins În definiţia adevărului din Shorter Oxford English Dictionmy: „conformitate cu faptele, concordanţă cu realitatea”.

Această definiţie rezumă teoria despre adevăr a simţului comun, teoria adevărului-corespondenţă, care susţine că un enunţ e adevărat dacă el corespunde faptelor (vezi şi teoria adevărului-corespondenţă).

Au fost susţinute însă şi multe alte teorii. Idealiştii absoluţi au avansat teoria adevărului-coerenţă, potrivit căreia singurul adevăr absolut este „întregul” – nimic altceva neputând să aspire decât la grade de adevăr. William James a formulat teoria pragmatică a adevărului, potrivit căreia problema adevărului este una de economie a bunăstării, o aserţiune fiind adevărată dacă se dovedeşte a fi cea mai avantajoasă pentru noi pe termen lung. Tarski a încercat să evite problemele auto-referinţei (vezi paradoxuri semantice) susţinând că termenul „adevăr” poate fi definit numai într-un metalimbaj.

În Tractatus Logico-Philosophicus, Wittgenstein a dezvoltat o teorie a adevărului în care se combinau elemente din teoria adevărului-corespondenţă cu elemente din teoria adevărului-coerenţă. Enunţurile de bază, referitoare, aşa zicând, la atomii cunoaşterii şi ai experienţei, ar corespunde direct realităţii. Din ele s-ar deriva alte enunţuri, mai complexe, al căror adevăr ar depinde de consistenţa sau coerenţa lor cu enunţurile de bază componente. În ceea ce priveşte enunţurile de bază, Wittgenstein considera relaţia dintre adevăr şi realitate ca fiind aceeaşi cu relaţia dintre un tablou şi ceea ce acesta reprezintă.

F. P. Ramsey considera a fi dizolvat problema adevărului arătând că „p” şi „p este adevărat” înseamnă acelaşi lucru, ceea ce ar face redundant predicatul „este adevărat” (de aici denumirea de teorie a redundanţei). Strawson a adus noi dezvoltări acestei idei, în timp ce J. L. Austin a apărat o versiune a adevărului-corespondenţă. Compară validitate şi adevăr.

adevărul e întotdeauna la mijloc

Maximă demonstrabil falsă, dar care exercită o atracţie perenă asupra celor cărora le place să se considere judecători cumpăniţi şi moderaţi. Dacă această maximă ar fi adevărată, adevărul ar trebui să se afle în punctul B, aflat la jumătatea distanţei dintre A şi C; dar, atunci el ar trebui, tot aşa, să se afle la jumătatea distanţelor dintre B şi A şi dintre
B şi C, ultimele două situaţii fiind reciproc incompatibile.

Afacerea Bob Rubin

Recompensa obținută într-un domeniu asimetric, în care beneficiile sunt vizibile (și se acordă cu o anumită compensație), iar prejudiciile sunt rare (și nesancționate, pentru că nu se pune pielea la bătaie). Poate fi extinsă la domeniul politic și la orice activitate în care pedepsele sunt blânde, iar victimele sunt abstracte și dispersate (de exemplu, contribuabilii sau acționarii).

afirmarea antecedentului

Într-o Propoziţie ipotetică de felul „Dacă hoţul a pătruns pe fereastră, atunci se vor găsi amprente ale tălpilor sale pe răzorul de flori”, partea de la „dacă” până la virgulă se cheamă antecedent, iar cea de după „atunci” – consecvent. Din propoziţiile de această formă, „Dacă p, atunci q”, se pot construi patru inferenţe, dintre care două valide şi două nu. A afirma antecedentul înseamnă a raţiona, valid, că dat fiind că p, urmează că q. A nega consecventul înseamnă a raţiona, tot valid, că q fiind fals, p este şi el, cu necesitate, fals. A afirma consecventul înseamnă a raţiona, nevalid, că, dat fiind că q, urmează că p. A nega antecedentul înseamnă a raţiona, de asemenea nevalid, că întrucât p e fals, q nu poate fi nici el decât tot fals.

Tradiţionalele denumiri latineşti ale celor două moduri valide se mai folosesc uneori şi astăzi: modus (ponendo) ponens pentru afirmarea antecedentului; şi modus (toJlendo) tollens pentru negarea consecventului.

agnosticism

Teza potrivit căreia, contrar presupunerilor ateiştilor ca şi celor ale teiștilor, nu se poate cunoaşte nici practic, nici în principiu dacă Dumnezeu există sau nu. În variate forme, agnosticismul revine în repetate rânduri în decursul istoriei gândirii. A avut câţiva exponenţi de seamă în Anglia epocii victoriene, ca de exemplu T. H. Huxley, care a şi creat termenul. Poziţia lor s-a închegat în parte ca rezultat al interogaţiei filozofice, inspirată de Hume şi Kant, privitoare la însăşi posibilitatea cunoaşterii de către om a tărâmurilor ce depăşesc experienţa posibilă. În aceeaşi perioadă însă, acceptarea necritică a Bibliei ca auto-revelaţie divină s-a aflat sub presiunea cercetării ştiinţifice şi a celei istorice. Totuşi, credința este posibilă acolo unde nu e posibilă cunoaşterea în accepţiunea strictă, astfel că într-un anumit sens este logic posibil, chiar dacă psihologic anevoios, ca un gânditor să fie agnostic din perspectiva filozofică şi totodată credincios din perspectiva religioasă.

Agnosticismul tradiţional, care consideră neverificabil dar nu lipsit de sens enunţul că Dumnezeu există, a fost repudiat de pozitiviştii logici, care considerau că tot ce e neverificabil este ipso facto lipsit de sens (vezi pozitivism logic). Filozofia mai recentă a religiei, foarte preocupată de caracterul unic al conceptului de Dumnezeu, ca şi al discursului religios în general, este adesea de acord cu agnosticii că tratarea doctrinelor religioase ca şi cum ar fi teze cvasi-ştiinţifice despre natura realităţii naşte probleme insolubile. Dar ia lucrul acesta drept un indiciu că funcţia reală a unor asemenea doctrine s-ar putea să fie cu totul diferită.

ahinsā

(În sanscrită: nevătămare). Doctrina, susţinută îndeobşte de jainişti şi de buddhişti, că e un rău să ucizi alte fiinţe vii, oricât de umile ar fi. Credinţa aflată în spatele acestei doctrine este că toate făpturile vii au suflete în esenţă de acelaşi fel, iar în
virtutea transmigraţiei (vezi metempsihoză) s-ar putea ca într-o formă animală inferioară să sălășluiască vremelnic sufletul vreunui strămoş venerabil.

al Patrulea Cadran

O simplă prezentare a cadranelor:

Combinând gradul de expunere şi tipurile de aleatoriu, obţinem patru combinaţii:

  1. Primul Cadran – aleatoriu din Mediocristan şi expunere redusă la evenimente extreme.
  2. Al Doilea Cadran – aleatoriu din Mediocristan şi expunere înaltă la evenimente extreme.
  3. Al Treilea Cadran – aleatoriu din Extremistan şi expunere redusă la evenimente extreme.
  4. Al Patrulea cadran – aleatoriu din Extremistan şi expunere înaltă la evenimente extreme.

Primele trei cadrane sunt cele în care cunoştinţele sau lipsa lor aduc după sine erori neînsemnate. „Robusteţea” este acea modificare a gradului de expunere care produce o trecere din al patrulea în al treilea cadran.

alcázar

Cetate sau palat fortificat. A se vedea alcázar.

alchimie

Filozofie medievală ce combină o cosmologie ocultă cu experimentarea chimică practică. Având obârşii independente în Egiptul elenistic şi în China antică, alchimia a rămas timp de peste 1500 de ani o ramură legitimă şi recunoscută a filosofiei în Europa şi în lumea islamică. În aspectele ei practice, a devenit precursoarea chimiei moderne. Bazându-şi punctul de vedere pe fizica aristotelică, alchimiştii au căutat să izoleze prima materia (materia primordială) din care credeau că pot fi create toate obiectele din lumea fizică. În tratatele recunoscute de alchimie se simt puternic influenţe neoplatoniciene şi cabalistice şi devine tot mai vizibilă o abordare mistică bazată pe corespondenţe şi „simpatii” oculte (vezi Cabală; neoplatonism).

Alchimistul practician căuta trei lucruri: elixirul vieţii, panacee universale şi, mai ales, mijloacele de a transmuta metale nenobile în aur (vezi piatra filozofală). Acest din urmă aspect al alchimiei este vizat de Chaucer în versurile ironice din Prologul la Povestiri din Canterbury: „Dar deşi filosof era, aurul nu-i prea prisosea."

aleator

Situaţie ce se iveşte atunci când în repetiţiile unei încercări pentru care există o probabilitate fixă, cunoscută a unui anumit rezultat lipseşte orice regulă de prezicere a acelui rezultat, care să tindă spre o rată de succes diferită. Astfel, de exemplu, dacă avem o probabilitate de 1 la 37 ca numărul 7 să iasă la roata unei rulete, atunci nu avem nici o regulă de prezicere a apariţiilor lui 7 care să tindă spre o rată de succes diferită de 1 la 37. Teoria frecvenţială a probabilităţilor ia în consideraţie numai repetiţiile unei mulţimi de condiţii unde la fiecare repetiţie poate să apară doar unul dintr-o mulţime dată de rezultate posibile. Acest rezultat este valoarea variabilei aleatoare pentru respectiva încercare. Unui rezultat particular i se va asocia o probabilitate numai dacă, întâi, există o frecvenţă relativă sau proporţie a încercărilor soldate cu acel rezultat, spre care tinde proporţia observată în şirurile de încercări pe măsură ce numărul încercărilor creşte; şi în al doilea rând, numai dacă nu există nici o metodă efectivă de selectare a încercărilor potrivit căreia frecvenţa relativă a rezultatului tinde spre o limită diferită. Această a doua condiţie este cea care exprimă caracterul aleator al procesului.

alfaqui

Învățat islamic. A se vedea alfaqui.

algebră

Ramura matematicii având ca obiect studiul structurilor abstracte care cuprind (cel puţin) operaţii ce au proprietăţile adunării şi ale înmulțirii. Algebra elementară se ocupă în mare parte de rezolvarea ecuațiilor polinomiale şi de introducerea diferitelor feluri de numere necesare în acest scop. Algebra superioară este studiul unor structuri ce satisfac mulţimi de axiome.

algoritm

Procedeu explicit constând dintr-un şir finit de paşi, pentru rezolvarea unei probleme sau atingerea unui scop, cum este, de pildă, folosirea tabelelor de adevăr pentru a afla dacă o formulă propoziţională este sau nu o tautologie. Setul de instrucţiuni pentru efectuarea unei înmulţiri simple e un alt exemplu de algoritm.

alienare

La început, şi multă vreme, termenul a fost utilizat numai cu referire la schizofrenia progresivă sau la transferul de proprietate. În deceniile din urmă însă, a ajuns şi un cuvânt la modă, sugerând înstrăinarea de societate sau neputinţa faţă de aceasta, ca şi depersonalizarea individului în organizaţiile mari şi birocratice. Principala influenţă în această direcţie a exercitat-o descoperirea Manuscriselor economico-filozofice din 1844, redactate de Marx sub fascinaţia lui Hegel şi a unor Tineri hegelieni mai vechi, de felul lui Feuerbach. O influenţă separată şi de mai mică amploare au exercitat-o Max Weber şi alţi sociologi preocupaţi de studiul birocraţiei.

aljama

Nume dat comunităților de musulmani și evrei din Iberia. A se vedea aljama.

alte ființe sensibile

(în engleză other minds). Problema dacă şi cum poate şti cineva dacă vreun alt organism este senzitiv. Pentru că, de bună seamă, nu-i nici o contradicţie în a sugera că vorbirea şi comportamentul altora ar putea să semene în toate privinţele cu ale mele deşi ei ar fi nişte automate fără conştiinţă; după cum cineva aflat în transă cataleptică poate părea mort având totuşi conştiinţă.

Această problemă trebuie să fi fost descoperită de Descartes când, după ce conchisese despre sine că este o substanţă gânditoare ne-corporală („gândirea” fiind redefinită de el drept totalitatea modurilor conştiinţei de sine), a pus mai departe, în Discurs, întrebarea cum se poate stabili dacă corpurile omeneşti sunt locuite de astfel de substanţe gânditoare (vezi fantoma din maşină). EI pare să fi uitat însă numaidecât redefinirea pe care o operase şi care era în discordanţă cu deprinderi le verbale statornicite, de vreme ce cele două „mijloace foarte clare" despre care vorbeşte în acest context se referă nu la conştiinţă, ci la raţionalitate. În fapt, problema s-a impus cu insistenţă abia o dată cu apariţia diverselor variante de behaviorism.

altruism și egoism

Termenul filozofic „altruism” poate fi cel mai bine explicat privindu-l în opoziţie cu acela de „egoism” (etic). Egoismul se sprijină pe ipoteza că moralitatea poate fi explicată în cele din urmă prin raportare la interesul individual, cu condiţia, ce-i drept, să fie vorba de un interes luminat. Pentru egoist, conflictele ce se constată între exigenţele moralei şi cele ale avantajului personal sunt doar conflicte între aspecte diferite ale interesului nostru individual – între interesul nostru indirect şi cel direct sau între interesul pe termen lung şi cel pe termen scurt. O explicaţie generală a moralităţii şi a interesului ar putea fi formulată astfel: toate foloasele noastre le datorăm existenţei unei societăţi stabile; respectarea anumitor reguli morale este o condiţie necesară a unei asemenea societăţi; prin urmare, avem interesul de a păstra ordinea morală.

