Blesteme
Prin undele holdei şi câmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zăbranice, mută,
Intra ca un taur cu cornu-n stihie,
şi gândul meu gândul acestora-l ştie:
În împărăţie de beznă şi lut să se facă
Grădina bogată şi ograda săracă.
Cetatea să cadă-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vântul
Să zacă-mbrâncit cu pământul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Să fete în purpură şoarecii sute.
Gângănii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.
Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,
şi, nemărginita, secundă
Să-şi treacă prin suflet, gigantică, undă:
pe sârma tăioasă-a veciei, în scame
şi rumegătură să vi se destrame
gâtlejul, fierbinte de sete,
Să cânte scuipat să se-mbete,
şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Şi-n vreme ce apa din şesuri se strânge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase în gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
în câmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vârtej urmărindu-i pe semeni.
Odihnă cerându-i, pământul să-nţepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.
Tudor Arghezi
Scrisoare George Topârceanu către Tudor Arghezi
Iubite domnule Arghezi,
Să nu te miri dacă vei băga de seamă că bucăţile de versuri pe care le trimit alăturat seamănă puţin cu unele poezii din „Cuvinte potrivite”. Trebuind să scriu ceva pentru ziarul pe care îl conduci personal, m-am simţit obligat să încerc a scrie cam în felul d-tale.
E o simplă chestiune de condescendenţă, o atenţie delicată, care altuia nu i-ar fi venit în minte.
Al dumitale, cu voie bună,
G. Topârceanu
(ianuarie 1929)
Blesteme
Uşure, prin leşia dimineţii,
La ceasul când se iscă precupeţii,
Am fost lovit în trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gândul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicând pre ea:
„În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tele, făptură buimacă.
Presni-ţi-ar timpanu’,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.
Vedea-te-aş în vreo fiţuică
Pus cu litere de-o şchioapă.
Curge-ţi-ar pe-o nară ţuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan Duică
Şi pupa-te-ar Popa Iapă!
Răstoarne-se cerul, să-ţi cadă-mprejur
Tăria sfărâmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vântul, când somnul începe,
La cap să-ţi necheze o mie de iepe.
Stihia, deasupra, să macine-n guşă
Ninsori de funingini şi ploi de cenuşă.
Să latre la tine căzut în noroi
Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.
La urmă şi munţii, sculaţi în picioare
Cu labele-n şolduri pornind fiecare,
Pe creştet să-ţi calce, făcându-te turtă,
Să nu se cunoască genunchii de burtă.
Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-n picioare
Şi când vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,
Să-ţi fete un şoarece-n palmă.
La fund, călimara aproape uscată
Să aibă şi-o muscă-necată.
Şi, stropi de cerneală zvârlind pe hârtie
Peniţa crăcită să nu vrea să scrie.
Un dinte să-ţi crească, de cremene lungă
Întors către lume să-mpungă,
Iar altul, de cocă şi moale, atins,
Să-l simţi că te doare-ntr-adins…
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile şi vag pederaste,
Să-ţi strâmbe-n neştire ţinuta şi graiul,
Şi-n uliţi să crească alaiul
Vârtej petrecându-te-n cale
Păcate, măscări, osanale.
Iar tu, piază rea,
Nu te depărta
De prin preajma sa.
Dă-i în ochi albeaţă,
În păr mătreaţă,
În nas roseaţă,
În inima un ceas rău,
În piept o scoabă
Şi-n pat o babă.
Fă din el păpuşe,
Să-l strivească-n uşe
Fată jucăuşe:
Să-i smulgă urechea şi ţâţele
Să-i curgă prin coate tărâţele,
Stuchi-l-ar mâțele!”