Un fenomen nou: autorul a fost transformat de propria carte. După ce am terminat de scris, pe măsură ce am început să-i trăiesc conținutul, am dat de noroc în cele mai neașteptate locuri. de parcă ar fi existat două planete: una în care locuim efectiv și o alta, considerabil mai deterministă, în care oamenii sunt convinși că trăim. E cât se poate de simplu: evenimentele trecute ni se vor părea mereu mult mai puțin întâmplătoare decât au fost (asta se numește deviație retroactivă).

A trăi în lumea reală poate fi dureros, mai ales dacă afirmațiile cuiva îți oferă informații mult mai substanțiale despre emițător decât mesajul propriu-zis: am răsfoit revista Newsweek în dimineața asta, la dentist, și am citit opinia unui jurnalist despre un important om de afaceri, în special despre abilitățile lui de a-și „calcula mutările”, și mi-am dat seama că, de fapt, întocmesc o listă a deviațiilor mintale ale jurnalistului, în loc să obțin informația promisă de acel articol, pe care nu l-am putut lua în serios.

Cred că principala caracteristică pe care trebuie s-o protejez și s-o cultiv este profunda mea nesiguranță intelectuală. Mă ghidez după motto-ul „principala mea activitate este să-i șicanez pe cei care se iau prea în serios pe ei înșiși și cunoașterea lor.”

Fără discuție, ne-am încuiat mintea urmând modelul cartezian al logicii formale, în loc să alegem tipul de gândire vagă și informală (dar critică) a lui Montaigne. După o jumătate de mileniu, nesigurul și profund introspectivul Montaigne este încă (sau ar trebui să fie) un model pentru gânditorul modern. În plus, omul avea un curaj formidabil: e clar că e nevoie de mult curaj pentru a rămâne sceptic; e nevoie de un curaj nebunesc pentru autoanaliză, pentru a te confrunta cu tine însuți, pentru a-ți accepta limitările – cercetătorii descoperă din ce în ce mai multe dovezi care demonstrează că suntem special programați de mama natură pentru autoamăgire.

În această carte, probabilitatea este, în principal, o categorie a scepticismului aplicat, și nu o disciplină inginerească (în ciuda semeței abordări matematice a subiectului, probleme legate de calculul probabilităților merită rareori o abordare mai extinsă decât o notă de subsol).

Cu excepția manualelor de școală și a cazinourilor, probabilitatea nu se prezintă aproape niciodată sub formă matematică sau ca exercițiu mintal.

… logica nu necesită o verificare empirică (din nou, eu numesc asta „o eroare de tip dus-întors”: este o greșeală să folosești, așa cum fac unii jurnaliști și economiști, statistici fără logică, însă contrariul nu se impune: nu este o greșeală să folosești logica fără statistici).

Am fost foarte norocos s-o am alături pe Andreea Munteanu pe post de cititor incisiv și ascultător valoros; pe lângă slujba ei impresionantă în domeniul derivatelor, a petrecut ore întregi verificând integritatea referințelor pe Google

În mod tulburător, știința a reușit abia recent să se ocupe de hazard (numărul în creștere al informațiilor disponibile a fost depășit doar de expansiunea zgomotului.

(…)

În plus, se pare că există dovezi că ceea ce noi numim „curaj” rezultă din subestimarea rolului pe care îl joacă hazardul, și nu din aptitudinea mai nobilă a cuiva de a-și risca gâtul pentru o anumită cauză.

Pe de altă parte, avem viziunea tragică asupra umanității – credința în existența inerentă a limitelor și a deficiențelor modului nostru de gândire și acțiune.