Altruistul vede punctul slab al unor astfel de argumentări în faptul că ele dovedesc doar că noi avem interesul ca şi ceilalţi să se conformeze regulilor morale, nu şi că avem interesul ca noi înşine să le respectăm. Teza centrală a altruismului este, prin urmare, negativă: explicarea moralităţii nu poate fi redusă la interesul individual. În termeni mai pozitivi, ea poate fi reformulată astfel: preocuparea pentru ceilalţi oameni de dragul lor înşile este o condiţie necesară a moralităţii. Această teză este neîndoielnic adevărată, dar ea nu constituie un temei suficient pentru ideea mai tare că dorinţa de a-i ajuta pe alţii e o condiţie suficientă a moralităţii.

alumbrados

Nume definind o sectă religioasă care se concentra mai curând pe credința interioară decât pe ritual; alumbrados au devenit din ce în ce mai mult asociați cu excesele sexuale.

ambiguitate

Existenţa a două sau mai multe sensuri clar diferențiabile în semnificaţia unui cuvânt sau unei expresii. Oricine susţine că un cuvânt sau o expresie sunt ambigue trebuie deci să fie în măsură să specifice sensurile identificabile în ele: cuvântul „încet”, de pildă, este ambiguu, având un sens ce vizează intensitatea sonoră şi altul care vizează viteza de desfăşurare a unui proces (compară vaguitate).

O formă particulară de ambiguitate constituie aşa-numita ambiguitate sistematică. Ea apare în cuvintele şi expresiile care au întotdeauna acelaşi înţeles când se aplică la un gen de lucruri. Un astfel de exemplu, dat de Aristotel, care a atras primul atenţia asupra acestui fenomen, priveşte cuvântul „sănătos”, cuvânt aplicabil deopotrivă la oameni şi la localităţi (sau la aerul din acestea). Dar în timp ce aerul din Breaza poate să fie sau să nu fie mai sănătos decât cel din Baia Mare, şi în timp ce doamna Barbu poate să fie sau să nu fie mai sănătoasă decât domnul Barbu, e lipsit de sens să întrebăm dacă aerul din Breaza e mai sănătos sau mai puţin sănătos decât domnul Barbu.

amplitudine de probabilitate

În teoria cuantică, un număr complex a cărui valoare absolută ridicata Ia pătrat dă o probabilitate. Detalii: Probability amplitude

analitic și sintetic

Distincţie între două feluri de Propoziţii sau enunţuri, bazată pe natura probelor cerute pentru stabilirea adevărului lor. Distincţia a fost trasată în mai multe moduri ne-echivalente.

  1. Un enunţ este un adevăr analitic dacă şi numai dacă noţiunea predicatului este inclusă în cea a subiectului; altminteri, dacă e adevărat, este un enunţ sintetic. Acesta e modul în care prezintă distincţia Kant, care a şi introdus cei doi termeni. Astfel, „Toate corpurile sunt întinse în spaţiu” sau „Toţi soţii sunt de sex bărbătesc” constituie Propoziţii analitice, dat fiind că ideile de întindere, respectiv de a fi de sex bărbătesc sunt cuprinse deja în cele de corp, respectiv de soţ. Pe de altă parte, „Unele corpuri sunt grele” sau „Lumina verde a semaforului indică «Traversaţi»” sunt sintetice, întrucât ideile de greutate şi de traversare nu sunt cu necesitate cuprinse în ideile-subiect respective.
    Distincţia kantiană a fost criticată: mai întâi, pentru că e nedeterminată – nefiind deloc clar ce trebuie şi ce nu trebuie considerat a fi cuprins în subiectul unei propoziţii; în al doilea rând, pentru că e, în mod nepotrivit, psihologică, putând din acest motiv să dea determinaţii diferite de la un vorbitor la altul, şi în al treilea rând, pentru presupoziţia, conţinută în ea, că toate propoziţiile sunt neapărat de forma subiect-predicat – formă la care se mărginea, în cea mai mare parte, logica formală tradiţională.
    Încercările de îndreptare a acestor defecte s-au soldat, de obicei, fie cu formularea unor principii de diviziune explicit psihologice, fie cu formularea unor criterii logice şi epistemologice ce tind să reducă distincţia analitic/sintetic la distincţia a priori/a posteriori sau la distincţia logic/necesar contingent (vezi a priori, a posteriori, furca lui Hume; adevăr necesar şi adevăr contingent). În primul caz criteriul poate fi acela de a şti dacă predicatul este sau nu prezent în mod conştient în subiect, şi ce ar spune sau n-ar spune subiectul răspunzând la anume întrebări imediate. În cel de-al doilea, el priveşte posibilitatea sau imposibilitatea de a deduce ceva printr-o analiză pur logică şi răspunsul la întrebarea dacă o anumită aserţiune ar fi sau nu auto-contradictorie.
  2. Un enunţ este analitic adevărat sau analitic fals dacă poate fi demonstrat sau infirmat pornind doar de la definiţii şi folosind doar legi logice; şi este sintetic dacă adevărul sau falsitatea sa pot fi stabilite numai apelând şi la alte mijloace. Aceasta a fost distincţia postulată de Frege şi urmată de pozitiviştii logici, care susţineau că toate adevărurile matematicii şi ale logicii sunt deopotrivă analitice şi tautologice. (În privinţa aritmeticii, acest punct de vedere a fost anticipat de Leibniz.) După cum spune Wittgenstein în Tractatus: „Propoziţiile logicii sunt tautologii. Prin urmare, propoziţiile logicii nu spun nimic. (Ele sunt propoziţii analitice.) ... Propoziţiile matematicii nu exprimă gânduri” (6.1 , 6.1 1 şi 6.21).
  3. Un enunţ este un adevăr analitic dacă este adevărat în virtutea înţelesurilor cuvintelor pe care le cuprinde; şi este un adevăr sintetic dacă e adevărat în virtutea modului cum stau lucrurile în lume.
    Alţii, între care mai cu seamă Quine, refuză să accepte sau să recunoască orice fel de distincţie de genul analitic/sintetic, susținând că deşi o astfel de distincţie poate avea eventual o utilitate limitată ca model al modurilor diferite în care putem ajunge să cunoaştem adevăruri, ea nu marchează o diviziune clară între tipuri de cunoaştere şi se sprijină pe concepţii greşite despre definiţie şi despre identitatea între înţelesuri.
analogie

Asemănare sau similitudine. Analogia pozitivă dintre cei doi termeni ai unei comparaţii – asemănările dintre ei – poate fi privită în contrast cu analogia negativă, cu ne-asemănările dintre ei. Raţionamentul prin analogie constă în a infera din faptul că două lucruri (fenomene ş.a.) se aseamănă în anumite privinţe, că este probabil ca ele să prezinte asemănări şi în alte privinţe. Asemenea inferenţe nu sunt, desigur, deductiv valide. Cu toate acestea ele se pot dovedi uneori utile în sens sugestiv pentru că se adeveresc în fapt. Scolasticii au elaborat şi ei doctrine despre analogie, încercând să arate că limbajul omenesc poate fi folosit pentru a spune ceva despre un Dumnezeu transcendent: de exemplu, Analogia numelor a lui Cajetan.

Angajament doxastic

Numit și „punerea sufletului la bătaie”. Nu trebuie crezute decât previziunile și opiniile persoanelor care s-au dedicat unei anumite convingeri și care au riscat ceva, care sunt dispuse să plătească un preț dacă s-ar înșela.

angst

(cuvânt din limba germană însemnând „anxietate”, „angoasă”). În filozofia existenţialistă, teama de care e cuprins individul uman atunci când înţelege că existenţa sa este deschisă spre un viitor nedeterminat, al cărui gol trebuie să-I umple cu acţiunile sale liber alese. Anxietatea caracterizează condiţia umană, care implică o confruntare permanentă cu posibilitatea şi nevoia de decizie, însoţite de povara responsabilităţii; vezi şi rea-credinţă; Existenţialism.

animism

Concepţie conform căreia totul în Univers, inclusiv plantele şi lucrurile neînsufleţite, are un fel de fiinţare psihologică asemănătoare mai mult sau mai puţin cu cea a omului şi a animalelor subumane. Se afirmă, în acest sens, că o piatră nu e un simplu agregat de molecule aflate în mişcare, ci posedă „conştiinţa” altor corpuri prin faptul, bunăoară, că le atrage sau le respinge sau că, împreună cu ele, este afectată de gravitaţie. Atunci când este împărtăşită de populaţii primitive, această teorie se cheamă „animism”. Filozofii animişti au fost adesea caracterizaţi, mai reverenţios, drept „panpsihişti” (vezi panpsihism). Doctrine de acest fel au fost susţinute de numeroşi gînditori, între care Empedocles, Plotin, Leibniz, Schopenhauer, Peirce, Schiller, Whitehead, Alexander, de Chardin şi Waddington.

antimaterie

Fiecărei particule de materie îi corespunde o antiparticulă. Dacă cele două se întâlnesc, ele se anihilează reciproc, lăsând în urmă doar energie. Detalii: antimaterie.

antinomiamism

Concepţia după care legile morale obişnuite nu sunt aplicabile creştinilor, ale căror vieţi, se spune, sunt guvernate exclusiv de harul divin. Adversarii acestei poziţii au ţinut să semnaleze, cu prilejul deselor ei recurenţe, implicaţiile ei etice alarmante. Prin extensie, se poate vorbi şi de antinomianismul altor (pretinse sau reale) elite morale.

antinomie

Sinonim obsolescent pentru „paradox” sau „contradicţie”.

antonim

Cuvânt cu sens contrar: „bun” este antonimul lui „rău”. Compară omonim; sinonim.

antropozofie

Sistem ocult potrivit căruia cheia înţelepciunii şi a înţelegerii Universului se află în omul însuşi. Etimologic înseamnă „înţelepciunea despre om”. În prezent, denumirea e aplicată învăţăturii filosofice eclectice a lui Rudolf Steiner, care era de părere că cea mai importantă sarcină aflată în faţa omenirii constă în cultivarea percepţiilor spirituale ale omului aflate în curs de dezvoltare.

apercepție

Conştiinţa de sine sau a trăirilor lăuntrice, în contrast cu „percepţia”, care desemnează conştiinţa lumii exterioare. Folosit pentru prima dată de Leibniz în această accepţiune, în prezent termenul se asociază îndeosebi distincţiei operate de Kant între apercepţia sau conştiinţa de sine empirică şi apercepţia transcendentală sau unitatea a priori a conştiinţei de care depind, în concepţia sa, coerenţa şi semnificaţia experienţei.

apodictic

Termen folosit în logica aristotelică pentru a indica modul sau modalitatea unei Propoziţii. O Propoziţie se numeşte apodictică dacă asertează că ceva este necesar sau imposibil, ca în exemplul: „Şapte nu poate fi mai mare decât nouă.”

apofază

Ceea ce nu poate fi spus explicit sau descris direct în vocabularul nostru curent.

aporetic

Care pune întrebări sau ridică obiecţii, fără ca neapărat să ofere răspunsuri. Un asemenea procedeu este caracteristic pentru Socrate în dialogurile timpurii ale lui Platon. O dificultate de acest fel este numită uneori, de către Ryle şi alţii, „aporie”.

apriorism

Poziţia filosofică, opusă empirismului, împărtăşită de cei ce consideră că intelectul este înzestrat cu idei înnăscute şi că există posibilitatea unei cunoaşteri genuine independente de experienţă.

ardere în efigie

Ceremonie de de pedepsire a acelor eretici condamnați care muriseră sau evadaseră; pe rug erau arse osemintele sau efigiile lor.

aristotelism

Aristotelismul şi neoplatonismul străjuiesc ca doi coloşi gemeni arena mondială medievală a gândirii filosofice. În diferite momente ele s-au ciocnit, s-au amestecat şi separat, dar rezultatul a fost de fiecare dată rodnic, deschizând orizonturi dezvoltării filosofice. Însuşi termenul „aristotelism” este foarte cuprinzător, desemnând deopotrivă răspândirea şi studiul doctrinei aristotelice, adoptarea şi practicarea deliberată, ba chiar şi pervertirea acestei doctrine de către diferite grupuri. În istorie, poate fi împărţit convenabil într-o ramură grecească-europeană şi una arabă, legată de Orientul Mijlociu.

Imboldul iniţial pentru dezvoltarea celei dintâi l-a dat discipolul lui Aristotel, Teofrast, care a preluat conducerea şcolii, numite Peripatos sau Lyceum, la moartea maestrului său, în 322 a. Chr. Teofrast a dezvoltat unele dintre doctrinele lui Aristotel, inclusiv metafizica acestuia, iar nu peste multă vreme folosirea logicii aristotelice de către stoici şi de către sceptici a dus la un studiu mai aprofundat şi la asimilarea doctrinelor aristotelice de către diferite cercuri intelectuale. Întreg acest proces a cunoscut o încununare magnifică în secolul I a. Chr. , când Andronicus din Rhodos şi câţiva alţi cărturari au editat critic cea mai mare parte a Corpus-ului aristotelic. S-a asigurat prin aceasta doctrinelor Stagiritului o largă audienţă.

În primele secole p. Chr. a apărut neoplatonismul. Plotin, părintele noii filozofii, a preluat ceea ce i-a trebuit din aristotelism, dând deoparte restul. A acceptat, spre exemplu, teoria aristotelică a Intelectului separat şi a folosit, deşi într-o formă modificată, contraste aristotelice precum materie/formă şi potenţă/act; în schimb, a atacat cele zece categorii, iar viziunea sa a unei ierarhii emanatiste în trei trepte, constând din Unu, Intelect şi Suflet se afla într-un straniu dezacord cu teologia lui Aristotel. Discipolul lui Plotin, Porphyrios din Tyr a scris o introducere
(lsagoge) la cele cinci concepte (specia, genul, diferenţa, propriul şi accidentul), care apar în mai multe rânduri în opera lui Aristotel. Această lsagoge a fost adoptată ca o parte a Organon-ului, a fost canonizată pentru generaţiile viitoare ca fiind de inspiraţie aristotelică şi a stat la obârşia doctrinei medievale a celor cinci voci (vezi şi al-Kindi). Popularitatea i-a asigurat-o Boethius, a cărui intenţie a fost să împace aristotelismul cu filozofia lui Platon şi a cărui gândire a fost o mixtură de neoplatonism şi aristotelism. EI a scris un faimos comentariu la lsagoga lui Porphyrios, care avea să dea naştere marii controverse asupra universalelor în Evul Mediu.

Dintre scrierile lui Aristotel, tratatele sale de logică au fost cele care i-au fascinat cu osebire pe învăţaţi şi au fost studiate cel mai asiduu în Evul Mediu timpuriu; Biserica Creştină a început să dezvolte asemenea contraste aristotelice precum substanţă/accident şi materie/formă şi să folosească tot mai mult aceşti terneni în sensuri teologice tehnice. În secolul al XIII-lea p. Chr. însă, impactul până atunci limitat al aristotelismului s-a transformat până la nerecunoaştere. Transpunerea în latină a traducerilor arabe din Aristotel şi, ceea ce a fost cu mult mai important, a comentariilor arabe la opera sa datorate celor mai de seamă filosofi islamici (vezi Filosofia islamică) a fost catalizatorul unei veritabile explozii a aristotelismului în Europa occidentală. Averroes a ajuns chiar la mai mare cinste în Occidentul latin decât în propria-i ţară, oferind un bogat material de reflecţie la doi giganţi intelectuali ai scolasticii medievale. Albertus Magnus a venit în contact, la Universitatea din Paris, cu comentariile lui Averroes la Aristotel, iar opera sa trădează deopotrivă influenţa lui Averroes şi a lui Avicenna. Elevul lui Albert, Toma d'Aquino, a încercat să realizeze o sinteză acceptabilă între gândirea creştină şi aristotelism, după ce, în timpul studenţiei sale la Neapole, se familiarizase cu gândirea lui Aristotel şi cu cea a lui Averroes. Asocierea numelui lui Averroes cu aristotelismul i-a creat însă acestuia din urmă un renume dubios, iar autorităţile ecleziastice din secolul al XIII-lea priveau cu multă nelinişte legătura ce se închegase între filozoful arab şi cel grec. Putea fi contaminată ortodoxia creştină cu doctrine averroiste (ba chiar aristotelice) de felul celei a eternităţii lumii? Reacţia a constat în proscrierea, de mai multe ori, în secolul al XIII-lea, începând cu 1210, a aristotelismului şi a interpretărilor lui averroiste. Această evoluţie a culminat cu marea condamnare pronunţată la 7 martie 1277 de către episcopul Parisului, Etienne Tempier.

Reculul aristotelismului latin a fost însă vremelnic. Un studiu atent, deşi nu scutit de controverse, al lui Toma d'Aquino, dublat de canonizarea acestui învăţat în 1323, au contribuit la reabilitarea aristotelismului, care a continuat să-i influenţeze pe teologi scolastici ca Duns Scotus şi William de Ockham. În secolele urnătoare, umanismul renascentist a produs o nouă pleiadă de cărturari interesaţi de limbile clasice care, ca urmare a studiului resuscitat al lui Platon, s-au văzut siliţi să aleagă între acesta şi Aristotel.

Secolele XVI, XVII şi XVIII cunosc o nouă reacţie împotriva aristotelismului, datorată în parte cercetărilor astronomice ale unor gânditori precum Copenic, care au contrazis multe din teoriile lui Aristotel, precum şi ideilor ştiinţifice de mai târziu ale fizicienilor din Epoca Luminilor. Cu toate acestea, doctrinele lui Aristotel continuă să fie studiate până în prezent. Resuscitarea scolasticii catolice a fost autorizată o dată cu elogiul adus, în 1879, lui Toma d'Aquino în enciclica Aeterni Patris a papei Leon al XIII-lea. La aceasta s-a adăugat faptul că studiile aristotelice din secolul al XX-lea au beneficiat imens de pe urna competentei traduceri în engleză a Corpus-ului aristotelic, realizată la Oxford sub egida învăţatului Sir W. D. Ross, iar traducerile latine au devenit disponibile în seria Aristoteles Latinus.

Istoria ramurii arabe din Orientul Mijlociu a aristotelismului contrastează pregnant cu a celei greceşti europene. În timp ce în Europa doctrinele lui Aristotel, trecând prin filtrul gândirii scolastice medievale, au reapărut îndeobşte într-o formă recognoscibil aristotelică, alambicul Orientului Mijlociu a produs o formă de aristotelism pe care foarte adesea Aristotel însuşi ar fi dezavuat-o total. EI a avut, de bună seamă, numeroşi interpreți şi a fost receptat în diferite feluri de către diferiţi oameni ce au invocat deopotrivă autoritatea sa în sprijinul variatelor lor dogme. Filosofii musulmani n-au făcut excepţie, iar în secolul al X-lea lucrarea Rasā' il lkhwān al-Safā' (Epistolele fraţilor întru puritate) merge până acolo încât citează o tradiţie privitoare la profetul Muhammad, după care acesta ar fi spus că Aristotel s-ar fi făcut musulman dacă ar fi apucat să trăiască până în vremea lui Muhammad. În Orientul Mijlociu medieval doctrinele aristotelice erau receptate prin ochelari neoplatonicieni, iar aceste Epistole, care de fapt reprezintă o enciclopedie neoplatoniciană musulmană, oferă exemple elocvente privind modul slobod în care erau tratate multe din doctrinele lui Aristotel: într-un loc, bunăoară, substanţa era descrisă, în spirit neoplatonician, drept un aspect al formei. În alt loc, discutând despre cele patru cauze ale plantelor, cauza materială este identificată de Fraţii întru puritate cu cele patru elemente – focul, aerul, apa şi pământul; cea eficientă, cu puterea Spiritului Universal; cauza finală este de a furniza hrană şi alte foloase animalelor; iar cauza formală este pusă în legătură cu „raţiunile astrale a căror explicare ne-ar lua prea mult timp”. În plus, dat fiind că Fraţii întru puritate credeau că toate mişcările se datoresc Spiritului Universal şi nu lui Dumnezeu, problema mişcării nu avea în fizica lor acelaşi statut ca la Aristotel. Ei negau de asemenea în mod hotărât doctrina sa că lumea este necreată.

Ca urmare a contactelor islamului cu elenismul, o mare varietate de texte aristoteIice a apărut în limba arabă (vezi Filozofia islamică). Printre ele, nu numai principalele lucrări autentice, ci şi texte contrafăcute precum De Mundo, neoplatonicienele Theologia Aristotelis şi De Pomo. Aceasta din urmă a devenit cunoscută în arabă sub titlul Kitāb al-Tuffāhah (Cartea mărului) şi îl înfăţişează pe Aristotel pe patul de moarte discutând cu studenţii săi despre nemurire, în timp ce inhalează mirosul unui măr.

Toţi filosofii musulmani timpurii au fost influenţaţi de Aristotel, îndeosebi de terminologia lui, precum şi de neoplatonism. Astfel, al-Kindi, părintele filozofiei islamice, s-a mişcat într-un cadru funciarmente aristotelic. Chiar şi filozofi ca al-Fārābi şi Avicenna, care îmbrăţişaseră fără rezerve neoplatonismul, recunoşteau marea importanţă a studierii lui Aristotel. Avicenna, cel mai mare neoplatonician al islamului, a făcut încercări de a înţelege Metafizica. După ce a fost invitat să scrie un comentariu la Aristotel, a redactat magistrala sa lucrare Kitāb al-Shifā' (Cartea tămăduirii (sufletului)) – Liber Sufficientiae a Europei medievale – care trata despre logică, ştiinţele naturii, matematică şi teologie. Deşi modul de tratare a ultimelor două materii a fost puternic influenţat de Euclid, Ptolemeu şi de gândirea neoplatoniciană, despre cel din primele două se poate spune că e turnat În tipare aristotelice.

Zenitul aristotelismului arab a fost atins la musulmanul spaniol Averroes, care prin amplele sale comentarii la Aristotel şi-a câştigat o faimă internaţională. Pentru unii dintre compatrioţii săi ortodocşi însă, gândirea lui era prea radicală; drept care, în 1195, a fost alungat şi s-a emis un ordin de ardere a lucrărilor sale filozofice. Deşi cu puţin timp înainte de moartea sa, ce avea să survină în 1198, a recâştigat favoarea regală, dispariţia sa a marcat sfârşitul aristotelismului islamic. Traducerea comentariilor sale arabe în Europa a asigurat totuşi dăinuirea gândirii lui Averroes, iar peste câţiva ani aristotelismul său avea să renască în Occident, precum pasărea Phoenix, ca să tulbure, să descumpănească şi să înfrunte o altă ortodoxie.

asertorică

Se spune despre o Propoziţie care doar asertează că ceva este sau nu este cazul. Termenul e folosit pentru a pune în contrast acest fel de Propoziţii cu cele modale (adică problematice sau apodictice).

Asimetrie fundamentală

Situația în care cineva are mai multe avantaje decât dezavantaje, este antifragil și tinde să câștige din (a) volatilitate, (b) aleatoriu, (c) erori, (d) incertitudine, (e) factori de stres, (f) timp. Și invers.

asimptotic

Se spune despre o linie sau despre un şir care se apropie tot mai mult de o curbă sau limită înăuntrul unei distanţe finite. Mişcările lui Ahile şi ale broaştei ţestoase din paradoxul lui Zenon sunt de acest fel (vezi paradoxurile lui Zenon).

asociaţia de idei
  1. Explicaţia psihologistă avansată de Hume în vederea respingerii anumitor „ficţiuni” filozofice, mai ales în legătură cu noţiunea de cauzare. Mintea umană are tendinţa de a asocia idei corespunzătoare unor tipuri de evenimente între care s-a observat o strânsă succesiune; drept care, ori de câte ori e prezentă în minte ideea primului tip de eveniment, ea evocă ideea şi aşteptarea unui eveniment de celălalt tip. Cele două tipuri de evenimente, numite „cauză” şi respectiv „efect”, dau naştere asumpţiei că între ele există o conexiune necesară; de fapt însă, nu există nici un fenomen observabil corespunzător conexiunii necesare, şi ca atare nu avem despre ea o „idee genuină”.
  2. În fenomenalismul lui J. S. Mill, o lege a inferenţei care explică credinţa noastră în existenţa obiectelor materiale. Prin experienţă învăţăm că anumite senzaţii apar împreună în percepţia oricărui obiect; ne formăm noţiunea unui obiect în termenii grupului posibil de senzaţii asociate cu percepţia lui.
asociaţionism

Teorie, mai mult psihologică decât filozofică, potrivit căreia asociaţia constituie principiul fundamental al vieţii psihice. Prima ei expresie sistematică a dat-o Hume în al său Treatise, În speranţa că diversele feluri de asociaţii între atomii conştiinţei puteau face pentru universul psihic ceea ce mecanica clasică făcuse pentru lumea particulelor materiale „tari, solide şi impenetrabile”. Această tradiţie asociaţionistă s-a prelungit prin Hartley, James Mill, J. S. Mill şi Herbert Spencer. Asociaţionismul s-a combinat de obicei cu senzaţionalismul

ataraxia

În limba greacă, linişte sufletească, netulburare. Scopul şi inspiraţia Scepticilor greci. Urma să fie atinsă prin suspendarea calmă şi cumpănită a judecăţii (epoche) privitoare la chestiuni controversabile.

ateism

Refuzul credinţei în Dumnezeu, fie pe temeiul că are sens, dar este fals să se afirme că Dumnezeu există, fie, după cum au susţinut pozitiviștii logici, că o asemenea afirmaţie este lipsită de sens, şi, ca atare, nu e nici adevărată nici falsă (vezi pozitivism logic). Se poate spune, cu oarecare îndreptăţire, că ateismul există numai în relaţie cu o anume concepţie despre divinitate, că ateului declarat i se poate oricând pune întrebarea care e divinitatea pe care o neagă şi că termenul de „divinitate” acoperă atîtea concepţii diferite, de la antropomorfismul frust la ideile sofisticate de substanţă infinită sau de Temei al întregii Fiinţe, încât oricine e, vrând-nevrând, ateu în raport cu una sau alta dintre ele. În mod obişnuit, totuşi, deşi pesemne nu invariabil, calificativul de „ateu” este aplicat fără nici o restricţie doar cuiva care neagă divinitatea în oricare dintre sensurile pe care le admite uzul curent al termenului.

Unii ateişti au susţinut că obligaţia de a produce dovezi cade în sarcina teistului, pentru că ateismul este prima facie poziţia mai rezonabilă. Există, de asemenea, diverse argumente-standard în apărarea ateismului: de exemplu, că Dumnezeu ca atare nu poate avea decât o existenţă necesară, iar ideea de existenţă necesară este logic incoerentă; că existenţa lui Dumnezeu este incompatibilă cu prezenţa răului în lume; sau că apelurile la o Cauză primă sau la un Demiurg cosmic (vezi argumentul teleologic) creează doar iluzii de explicaţie. Numeroşi gânditori moderni însă, recunoscând forţa unor asemenea argumente, văd totodată în ele temeiuri pentru o reevaluare radicală a funcţiei conceptului de Dumnezeu în economia gândirii umane şi nu, pur şi simplu, pentru a îmbrăţişa ateismul.

atom

Unitatea elementară de materie obișnuită, constând dintr-un nucleu format din protoni și neutroni în jurul căruia orbitează electroni.

atomism

Credinţa că materia e formată din atomi. Se consideră de obicei că-şi are originea la filozofii greci Leucip şi Democrit (sec. al V-lea a. Chr.). Concepţia atomistă îşi trage forţa parte din consideraţii empirice, parte din consideraţii metafizice: din punct de vedere ştiinţific este atrăgătoare ideea că proprietăţile macroscopice ale obiectelor rezultă din aranjamente ale unei mulţimi de constituenţi fundamentali și sunt explicabile prin acestea; din punct de vedere metafizic, poate fi ispititor ca orice schimbare să fie privită mai degrabă drept rezultat al rearanjării unor părţi persistente, decât ca implicând crearea şi nimicirea materiei înseşi. Atomiştii clasici au susţinut că atomii posedă numai întindere spaţială, formă, soliditate şi eventual greutate, nu şi proprietăţi precum culoarea, căldura şi mirosul. Prin aceasta ei au anticipat filozofia corpusculară a lui Gassendi, Boyle şi Locke din secolul al XVII-lea, cu accentul pus de ea pe deosebirea dintre calităţile primare şi cele secundare ale lucrurilor materiale.

Fizica modernă păstrează principiul explicării observaţiilor prin raportare la structura unor particule din ce în ce mai mici, dar aceste particule nu mai pot fi concepute ca având soliditate şi formă, asemeni unor minuscule bile de biliard; locul acestor proprietăţi l-au luat, în explicaţii, proprietăţile electromagnetice şi alte proprietăţi mai puțin familiare. Atracţia exercitată de atomism este încă evidentă în neliniştea pe care oamenii o simt atunci când descrierile lumii subatomice nu le permit să-şi reprezinte procesele din ea în chip de mişcări ale unor mici obiecte caracterizate prin soliditate şi formă.

atributiv
  1. Desemnează un mod particular de plasare a unui adjectiv. Adjectivul „alb” se află în poziţie atributivă în „Sultan e un cal alb”, pe când în „Calul Sultan este alb” se află în poziţie predicativă.
  2. Despre adjective. Dacă un adjectiv, în orice poziţie s-ar afla, cere un substantiv care să-i furnizeze o parte din sens, se spune despre el că este sincategorematic sau logic atributiv. Cînd spunem, de exemplu, că un şoarece e mare, subînţelegem că este mare-pentru-un-
    şoarece, pentru că un şoarece este mic-pentru-un-animal; Maria poate fi bună la gătit mâncare, dar mediocră la cântat. Aşadar, „mare” şi „bun” sunt atributive logice. În cazul când substantivul în cauză nu se poate aplica separat sau nu se aplică neapărat când e luat aşa (o viitoare mamă nu e neapărat mamă; un paşaport fals nu e un paşaport), despre adjectiv („viitoare”, „fals”) se spune că este alienans.
autoamăgire

Stare asemănătoare, dar nu identică, celei de ignoranţă sau de opinie falsă, care constă într-o cecitate motivată faţă de fapte ce, în vreun fel sau dintr-un motiv oarecare, sunt indezirabile sau inacceptabile pentru individul în cauză. Filosofii au discutat mult despre autoamăgire. Cazurile de autoamăgire se determină îndeobşte pe temeiuri ca disponibilitatea informaţiei corecte şi măsura efortului ce ar fi de aşteptat în mod rezonabil să fie depus de individ pentru a se edifica asupra faptelor sau refuzul de a pune întrebări relevante, de teama răspunsurilor inacceptabile. Psihologic, autoamăgirea este explicată ca fiind o distorsiune inconştientă a aprecierii unei stări de lucruri, distorsiune menită să satisfacă mobilurile individului în cauză.

autocontradicţie

Afirmarea de către o aceeaşi persoană a două propoziții care sunt în contradicţie sau contradictorii una cu cealaltă. Ceea ce o persoană spune în acest fel este autocontradictoriu.

autodafé

„Încercare a credinței” – ceremonia de pedepsire a ereticilor.

axiologie

Studiul filozofic al valorilor, întreprins în special în domeniile eticii, religiei şi esteticii.

axiomă

Enunţ pentru care nu se cere demonstraţie şi care, de aceea, figurează ca premisă în multe raţionamente, dar nu figurează drept concluzie a nici unuia. Acest statut i se poate acorda fie pentru că e socotit un adevăr evident, aşa cum au fost mult timp considerate axiomele geometriei euclidiene, fie pentru că e considerat a constitui o definiţie implicită a termenilor pe care-i conţine sau a contribui, împreună cu alte axiome, la o asemenea definiție. Se numeşte teorie axiomatică o teorie în care toate Propoziţiile ce o alcătuiesc sunt prezentate drept teoreme derivabile dintr-o colecție de Propoziții specificată, mulţimea (sau sistemul) axiomelor, care constituie axiomele teoriei (vezi teoremă). Geometria, aşa cum e expusă în Elementele lui Euclid, oferă o paradigmă pentru acest mod de prezentare. Rostul acestui mod de prezentare a unei teorii este posibilitatea pe care o creează de a vedea exact care sunt asumpţiile ei sau ce anume trebuie postulat pentru ca teoria să fie acceptată ca fiind corectă. Din acest motiv, termenii „axiomă” şi „postulat” sunt utilizaţi uneori ca echivalenţi. De multe ori este posibil ca o aceeaşi teorie să fie axiomatizată în moduri diferite, adică să fie prezentate două mulţimi de axiome diferite, A şi A', astfel încât ori de câte ori C poate fi dedusă din A, ea fie aparţine lui A' sau poate fi dedusă din A', şi viceversa. Despre A şi A' se spune atunci că reprezintă axiomatizări alternative ale respectivei teorii. În general, se urmăreşte reducerea la minimum a numărului de axiome, spre a se putea stabili câte asumpţii de bază se cer făcute dacă se acceptă o anumită teorie.

În prezentarea unei teorii, axiomele acesteia sunt împărţite uneori în logice şi non-logice. În cazurile în care nu se face acest lucru, se presupune că asupra logicii s-a căzut de acord şi că toate axiomele sunt non-logice. Singura excepţie apare atunci când teoria prezentată este ea însăşi un sistem de logică, în care caz toate axiomele sunt axiome logice. Axiome non-logice sunt cele ce au de-a face cu conţinutul teoriei şi cuprind termeni specifici acesteia, ca de exemplu „Între oricare două puncte se poate duce o dreaptă”. În schimb, axiomele logice cuprind numai constante logice şi simboluri ce abreviază propoziţii sau predicate, ca de exemplu (x) (Fx \lor - Fx), şi determină, împreună cu regulile de inferenţă adoptate, mijloacele de folosit în deducerea consecinţelor din axiomele non-logice. O axiomă de felul (x) (Fx \lor - Fx), ce conţine o literă care abreviază sau marchează locul unei expresii nespecificate, este, mai strict vorbind, o schemă de axiome (vezi şi variabilă). Dintr-o schemă de axiome se obţine o axiomă prin substituţie – în cazul de faţă, lui „F” i s-ar substitui un predicat particular, să zicem „e o curbă închisă”. Axioma corespunzătoare ar fi atunci „Pentru orice x. x e o curbă închisă sau x nu e o curbă
închisă”, care e un exemplu de axiomă logică, dat fiind că schema de axiome din care s-a obţinut este o schemă de axiome logică. Este posibil, totuşi, să avem şi scheme de axiome non-logice.


În logica propozițională, simbolul \lor semnifică disjuncția. Ca exemplu P \lor Q se traduce prin „P sau Q”.

axioma alegerii

O axiomă a teoriei mulţimilor. Dată fiind o mulţime X ai cărei membri sunt mulţimi nevide disjuncte (adică fiecare mulţime-membru are cel puţin un membru şi intersecţia oricăror doi membri ai lui X este vidă), axioma alegerii spune că există o mulţime (-alegere) ce constă din câte un membru şi numai unul din fiecare dintre membrii lui X. S-a putut demonstra independenţa acestei axiome faţă de celelalte axiome ale teoriei mulţimilor. Vezi şi Gödel.

axioma infinității

Axiomă a teoriei mulţimilor, care asertează, sub o formă sau alta, că există o mulţime cu infinit de mulţi membri: de exemplu, există o mulţime A, astfel încât mulţimea vidă e un membru al lui A, şi oricare ar fi un obiect b. dacă b este membru al lui A, atunci e membru al lui A şi mulţimea al cărei unic membru este b. Reducerea matematicii la teoria mulţimilor reclamă axioma infinităţii, despre care Russell a crezut la început în mod greşit că ar putea fi demonstrată prin celelalte asumpţii acceptate. Acum se ştie că axioma infinităţii este independentă de celelalte axiome ale teoriei mulţimilor.

barion

Tip de particulă elementară, cum sunt protonul sau neutronul, format din trei quarci. Detalii: barion.

bătălia navală

Problema ridicată de Aristotel în De Interpretatione IX. Dat fiind că este evident necesar că mâine va avea sau nu va avea loc o bătălie navală, rezultă că orice se va întâmpla în fapt, se va întâmpla în mod necesar şi inevitabil (vezi inevitabiIitate). O primă abordare constă în a lămuri natura şi poziţia necesităţilor menţionate. Fireşte că disjuncţia p \lor -p este logic necesară. De aici însă nu decurge că p sau că -p ar fi ele însele logic necesare şi nici că, dacă oricare din ele e o Propoziţie contingentă despre un eveniment viitor, acest eveniment se va produce in mod inevitabil. Cea de a doua abordare este cea care a căpătat denumirea de problema viitori lor contingenţi, adică a Propoziţiilor contingente despre viitor. Dacă o asemenea propoziţie este adevărată, rezultă oare cu necesitate că ceea ce ea asertează se va petrece inevitabil? Şi, în caz că da, putem oare evita fatalismul susţinând că astfel de Propoziţii contingente despre viitor nu sunt nici adevărate nici false, ci nedeterminate? Alţii, în fine, văd lucrurile altfel: acel „este” din „Este adevărat că asta se va întâmpla” este atemporal; „Aceasta se va întâmpla inevitabil” pur şi simplu nu decurge din „Aceasta se va întâmpla”; iar cele două abordări anterioare sunt extravagante şi paradoxale. Problema a fost intens discutată în Evul Mediu şi constituie tema scrierii lui William Ockham Tratat despre predestinare, preştiinţa divină şi viitorii contingenţi.

beata

Femeie sfântă mireană care trăia în comunitate și atrăgea deseori mulți susținători.

behaviorism

Teoria, avansată pentru prima dată de psihologul J. B. Watson în Behaviourism (1925), potrivit căreia activitatea psihică poate fi definită în termeni de date comportamentale. Formulată iniţial în vederea aşezării psihologiei pe o bază ştiințifică solidă, teoria a cunoscut ulterior o amplă elaborare, îndeosebi în scrierile lui B. F. Skinner. Termenul „behaviorism” acoperă trei doctrine separate care însă nu sunt întotdeauna deosebite una de alta. Behaviorismul metafizic susţine că nu există ceea ce se cheamă conştiinţă; există doar organisme, cu comportamentele lor. Behaviorismul metodologic susţine că, oricare ar fi adevărul în această problemă metafizică, o psihologie cu adevărat ştiinţifică nu poate studia decât comportamentul care se pretează observaţiei publice, nefiindu-i îngăduit să se folosească de introspecţie. Behaviorismul analitic pretinde că noţiunile psihologice pot fi analizate în termeni exclusiv comportamentali şi că acesta este de fapt înţelesul lor.

Pe filozofi i-a atras cel mai mult behaviorismul analitic. În lucrarea sa clasică The Concept of Mind (1949), Gilbert Ryle argumentează că mitul cartezian al fantomei din maşină rezultă dintr-o confuzie categorială privind raportul de excludere reciprocă dintre mental şi fizic şi că, în fapt, conceptele mentale pot fi analizate în termeni de acte şi rostiri manifeste. Într-o versiune modificată, epistemologică, Wittgenstein a furnizat o temă de dezbatere actuală prin teza sa după care criteriile privitoare la producerea proceselor mentale nu pot fi acte private, introspective, ci doar forme de comportament public accesibile.

Abordarea behavioristă întâmpină două dificultăţi filozofice:

  1. ce anume desemnează conceptul de comportament (de pildă, mişcări fiziologice sau acte săvârşite voluntar)?
  2. după Wittgenstein, pot fi oare comportamentale criteriile mărturisirilor făcute la persoana întâi despre senzaţii lăuntrice (de pildă, de durere)? Vezi şi dualism;
    introspecţie; operaţionalism.
bergsonism

Doctrina filozofică a lui Henri Bergson, a cărei categorie centrală este „durata” și care susține că adevărul nu este accesibil cunoașterii științifice, gândirii logice, ci numai intuiției.

berkeleism

Sistem filosofic antiștiințific care susține că însușirile lucrurilor și înseși lucrurile nu sunt decât senzații ale omului, cauza acestor senzații fiind divinitatea.

Big Bang

Începutul dens și fierbinte al universului. Teoria Big Bang postulează că în urmă cu aproximativ 13,7 miliarde de ani, partea de univers pe care o observăm azi avea o dimensiune de numai câțiva milimetri. Astăzi, universul este mult mai mare și mai rece, dar putem observa urme ale acelei perioade timpurii în radiația cosmică de fond de microunde care umple întreg spațiul.

bine
  1. (în etică) categorie fundamentală, exprimând în forma cea mai generală, împreună cu categoria opusă, a răului, opoziția dintre moral și imoral, dintre ceea ce corespunde și ceea ce nu corespunde cerințelor sociale, în planul inter-relațiilor umane și al raporturilor individ-grup, individ-societate, etc.
  2. (în sens ontologic) expresie a emanației divine, creatoare, nonexistența, materia, în ontologia neoplatoniciana și în mistică. 
biologism

Curent filosofic frecvent în sociologia sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul de secolului al XX-lea, înclinat să considere societatea, prin esența și structura sa, ca fiind o simplă continuare a biologiei, un organism biologic ale cărei funcții sunt îndeplinite de instituțiile sociale, prin analogie cu organele oricărui alt organism natural. 

biosociologie

Concepție neștiințifică asupra societății, care explică viața socială și politica în primul rând prin factorii biologici, reduși de obicei la elementul „rasă”.

boson

Particulă elementară ce transportă forțe, mediind interacțiunile fundamentale. Detalii: boson.

Brahman
  1. (în sanscrită, absolutul) nume dat în brahmanism și hinduism spiritului suprem universal considerat ca fiind realitatea ultimă, necreată, incorporală, indivizibilă, existentă prin sine și în mod absolut. 
  2. membru al castei preoțești a religiilor brahmane și hinduiste. 
Bricolaj antifragil

Categorie de proceduri prin încercări și greșeli, în care erorile mici sunt tipul „corect” de greșeli. Echivalent cu flaneurul rațional.

budism

Una dintre principalele religii, întemeiată în India, în sec. 6-5 î.e.n., de legendarul Buddha (Siddhartha Gautama sau Sakya-Muni). Viziunea filozofică pesimistă a budismului este concentrată în cele patru adevăruri sfinte referitoare la:

  1. existența suferinței
  2. cauza suferinței (dorințele neîmplinite, căutarea plăcerilor care determină lanțul reîncarnărilor succesive purificatoare
  3. încetarea suferinței
  4. cele opt nobile căi care duc la încetarea suferinței (ideile drepte, intențiile drepte, cuvântul drept, acțiunea dreaptă, viața dreaptă, efortul drept, atenția dreaptă și meditația dreaptă).
bun

(în opoziție cu rău) care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale, care are binele ca normă și ca scop.

ca pe roate

Atenție! Simplificările dau greș, cauzând cele mai mari pagube, atunci când ceva neliniar este simplificat și substituit cu ceva liniar. Acesta este cel mai comun pat al lui Procust.

cale
  • direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie;
  • metodă, mijloc, modalitate, procedeu utilizate pentru a ajunge la un scop, la un rezultat;
  • mod de viață, mai ales din punct de vedere moral;
  • evoluția spirituală pe care o persoană trebuie să o parcurgă către divinitate, către o aspirație.
calificador

Persoană însărcinată cu evaluarea dogmatică a cărților publicate, care stabilea cărțile ce trebuiau cenzurate de Inchiziție.

calimetrie

Știința măsurării și estimării cât mai exacte a calității.

calitate

Categorie filosofică desemnând totalitatea însușirilor și laturilor esențiale în virtutea cărora un lucru, un fenomen, un proces din natură sau din societate este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri, fenomene, procese.

canonjía

Venit rezultat dintr-o funcție în catedrala diocezană a Spaniei, care se acorda Inchiziției, devenind parte esențială a finanțării acestei instituții.

cantitate
caracter
  • trăsături psihice, morale care definesc un individ și se reflectă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile acestuia;
  • trăsătură distinctivă a unei ființe, a unui lucru sau fenomen; calitate ori stare proprie, care deosebește, care dă originalitate.
caracteristică

Însușire specifică predominantă, proprie unei ființe, unui lucru, unui fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul.

cartezianism

Doctrina filosofului francez Descartes și a adepților acestuia, potrivit căreia la baza cunoașterii stau rațiunea și principiul îndoielii metodice.

catalepsie

(la stoici) adevăr care trebuie acceptat datorită evidenței sale.

categoremă

(în sistemul lui Aristotel) noțiune universală care se referă la modurile generale potrivit cărora un lucru poate fi enunțat în legătură cu un altul.

categorematic

(despre termeni) care are o semnificație prin el însuși.

categorie
  • noțiune fundamentală, de maximă generalitate, care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității;
  • termen folosit pentru a exprima modalități ale existenței sau funcției intelectului uman (substanță, relație, cauză etc.);
  • clasă de obiecte, de ființe, de fenomene etc. de același fel sau asemănătoare între ele, gen, soi, specie, varietate.
catehism

(sens figurat) lucrare în care se expune riguros esența unei doctrine, a unei concepții.

catharsis

Acțiune purificatoare pe care (după Aristotel) o are tragedia asupra spiritului.

cauză
  • fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare;
  • problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută.
cauzalism

Concepție filozofică bazată pe cauzalitate.

cauzalitate

Relație complexă, obiectivă, necesară și universală, care exprimă un proces de generare, de o anumită durată, în cursul căruia are loc, de regulă, schimbarea unei stări sau structuri, reprezentând una dintre principalele forme de interacțiune și conexiune, aceea dintre cauză și efect și, totodată, un moment esențial al cunoașterii științifice; raport obiectiv între cauză și efect; relație cauzală; vezi și legea cauzalității.

cazuistică
  • parte a teologiei scolastice medievale care urmărește să rezolve cazurile de conștiință printr-un sistem de norme etice abstracte și prin subtilități logice;
  • justificare a unor practici imorale prin subtilități logice; argumentare subtilă și abilă a unor teze false sau îndoielnice;
  • ansamblu de investigații, studii, practici care au la bază cazuri particulare.
cerebralism

Raționalism exagerat.

chintesență
ciclu
  • succesiune de fenomene, stări, operații, manifestări etc. realizate într-un anumit interval de timp și care epuizează, în ansamblu, evoluția unui proces repetabil;
  • totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele.
cinetism

Concepție filozofică prin care toate fenomenele sunt reduse la mișcare fizică; vezi și mecanicism.

cinism

Doctrină filosofică socratică, întemeiată la Atena, în secolul al IV-lea î.Hr., care nu recunoștea normele sociale existente și propovăduia o viață simplă și întoarcerea la natură.

clasă

Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune; vezi și categorie.

Clasa chinuită

Condiție economică în care o persoană câștigă mai mult decât salariul minim și își dorește mai multă bogăție. Muncitorii, călugării, hipioții, unii artiști și aristocrații englezi sunt scutiți de ea. Clasa de mijloc tinde să fie prinsă în ea; la fel și milionarii ruși, lobby-iștii, majoritatea bancherilor și birocraților. Membrii pot fi mituiți dacă li se oferă un scenariu adecvat, în principal prin utilizarea cazuisticii.

clasificare

Operație logică prin care obiectele sunt ordonate și grupate, după anumite criterii, în diferite clase; a jucat un rol important în istoria științelor (în special în secolul al XVIII-lea), contribuind la sistematizarea cunoștințelor (clasificarea științifică) și la definirea noțiunilor și a categoriilor.

Comercializarea virtuții

Devalorizarea virtuții prin folosirea ei ca strategie de marketing. În sensul clasic, virtutea nu trebuie etalată, ceea ce contrastează cu mesajele moderne de tipul „salvați mediul înconjurător”. Comercianții de virtute sunt adesea ipocriți. Mai mult, în lipsa curajului, a sacrificiului și a puneii pielii la bătaie, virtutea nu este niciodată virtute. Comercializarea virtuții seamănă cu simonia, care în Evul Mediu, le permitea oamenilor avuți să cumpere funcții bisericești, sau cu indulgențele, ștergerea păcatelor (prezente și chiar viitoare ) în schimbul unei sume de bani.

comisar

În perioada de funcționare a Inchiziției, funcționar plătit de aceasta, rezident în orașele mai mari.

comunero

Nume dat celor care s-au răsculat în Castilia împotriva lui Carol al V-lea (Carol Quintul sau Carol I al Spaniei) în 1521-1522.

condiția fără frontiere

Cerința ca istoriile universului să fie suprafețe închise fără frontiere.

Confundarea evenimentului cu expunerea

Confundarea funcției unei variabile cu variabila însăși.

constanta cosmologică

Un parametru din ecuațiile lui Einstein care dă spațiului-timp tendința intrinsecă de a se extinde. Detalii: cosmological constant.

contradicție

Categorie care exprimă starea lăuntrică a tuturor obiectelor și proceselor (corelația de unitate, legătura, coexistența și lupta laturilor, proprietăților și tendințelor contrare, proprii fiecărui obiect sau proces), constituind conținutul, motorul dezvoltării, cauza tuturor schimbărilor din Univers, a evoluției de la inferior la superior.

conversos

Descendenți ai evreilor convertiți la creștinism.

convivencia

Secolele în care creștinii, evreii și musulmanii au conviețuit în Peninsula Iberică.

corobora

A corobora înseamnă cu totul altceva decât încearcă să spună unii și alții, folosind acest verb. Ei ar vrea să se înțeleagă ceva de genul: a pune împreună informații din mai multe surse. Conform DEX, „a corobora” înseamnă de fapt:

  • corobora vt [At: HASDEU, I. C. 99 / Pzi: ~réz / E: lat corroborare, fr corroborer] 1 A întări. 2 A consolida. 3 A sprijini. 4 A confirma.
  • COROBORÁ, coroborez, vb. I. Tranz. (Livr.) A întări, a sprijini, a da putere, a consolida; a confirma. – Din fr. corroborer, lat. corroborare.
  • COROBORÁ, coroborez, vb. I. Tranz. A întări, a sprijini, a da putere, a consolida; a confirma. – Din fr. corroborer, lat. corroborare.
  • COROBORÁ, coroborez, vb. I. Tranz. A întări, a sprijini, a da putere. V. confirma. Textul vechi este coroborat de cel nou. ▭ Explicațiile date, coroborate prin elementarele încrucișări experimentale, n-au fost suficiente. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 9/4.
  • COROBORÁ vb. I. tr. A întări, a consolida; a sprijini. [< fr. corroborer, cf. lat. corroborare < cum – cu, robur – putere].
  • COROBORÁ vb. tr. a întări, a confirma, a sprijini. (< fr. corroborer, lat. corroborare)
  • A COROBORÁ ~éz tranz. (fapte, afirmații, ipoteze etc.) A susține ca fiind autentic; a adeveri; a confirma. /<fr. corroborer, lat. corroborare
  • coroborà v. 1. a face mai viguros, a fortifica organele; 2. fig. a sprijini, a confirma.
  • *coroboréz v. tr. (lat. coróboro, -áre, d. robur, putere. V. robust). Fortific, întăresc: laptele coroborează stomahu. Confirm: asta coroborează vorbele mele.
crapware

Software-ul crap care este ambalat în alt software pe care nu-l doriți; crap-ul poate fi preinstalat uneori pe device-ul pe care-l cumperi. Mai poate avea următoarele semnificații:

- malware;

- software inutil, nu de natură rău intenționată, încărcat cu mașini OEM sau instalat de utilizatori de computer.

cripto-iudaism

Termen ce definește credința celor care au abandonat catolicismul și au trăit în secret ca evrei în teritoriile guvernate de Portugalia și Spania, din care evreii fuseseră expulzați.

Cunoaștere prin eliminare

Știi ce este greșit cu mai multă certitudine decât știi orice altceva. O aplicare de tip via negativa.

Curcanul și inversul curcanului

Curcanul e hrănit de măcelar vreme de o mie de zile; în fiecare zi, curcanul afirmă cu o încredere statistică din ce în ce mai mare că măcelarul „nu îi va face rău niciodată”. Până când vine Ziua Recunoștinței, care îi dă curcanului ocazia de tip Lebădă Neagră de a-și revizui opinia. Eroarea inversă a curcanului este confuzia, neobservarea oportunităților, afirmația că există dovezi că cineva care sapă după aur, sau caută tratamente, nu va „găsi niciodată” nimic.

curent filosofic

Sumă de idei împărtășite de unul sau mai mulți gânditori ai unei școli filozofice.

dejado

Tipul de mistic din secolul XVI care susținea că dăruirea de sine către Dumnezeu era suficientă pentru obținerea uniunii mistice.

Dependența de scară

Atributele entităților se schimbă, adesea pe neașteptate, când entitățile se micșorează sau se măresc – orașele se deosebesc de statele mari, continentele sunt foarte diferite de insule. Comportamentul colectiv se modifică atunci când crește dimensiunea grupurilor, ceea ce reprezintă un argument în favoarea localismului și în defavoarea globalismului nerestricționat.

deturnarea regulamentelor

Situații în care regulamentele ajung să fie manipulate de un agent, adesea într-o direcție contrară scopului inițial al dispozițiilor respective. Unii birocrați și oameni de afaceri obțin o parte din venituri profitând de regulamente care îi protejează și de francize și fac lobby pentru ele. De remarcat că regulamentele sunt mai ușor de introdus decât de corectat sau de anulat.

dicotomie
  • împărțire a unei noțiuni în alte două noțiuni, care epuizează întreaga sferă a noțiunii împărțite;
  • diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial.
dionisiac
  • Euristică opacă, aparent irațională, numită după Dionysos (Bacchus la romani), zeul vinului și al desfătării. Se află în contrast cu apolinicul, care reprezintă ordinea.
  • Care are o atitudine afectivă ce exprimă impulsurile iraționale, pasionale ale vieții; vezi și apolinic.
Disciplină narativă

Disciplină ce constă în adaptarea unei povești convingătoare, care sună bine la trecut. Opusă disciplinei experimentale. O metodă grozavă de a-i păcăli pe oameni este utilizarea statisticilor ca parte din scenariu, căutând „povești bune”, extrase din date, prin selectarea celor convenabile; în medicină, studiile epidemiologice tind să fie afectate de eroarea scenariului, experimentele controlate sunt afectate într-o măsură mai mică. Experimentele controlate sunt mai riguroase, mai puțin supuse erorii selectării exemplelor convenabile.

disputa universaliilor

Polemică în jurul naturii noțiunilor generale care a determinat divizarea scolasticii în trei curente: realismul, nominalismul și conceptualismul; altă denumire: cearta universaliilor.

divergență

Deosebire, opoziție de opinii, păreri, concepții etc.

dualism

Doctrină care consideră ca principiu al existenței două elemente diferite și ireductibile, materia și spiritul.

edict de credință

Se pronunța de către inchizitori la sosirea lor într-un oraș, acordându-le oamenilor 30 de zile în care să vină pentru a-și mărturisi păcatele sau pentru a le denunța pe ale altora.

Efectul Lindy

O tehnologie sau orice lucru neperisabil își mărește speranța de viață cu fiecare zi din existența sa, spre deosebire de ceea ce este perisabil (precum oamenii, pisicile, câinii și roșiile). Prin urmare, o carte care a fost retipărită vreme de o sută de ani are șanse să fie retipărită și în următoarea sută de ani.

Efectul Lindy

Se manifestă atunci când o tehnologie, o idee, o corporație sau orice lucru care nu este vremelnic își mărește speranța de viață cu fiecare zi în care supraviețuiește, spre deosebire de ceea ce este vremelnic (ca oamenii, pisicile, câinii, teoriile economice și roșiile). Prin urmare, o carte care a fost retipărită vreme de un secol are șanse mai mari să fie retipărită și pe parcursul următorului secol, cu condiția ca vânzările sale să rămână viabile.

efectul prelegerilor despre zbor ținute păsărilor

Inversarea săgeții cunoașterii (astfel încât ordinea să fie: mediu academic → practică; sau educație → avere) pentru a da impresia că tehnologia îi datorează științei instituționale mai mult decât în realitate. Vezi Antifragil.

Efectul prelegerilor despre zbor, ținute păsărilor

Inversarea săgeții cunoașterii (în academism → practică sau educație → bogăție) pentru a da impresia că tehnologia îi datorează științei instituționale mai mult decât realitate.

ergodicitate

În contextul seriei Incerto, ergodicitatea se manifestă atunci când un grup de jucători are aceleași proprietăți statistice (în special așteptarea) ca un singur jucător observat de-a lungul timpului. Probabilitățile ansamblului sunt asemănătoare cu probabilitățile timpului. Absența ergodicității face ca proprietățile riscului să nu fie direct transferabile de la probabilitatea observată la rezultatul unei strategii supuse ruinării – sau oricărei bariere absorbante sau oricărui prag de suportabilitate –, cu alte cuvinte, să nu fie sustenabile din punct de vedere probabilistic.

eroarea cherestelei

Confundarea sursei unor cunoștințe importante sau chiar necesare – culoarea verde a cherestelei – cu altele, mai puțin vizibile din afară, mai greu de depistat. Apare când teoreticienii acordă ponderi inadecvate lucrurilor care ar trebui știute într-o anumită afacere sau, generalizând, când multe lucruri pe care noi le considerăm „cunoștințe relevante” nu sunt, de fapt, relevante.

Eroarea cherestelei verzi

Confundarea sursei unor cunoștințe importante sau chiar necesare – culoarea verde a cherestelei – cu altele, mai puțin vizibile, mai greu de depistat. Modul în care teoreticienii acordă pondere unor lucruri care ar trebui știute într-o afacere sau, mai general, modul în care multe lucruri pe care noi le considerăm „cunoștințe relevante” nu sunt, de fapt, relevante.

Eroarea ludică

Confundarea problemelor bine puse în matematică și în experimentele de laborator cu lumea reală, complexă din punct de vedere ecologic. Include confundarea aleatoriului din cazinouri cu acela din viața reală.

Eroarea Robert Rubin

Opționalitate furată. Obținerea avantajelor printr-o strategie care nu presupune riscuri pentru propria persoană, lăsând daunele în seama societății. Rubin a pus mâna pe 120 de milioane de dolari, drept compensație pentru Citibank; contribuabilii îi plătesc retroactiv erorile.

Eroarea scenariului

Nevoia noastră de a adapta o poveste sau un tipar la o serie de fapte conectate sau neconectate între ele. Aplicarea statistică înseamnă minerit de date.

esențialism

Concepție conform căreia fiecare entitate deține un set de atribute necesare identității și funcției sale.

Estado da Índia

Zonă din Oceanul Indian controlată de Portugalia, incluzând părți din Africa de Est, Arabia și Orientul Îndepărtat.

Euristică

Sistem de reguli simple, practice, ușor de aplicat, care fac viața ușoară. Este necesar (pentru că nu avem capacitatea mentală de a absorbi toate informațiile și tindem să fim derutați de detalii), însă ne pot băga în încurcătură, deoarece nu știm că le folosim atunci când formulăm judecăți.

Euristică opacă

Rutină aplicată de societăți, care nu pare să aibă sens, dar totuși a fost respectată vreme îndelungată și continuă să se mențină, din motive necunoscute... 😉

existențialism

Curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete.

Extremistan

Un proces în care o singură observație (așa cum ar fi veniturile unui scriitor) poate avea, la nivel teoretic, un impact asupra totalului. Numită și „coadă lungă”. Include familia de distribuții fractale sau a legilor de putere.

factor

Element, condiție, împrejurare care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen.

failibilism

Teorie prezentată de Peirce, potrivit căreia cercetarea e o activitate generată de o stare de disconfort și care țintește să ajungă la o stare de calm prin găsirea răspunsului corect la o întrebare.

falsidie

Care spune ce e fals, cuvânt creat de filozofi ca opus al lui veridic.

falsificare

A arată sau demonstra falsitatea. În sensul său filozofic, ca deosebit de sensul curent, cuvântul falsificare desemnează exact opusul verificării.

familiares

Angajați laici ai Inchiziției din orașe și sate, care trebuiau să vegheze asupra purtării oamenilor și să ajute la prinderea și arestarea lor.

fatalism

Doctrina conform căreia ceea ce urmează să se întâmple se va întâmpla, nimic din ceea ce noi facem sau nu facem neputând să schimbe mersul lucrurilor.

feedback

Efect retroactiv care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menținerii stabilității și echilibrului lor față de influențe exterioare; alte denumiri: retroacțiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanț cauzal închis.

fenomen

Obiect sau eveniment perceput prin simțuri:

  1. (în filozofia greacă) aparență sensibilă, în contrast cu obiectul real aprehendat prin intelect;
  2. (la Kant) obiectul interpretat prin categorii în contrast cu noumenul. 
fenomenalism

Un mod de analiză a propozițiilor despre obiecte fizice. El respinge ideea existenței unor obiecte pe veci imperceptibile, ascunse de vălul aparenței, reducând orice discurs despre lucruri percepute sau perceptibile la un discurs despre experiențe personale actuale sau posibile.

fenomenologie
  • studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă acestea în timp și spațiu;
  • (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știință absolută”;
  • curent filozofic idealist, întemeiat de Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.
fermion

Particulă elementară de materie. Detalii: fermion.

ficțiune logică

Obiect ce este doar în aparență invocat de o propoziție. De exemplu, dacă o propoziție ca Există posibilitatea să plouă este reprezentată prin E posibil să plouă, se zice că s-a arătat că posibilitatea e o ficțiune logică.

fideism

Concepția, recurentă în istoria religiei, că doctrinele religioase esențiale nu pot fi stabilite prin mijloace raționale, fiind acceptate - dacă sunt acceptate - doar ca acte de credință.

ființă

Temei necesar, autosuficient, perfect, etern, identificat cu Binele și divinitatea; cea mai generală proprietate a oricărei realități, formând obiectul cercetării metafizice.

filistin

Persoană mulțumită de sine, arogantă și mărginită, cu o concepție dogmatică despre lume și viață; vezi și mic-burghez.

filosofia istoriei

A se vedea filosofia istoriei.

filosofie analitică

Direcție în filozofia contemporană, răspândită mai ales în țările anglo-saxone, care consideră cercetarea filozofică drept o investigație științifică ce urmează criterii de rigoare și exactitate și se aplică mai ales studiului limbajului.

finitism

Concepție asupra matematicii, care admite în domeniul acesteia numai obiecte (numere) ce pot fi construite într-un număr finit de pași.

fizica clasică

Orice teorie din fizică în care se presupune că universul are o singură istorie, bine definită.

Flaneur

Numit și „flaneur rațional”, e persoana care, spre deosebire de turist, ia în mod oportunist decizii la fiecare pas pentru a-și modifica programul (sau destinația), astfel încât să poată asimila lucruri în funcție de noua informație obținută. În cercetare și în afaceri, faptul de a fi flaneur se numește „căutare a opționalității”. O viziune lipsită de scenarii asupra vieții.

flux al conștiinței

(engleză stream of consciousness) sintagmă construită de psihologul William James spre a da o caracterizare vieții sufletești ca proces de gândire continuă.

fond
  • conținutul, suma elementelor care constituie structura internă a unui lucru, apare ca esența lui și îi condiționează aspectul (vezi și formă);
  • realitatea intimă, profundă a unui lucru.
formă

Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces (vezi și fond).

formă logică

Forma unui raționament exprimată într-o reprezentare simbolică a cărei structură învederează procedeul de raționare adoptat.

formalism
  1. (în matematică) concepție avansată de D. Hilbert și discipolii săi, în care se susține că singurul fundament de care matematica are nevoie este formalizarea și demonstrația că sistemul e consistent.
  2. (în etică și estetică) punerea accentului pe chestiuni privitoare la formă, în detrimentul conținutului; termenul e folosit în genere de oponenții unor asemenea atitudini. 
forme ale conștiinței sociale

Forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc: prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.).

foton

Boson care mediază forța electromagnetică. Particula cuantică de lumină. Detalii: foton.

Fragilist

Persoană ce cauzează fragilitate deoarece crede că înțelege ce se întâmplă. De obicei îi lipsește simțul umorului. A se vedea „Iatrogenie”. Adeseori Fragiliștii generează fragilitate privând de variabile sistemele cărora le place variabilitatea și de erori sistemele cărora le plac erorile. Tind să confunde organismele cu mașinăriile și proiectele inginerești.

gândire

A se vedea gândire.

general
  • categorie filozofică reflectând trăsăturile esențiale comune obiectelor dintr-o clasă;
  • aspect care este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie.
germanías

Nume dat frățiilor care au condus revolta din Aragon împotriva lui Carol al V-lea între 1520-1522.

gnosticism

A se vedea gnosticism.

gramatică

A se vedea gramatică.

Hacker

Furnizorii de software devin tot mai capabili să creeze programe care bune și sigure. Pe măsura ce hackerii spargerea mai multor programe și folosirea de vectori de atac de software și de rețea, cum ar fi hacking-ul la distanță, devin din ce in ce mai dificile, hackerii se îndreaptă către abilitățile ingineriei sociale. Adesea, folosind un amestec de hardware și abilități personale, hackerii folosesc ingineria socială atât pentru atacuri majore, cât și pentru încălcări minore, în întreaga lume.

hedonism

Concepție filozofică conform căreia scopul vieții este plăcerea, constituind o expresie a ideologiei aristocrației sclavagiste din Grecia antică; vezi și Școala cirenaică.

hegelianism

Proces al dezvoltării obiective, subiective sau conceptuale având drept rezultat apariția noului. Termenul este în legătură cu filozoful Georg Wilhelm Friedrich Hegel. A se vedea detalii aici.

hegemonie

Formă de guvernare imperială indirectă, în care statul lider „hegemon” conduce din punct de vedere geopolitic statele subordonate mai degrabă prin mijloacele implicite ale puterii, amenințării, decât prin forță militară directă. A se vedea detalii aici.

hinduism

Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcendență, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui Brahman. Răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal. A se vedea detalii aici.

homo faber

Homo faber (ro: Omul creator) este un concept filozofic propus de Hannah Arendt și Max Scheler prin care este descrisă capacitatea omului de a controla mediul înconjurător prin intermediul uneltelor. Henri Bergson a folosit conceptul în lucrarea Evoluția Creatoare (1907) pentru a desemna omul primitiv care își făcea singur uneltele necesare, și a definit inteligența drept „imaginația prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este însușirea de a fabrica obiecte artificiale, în special unelte de făcut unelte, și de a varia nelimitat fabricarea”. În literatura latină, Appiud Claudius Caecus a utilizat termenul în Sententiae, referindu-se la abilitatea omului de a-și controla destinul și ceea ce-l înconjoară: „Homo faber suae quisque fortunae” (Fiecare om este maestrul propriului destin). În vechile teorii antropologice, homo faber, definit drept „€œomul care munceste”, este în contrast cu homo ludens , €„omul care se joaca”. De asemenea, în altă relație de opoziție este expresia deus faber (Dumnezeu creatorul), un arhetip al tuturor zeilor.A se vedea detalii aici.

Hormeză

În doza adecvată sau cu intensitatea corectă, un dram de substanță nocivă sau un factor de stres stimulează organismul, făcându-l mai bun, mai puternic și mai sănătos, pregătindu-l pentru o doză mai mare la următoarea expunere. (Ne putem gândi la oase și la karate!)

Iatrogenie

Vătămare provocată de vindecător; atunci când intervențiile medicului fac mai mult rău, decât bine.

Iatrogenie generalizată

Prin extensie, se aplică efectelor secundare nocive ale acțiunilor realizate de creatorii de strategii și de activitățile persoanelor din mediile academice.

idealism

A se vedea idealism.

idealism obiectiv

Aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească, prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială.

 

idealism transcendental
idee

A se vedea idee.

Identity thieves

Furtul de identitate reprezintă utilizarea unor informații cum ar fi numele persoanei, numerele contului bancar, adresa, data nașterii și numărul de securitate socială, fără cunoștința proprietarului. Această infracțiune poate varia de la punerea unei uniforme, pentru a impresiona pe cineva, la escrocherii mult mai elaborate. Hoții de identitate folosesc multe aspecte ale ingineriei sociale și, pe măsură ce timpul trece, ei par mai încurajați și indiferenți la suferințele pe care le provoacă.

idoneism

Curent filozofic relativist și neoraționalist care concepe filozofia ca un permanent dialog cu experiența.

iluminism

A se vedea iluminism.

imagine

A se vedea și imagine.

imperativ

A se vedea imperativ.

individualism

A se vedea individualism.

inducție

Formă fundamentală de raționament (în opoziție cu deducție), care realizează trecerea de la particular la general, de la consecință la principiu, de la efect la cauză.

infinitezimal

A se vedea infinitezimal.

instinct

A se vedea instinct.

intelectualul idiot

Un idiot.

inteligență

A se vedea inteligență.

Intervenționism naiv

Intervenție ce ignoră iatrogenia. Preferința, ba chiar obligația de a „face ceva”, spre deosebire de a nu face nimic. Deși acest instinct poate fi benefic în secțiile de urgență ale spitalelor sau în mediile ancestrale, în alte situații - unde e prezentă o „problemă de expert” - poate fi dăunător.

intervenționist

Persoană care provoacă fragilitate pentru că are impresia că înțelege ce se întâmplă. Nu este expusă filtrului și disciplinei pe care le presupune punerea pielii la bătaie. Totodată, de obicei, nu are simțul umorului.

intuiționism
  • curent filozofic iraționalist care opune rațiunii intuiția, concepută ca o facultate analoagă cu instinctul, cu simțul artistic sau cu revelația divină, considerând ca aceasta ar pătrunde nemijlocit în esența obiectelor;
  • orientare metodologică ce nu acceptă logica drept știință ce precedă matematica, considerând că scopul acestora se reduce la construirea și intuirea formațiunilor matematice și logice;
  • curent idealist-subiectiv care susține ca noțiunile morale nu pot fi fundamentale decât în mod intuitiv.
Inversiune etică

Adaptarea eticii la acțiuni (sau la o profesie), nu invers.

istoricism

A se vedea istoricism.

istorii alternative

Formulare a teoriei cuantice, în care probabilitatea oricărei observații este evaluată ținând cont de toate istoriile posibile care au putut conduce la acea observație.

izolaționism

A se vedea izolaționism.

jainism

A se vedea jainism.

jansenism

A se vedea jansenism.

judecată analitică

Conform logicii lui Kant, judecata în care un concept al predicatului este conținut implicit în subiect, astfel încât e suficientă analiza subiectului pentru a obține predicatul.

jurisprudență

A se vedea jurisprudență.

kalokagathia

Din grecescul kalos, „frumos”, și agathos, „bun”, „virtuos” – idealul armonizării virtuților morale cu frumusețea fizică.

kantianism

Curent filozofic întemeiat pe lucrările lui Immanuel Kant. Vezi kantianism.

karma

(în sanscrită, faptă, acțiune, răsplată) – noțiune principală a filozofiei idealiste indiene, recunoscută atât în cele șase școli vedice „ortodoxe”, cât și în budism, jainism, brahmanism și hinduism, care desemnează renașterile și reîncarnările succesive ale sufletelor, migrația după moarte, precum și forța mistică generatoare și diriguitoare a acestora.

katharsis

Noțiune a esteticii antice grecești, introdusă de Aristotel; după el, tragedia, stârnind în spectatori milă și groază, produce o „purificare” a pasiunilor. Vezi și catharsis.

lege
  • categorie filosofică ce exprimă raporturile generale și repetabile existente între anumite fenomene ale realității;
  • afirmație care descrie relații specifice între fenomene observabile.
legea cauzalității

Lege potrivit căreia orice fenomen are o cauză, stând împreună cu alte categorii (posibil-real, condiție-lege) la baza determinismului; altă denumire: principiul cauzalității.

legi aparente

Legile naturii pe care le observăm în universul nostru – legile celor patru forțe fundamentale și parametrii ce caracterizează particulele elementare, cum sunt masa și sarcina electrică – în opoziție cu legile mai profunde ale teoriei M, care permit existența unor universuri diferite, cu legi diferite.

Lespedea lui Empedocle

Un câine doarme pe aceeași lespede din cauza unei afinități naturale, biologice, explicabile și inexplicabile, confirmată de o lungă serie de frecventări recurente. Este posibil să nu aflăm niciodată răspunsul, însă afinitatea există. Exemplu: motivul pentru care citim cărți.

liber arbitru

(în filozofia idealistă) Capacitatea omului de a acționa numai după voința sa, independent de orice altă influență; această concepție idealistă se opune determinismului, negând existența legilor obiective ale materiei și societății.

liberalism

A se vedea liberalism.

libertarianism

A se vedea libertarianism.

libertate

A se vedea libertate.

libertate asimptotică

Proprietate a forței tari care o face să slăbească la distanțe mici Prin urmare, deși quarcii sunt legați în nuclee de forța tare, ei se pot mișca în interiorul nucleelor aproape liber, ca și cum n-ar resimți vreo forță.

libertate de exprimare
limpieza de sangre

Curățenia sângelui – absența oricărei „impurități” evreiești sau musulmane în genealogie.

logică

A se vedea logică.

logos

A se vedea logos.

lupta de clasă

A se vedea lupta de clasă.

machism

Ideologie bazată pe ideea că bărbatul domină din punct de vedere social femeia și că, în această calitate de stăpân, are dreptul la privilegii; a se vedea și machism.

Management naturalist al riscului

Credința că, atunci când e vorba despre managementul riscului, Mama Natură are un ascendent mult mai semnificativ decât oamenii raționaliști. Este imperfect, dar mult mai bine.

Managementul riscului în stil Hammurabi

Ideea potrivit căreia constructorul are cunoștințe superioare comparativ cu inspectorul și poate ascunde riscurile din fundația edificiului, unde sunt cel mai puțin vizibile; remediul este eliminarea recompensei în favoarea amânării riscului.

Mediocristan

Un proces dominat de mediocru, cu puține succese sau eșecuri extreme (de exemplu, veniturile unui dentist). Nicio observație nu poate afecta, de una singură, totalul într-o manieră semnificativă. Numit și „coadă subțire”, sau membru al familiei gaussiene a distribuțiilor.

metoda îndoielii

În filosofia carteziană, e o modalitate de a căuta certitudinea punând, sistematic, la îndoială totul. În primul rând, toate enunțurile sunt clasificate în funcție de tipul și sursa de cunoștințe – de exemplu, cunoștințe din tradiție, cunoștințe empirice și cunoștințe matematice. Apoi, sunt examinate exemple din fiecare clasă. Dacă se poate găsi o modalitate de a se îndoi de adevărul oricărei afirmații, atunci toate celelalte afirmații de acest tip sunt de asemenea îndoielnice. Îndoiala este metodică, deoarece asigură o completare sistematică, dar și pentru că nu se pretinde că toate – sau chiar orice afirmație – dintr-o clasă dubitabilă sunt cu adevărat false sau că trebuie tratate cu neîncrede în sens obișnuit. Metoda constă în a da deoparte ca fals posibil toate afirmațiile și tipurile de cunoștințe care nu sunt adevărate indubitabile. Speranța este că, eliminând toate enunțurile și tipurile de cunoștințe despre care adevărul poate fi pus la îndoială în orice fel, se vor găsi anumite certitudini indubitabile.

metoda socratică

Este metoda de a conduce conversația, folosită de Socrate. Înțelegând subiectele dialogului cu interlocutorul, întrebându-se cu amabilitate în timpul conversației, Socrate conducea interlocutorul la o înțelegere mai largă și mai profundă a naturii lucrurilor. Din acest motiv, el a găsit soluții neașteptate la problemele anterior rezolvate.

Monocultura intelectuală

jurnaliștii, universitarii și alți sclavi care nu își pun pielea la bătaie într-un anumit domeniu tind să îmbrățișeze un conformism care poate fi manipulat și care, de multe ori, respinge dovezile empirice. Motivul constă în faptul că abaterea de la norme este sancționată adesea prin aplicarea de etichete („ucigaș de copii”, „rasist”). Situația amintește de felul în care diversitatea ecologică scade pe măsură ce teritoriul unei insule se mărește (vezi Lebăda Neagră).

moriscos

Descendenți din musulmanii convertiți cu forța la creștinism.

multivers

Ansamblu de universuri. A se vedea multivers.

Neliniarități, efecte ale convexității

Sau zâmbete și încruntături. Neliniaritățile pot fi concave, convexe sau o combinație între cele două. Expresia „efecte ale convexității” reprezintă o extensie și o generalizare a asimetriei fundamentale. Denumirea tehnică a fragilității este: efecte ale convexității negative. Denumirea tehnică a antifragilității: efecte ale convexității pozitive. Convexitatea e bună, zâmbăreață - 🙂 , concavitatea este rea - încruntată 🙁 .

Neomania

Preferința pentru schimbare de dragul schimbării, o formă de filistinism care nu se acordă cu efectul Lindy și înțelege fragilitatea. Previziuni asupra viitorului prin adăugare, nu prin eliminare.

numele primelor trei zile din săptămână

În tradiția iudaică, ziua de odihnă și venerare, Sabatul, este sâmbăta și că, în limba engleză, numele acestor trei zile sunt Saturday (Saturn-day, ziua lui Saturn), Sunday (Sun-day, ziua Soarelui) și Moonday (Moon-day, ziua Lunii).

Obligația prezentării dovezii

Le revine acelora care perturbă naturalul sau care propun strategii via positiva.

obținerea de avantaje personale

Încercarea unei entități de a se folosi de regulamente care o protejează sau de anumite „drepturi” cu scopul de a obține venituri, fără a contribui cu ceva la activitatea economică și fără a crește veniturile altora. Tony Grăsanul ar defini-o astfel: e ca și cum ai fi obligat să-i plătești Mafiei taxa de protecție fără să obții și beneficiile economice ale protecției.

Opacitate

Când cineva joacă ruleta rusească, nu vede butoiașul revolverului. Mai general vorbind, unele lucruri rămân opace pentru noi, ceea ce duce la iluzia că îl înțelegem.

Opționalitate rațională

Faptul de a nu fi blocat într-un anumit program, astfel încât, pe măsură ce înaintăm, ne putem răzgândi în funcție de descoperiri sau de noua informație obținută. Se aplică și flaneurului rațional.

Pat procustian

Procust îi făcea pe oameni să se adapteze perfect patului său, fie tăindu-le, fie întinzându-le membrele; corespunde situațiilor în care simplificările nu sunt simplificări.

Penetration testers

Deoarece, în lumea reală, un tester de atac (cunoscut și ca un pentester) este foarte ofensiv în natură, această categorie trebuind să-i urmeze pe hackeri. Adevăratul pentester învață și utilizează abilitățile pe care le folosesc hackerii rău intenționați, pentru a garanta cu adevărat securitatea clientului. Pentesterii sunt persoane care ar putea avea abilitățile unui hacker black hat, dar care nu utilizează niciodată informațiile pentru a obține câștig personal sau pentru a face rău țintei.

pertinaz

Persoană care refuză să-și mărturisească „crimele” în fața inchizitorilor.

Piatra filozofală

Numită și curbă de convexitate (foarte tehnic); este măsura exactă a beneficiilor derivate din neliniaritate sau opționalitate (sau chiar mai și tehnic, diferența dintre x și o funcție convexă a lui x). De exemplu, o astfel de curbă poate cuantifica beneficiile de intensitate variabilă pentru sănătate ale ventilației pulmonare în condiții de presiune constantă sau poate calcula câștigurile aduse de alimentația neregulată. Patul procustian al neglijării neliniarității („simplificarea”) constă în presupoziția că această curbă a convexității nu există.

Piatra lui Tantal

Oricare ar fi fost cauza, și poate pentru că divulgase oamenilor secretele ce-i fuse­seră încredințate de Zeus, Tantal a primit o pedeapsă care avea să devină proverbială încă din Antichitate. Homer (Odiseea) povestește că acesta a fost cufundat într-un lac a cărui apă îi ajungea până la bărbie. Atunci când, cuprins de o sete de nestăpânit, se apleca să bea, apa se retrăgea instantaneu din fata lui, lăsându-i pământul gol în jurul picioarelor. Deasu­pra capului său atârnau crengi încărcate de fructe; dar dacă schița numai gestul de a ridica brațul să apuce vreunul, ele se înălțau până la cer, cu neputință de ajuns, în plus, deasupra lui era suspendat un bolovan imens, care amenința să se prăbu­șească și să-l strivească în orice moment, supunându-l (poate) chinului cel mai cum­plit dintre toate: frica eterna.

În alta parte (Euripide, Oreste) se spune că Tantal, la fel ca Prometeu, a fost con­damnat să rămână pentru totdeauna sus­pendat în gol, legat de mâini și atârnat de o stâncă; deasupra capului său stătea o piatră fierbinte, gata să cadă în orice clipă.

potro

Formă de tortură ce presupunea legarea cu funii de o masă: călăul strângea progresiv funiile, până când pătrundeau în carnea victimei.

principiul antropic

Ideea potrivit căreia putem trage concluzii privind legile aparente ale fizicii pe baza faptului că existăm. Detalii: principiul antropic.

Principiul carității

Aplică simetria în dezbaterile intelectuale; prezintă argumentele oponentului tău cu acuratețea cu care ai vrea să fie prezentate argumentele tale. Opusul „omului de paie”.

principiul subsidiarității

Lucrurile trebuie gestionate de cea mai mică unitate posibilă care le poate administra eficient. Ideea a fost moștenită din Biserica Catolică: din punct de vedere filosofic, o unitate nu trebuie să fie foarte mare (statul), nici foarte mică (individul), ci undeva la mijloc. Este o idee filosofică foarte puternică, mai cu seamă în lumina transferurilor de fragilitate, dar și a afirmației că dimensiunea sporește fragilitatea.

problema agentului

Neconcordanța dintre interesele agentului și cele ale principalului – de exemplu, în relația dintre vânzătorul de mașini și potențialul cumpărător sau dintre medic și pacient.

Problema Alan Blinder
  1. Utilizarea retrospectivă a privilegiilor funcției în dauna cetățenilor.
  2. Încălcarea regulilor morale respectând totodată ireproșabil legea; confuzia dintre etic și legal.
  3. Interesul organului de reglementare de a crea regulamente complicate, astfel încât ulterior să-și poată vinde „experiența” în sectorul privat.
Problema de agent

Situație în care managerul unei afaceri nu este și proprietarul afacerii, așa că aplică o strategie care la nivel superficial pare trainică, însă într-un mod ascuns, îl avantajează și îl face antifragil în dauna (fragilitatea) adevăraților proprietari sau în defavoarea societății. Când are dreptate, câștigă beneficii mari; când greșește, alții plătesc prețul. În mod tipic, această problemă duce la fragilitate, deoarece riscurile sunt ușor de ascuns. Se manifestă, de asemenea, la politicieni și la membrii cercurilor academice. Constituie o sursă majoră de fragilitate.

Problema Joseph Stiglitz

Lipsa penalizării pentru recomandările greșite care au provocat daune altora. Selectarea exemplelor convenabile care împinge persoana să cauzeze o criză în același timp în care ea este convinsă de contrariu - și crede că a prevăzut criza. Se aplică persoanelor care au opinii fără a-și risca pielea. Detalii: Joseph Stiglitz.

Probleme etice ca transferuri de asimetrie

O persoană fură antifragilitate și opționalitate de la alții, luând avantajele și lăsându-le celorlalți dezavantajele. „A pune la bătaie pielea celuilalt”.

Profeție prin eliminări

Prezicerea viitorului mai degrabă prin eliminarea elementelor fragile din el, nu prin adăugare naivă. O aplicare a abordării via negativa.

pseudoraționalism
  1. Concentrarea asupra raționalității unei credințe, nu asupra consecințelor ei.
  2. Utilizarea unor modele probabilistice defectuoase pentru a condamna cu naivitate „iraționalitatea oamenilor, atunci când aceștia se implică în acțiuni dintr-o anumită categorie.
Punerea pielii la bătaie

Căpitanul se scufundă împreună cu vasul său. Acest fapt elimină problema agentului și lipsa angajamentului doxastic.

quarc

Particula elementară cu sarcină electrică fracționară ce resimte forța tare. Protonii și neutronii sunt fiecare alcătuiți din câte trei quarci. Detalii: quarc.

Raționalism naiv

Credința că rațiunea lucrurilor le este accesibilă automat instituțiilor universitare. Numit și iluzie Harvard-sovietic.

raționalism naiv

Credința că avem acces la lucrurile care fac lumea să funcționeze și că tot ce nu înțelegem nu există.

recogido

Mistic din secolul al XVI-lea, care căuta pacea și uniunea cu Dumnezeu, prin contemplare.

reconciliado

Persoană ce suferea doar pedepse minore din partea Inchiziției, precum biciuirea, închisoarea, galerele și confiscarea bunurilor materiale, fiind astfel „reconciliat” cu Biserica.

Regula de argint

Regula de argint (Regula de aur negativă): ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. A se observa diferența față de Regula de aur: Regula de argint împiedică încercările băgăreților de a controla viețile celorlalți.

Regula de aur

Regula de aur (a simetriei): tratează-i pe ceilalți așa cum ai vrea să te trateze și ei pe tine.

regula minorității

Asimetrie prin care comportamentul totalității este dictat de preferințele unei minorități. Fumătorii pot sta în zone pentru nefumători, dar nefumătorii vor avea câștig de cauză, nu pentru că ar constitui inițial majoritatea, ci pentru că sunt asimetrici. Taleb consideră că limbile, etica și (unele dintre religiile lumii se răspândesc pe baza acestei reguli.

relajado

Ad literam, „relaxat” – termen folosit de Inchiziție pentru o persoană care era predată autorităților laice pentru a fi condamnată la moarte, prin ardere pe rug sau strangulare și apoi ardere.

renormare

Tehnică matematică destinată să dea sens infiniților care apar în teoriile cuantice.

revelarea preferințelor

Teoria formulată de Paul Samuelson (inițial, în contextul alegerilor din categoria bunurilor publice), potrivit căreia agenții nu au acces integral la raționamentele din spatele faptelor lor; spre deosebire de fapte, gândirea nu este observabilă și, de aceea, nu poate fi folosită pentru investigații științifice riguroase. În economie, experimentele necesită cheltuieli concrete din partea agentului. Sinteza lui Tony Grăsanul: „Volbele nu costă nimic.”

sanbenito

Îmbrăcăminte purtată de un penitent al Inchiziției, de obicei o tunică fără mâneci, de culoare gălbuie, decorată cu demoni și purtată după ce penitentul fusese „reconciliat”. Sanbenitos erau apoi atârnate în biserica parohială a penitentului, ca avertisment pentru enoriași, rămânând acolo, deseori și vreme de secole întregi.

Scenariu robust

Atunci când scenariul nu produce concluziile sau recomandările opuse pentru acțiune în condițiile în care premisa sau mediul se schimbă. Altminteri, scenariul este fragil. La fel, un model robust sau un instrument matematic nu duce la strategii diferite dacă schimbi anumite părți ale modelului.

scientism

Credința că știința arată... a știință, cu prea multă importanță acordată aspectelor superficiale, în defavoarea mecanismelor sceptice ale acesteia. Prevalează în domeniile în care administratorii evaluează lucrări în funcție de parametri. De asemenea, are întâietate în domenii lăsate pe mâna unor oameni care vorbesc despre știință fără să „acționeze”, cum ar fi jurnaliștii și profesorii din învățământul preuniversitar.

Selectarea exemplelor convenabile

Selectarea anumitor date care servesc la dovedirea ideii cuiva și ignorarea elementelor care o infirmă.

senzitivitate

Necunoscut în România, termenul sensitivity îi evocă unui american una din sancțiunile ce se aplică celor găsiți „vinovați” de delictul intoleranței: să urmeze un curs de sensitivity training, o formă de „educare” a adulților cu scopul de a-i face „mai conștienți de propriile prejudecăți și sensibili la problemele altora”. Aceste „cursuri”, inițiate de terapeuți precum Kurt Lewin și Eric Trist și dezvoltate de institute ca Tavistock sau Esalen, au fost adesea criticate deoarece tehnicile psihologice folosite de terapeuți în cadrul grupurilor sunt neetice, fiind adesea identice cu tactici de spălare a creierului (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Sensitivity_training).

singularitate

Un punct din spațiu-timp în care o mărime fizică devine infinită.

Spies

Spionii folosesc ingineria socială ca mod de viață. Folosind adesea orice aspect al cadrului ingineriei sociale, spionii sunt experți în această știință. Spioni din întreaga lume sunt învățați diferite metode de a „păcăli” victimele să creadă că sunt cineva sau ceva ce nu sunt în realitate. În plus față de învățarea arta ingineriei sociale, de multe ori, spionii se bazează și pe credibilitate, cunoscând puțin sau chiar mai multe despre afacerea sau guvernul pe care încearcă să-l inducă în eroare.

Strategia de tip halteră

Strategie duală, o combinație a două extreme, una sigură, iar cealaltă speculativă, considerată mai robustă decât o strategie „monomodală”; adeseori, o condiție necesară anti-fragilității. În sistemele biologice, de exemplu, echivalentul căsătoriei cu un contabil și câte o aventură ocazională cu starul rock; pentru un scriitor, obținerea unei sinecuri stabile și scrisul fără presiunile pieței, în timpul liber. Și metoda învățării prin încercări și greșeli este o formă de halteră.

supergravitație

Teorie a gravitației care posedă un tip de simetrie numit supersimetrie. Detalii: supergravitație.

supersimetrie

Un tip subtil de simetrie ce nu poate fi asociat cu o transformare din spațiul obișnuit. Una dintre consecințele importante ale supersimetriei este că particulele de forță și cele de materie, deci forțele și materia, sunt în realitate două fațete ale aceluiași lucru. Detalii: supersimmetry.

Suprema

Consiliul suprem al Inchiziției spaniole.

tărbacă

În sensul figurativ al DEX-ului:

a batjocori, a ocărî; a-și bate joc de cineva, a da în tărbăceală

teoria M

Teorie fundamentală a fizicii, un candidat pentru teoria a tot ce există. Detalii: teoria M.

Thalesian versus aristotelian

Thalesianul se concentrează asupra expunerii, asupra consecințelor deciziei; aristotelianul se concentrează asupra logicii, asupra distincției Adevărat-Fals. Pentru Tony Grăsanul, toată problema constă în diferența fraier-nonfraier, sau riscuri-recompense. (A se vedea și neliniarități, efecte ale convexității).

tocado

Formă de acoperământ de cap moștenit de la mauri și folosit în Spania secolului al XV-lea de toată lumea, iar în secolul XVI, de moriscas.

trampa

O adăugire la potro – o gaură prin care se scoteau și atârnau picioarele victimei.

Triadă

Tripletul Antifragilitate-Robustețe-Fragilitate.

Turistificare

Încercarea de a elimina aleatoriul din viață. Apare în cazul mamelor sufocante, funcționarilor de stat (de la Washington sau de aiurea), planificatorilor strategici, inginerilor sociali, manipulatorilor „pisălogi”, etc. Opusul: „flaneurul rațional”.

tzedakah

Act de caritate îndeplinit de evrei, considerat drept obligație morală. A se vedea tzedakah.

ultramontan

Partizan al infailibilității și omnipotenței papei.

vechi creștin

Catolic „pur”, care nu avea strămoși evrei sau mauri.

Via negativa

În teologie și filozofie, concentrarea asupra a ceea ce nu este un anumit lucru, o definiție indirectă, considerată a fi mai puțin supusă erorilor decât via positiva. În acțiune, este rețeta pentru ceea ce trebuie evitat, ceea ce nu trebuie făcut; de exemplu, eliminare, nu adăugare, funcționează mai bine în domenii cu efecte secundare multiplicative și imprevizibile. În medicină, determinarea renunțării la fumat are mai puține efecte adverse decât prescrierea de pastile și alte tratamente.

viața este o muncă

Nici Rousseau, nici Hobbes. Este adevărat, poate că pe atunci viața era „brutală și scurtă”, dar este o greșeală gravă de logică să înfățișăm un compromis, să folosim aspectele dezgustătoare ale omenirii de la începuturi ca pe un cost necesar pentru evitarea torturilor moderne. Nu există niciun motiv pentru care să nu ne dorim avantajele ambelor epoci.

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?