În discuție: „Atena. Adevărul despre democrație”

0
(0)

Un documentar scurt, dar penetrant, un documentar ce impune mai multe întrebări decât răspunsuri poate oferi. Și prin prisma ideii conform căreia „există întrebări mai importante chiar decât răspunsurile”, acest film este cu atât mai interesant. Vorbim despre „Atena. Adevărul despre democrație”, un film ce va rămâne marcat pe pagina Documentare:

Cum a fost posibil?

Socrate
Socrate

Prima democrație directă cunoscută în istoria organizării societății omenești, cea ateniană, a ajuns în stadiul în care și-a condamnat la moarte un cetățean reprezentativ, pe marele Socrate

În Atena lui Pericle, la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., regimul democratic a luat forma sa definitivă pe care o va păstra până la pierderea independenței. Instituțiile democratice ale cetății asigurau drepturi egale pentru cetățenii de drept, singurele cuvinte din limba lor ce le slujesc la caracterizarea regimului republican sunt isonomia, egalitatea în fața legii, și isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări. Pritanii ce alcătuiau senatul, câte cincizeci, din fiecare trib, care exercitau pe rând funcțiile sacre și care deliberau, tot anul, asupra intereselor religioase sau politice ale orașului, erau aleși prin tragere la sorți, deși, pentru a putea exercita funcția, fiecare trebuia să treacă o probă și era înlăturat dacă nu părea îndeajuns de onorabil. Însă deasupra senatului, și adevăratul suveran îl constituia adunarea poporului (eklessia), și deși nu avea inițiativă – adunarea nu putea propune proiecte de legi și nu putea influența decât prin intermediul altor instituții ordinea de zi – senatul fiind cel care îi aducea un proiect de decret spre validare, orice cetățean ce își putea dovedi cetățenia de drept putea vorbi indiferent de poziția sa socială sau de avere, putea lua parte la dezbateri și influența prin vot cursul deciziei politice; votul fiind considerat „una dintre cele mai sfinte surse ale autorității.”

Și totuși, „una din primele democrații, cea mai energică din toate timpurile”, cea ateniană, apărută în „orașul unde s-a născut ideea de libertate a cuvântului”, a votat „moartea unuia dintre cei mai înțelepți cetățeni ai săi, doar pentru că și-a exprimat liber ideile”.

În acest episod vom vedea cum a împins Socrate libertatea democratică la extrem, fiind apoi distrus.

Atena epocii de aur

Cămin al artiștilor, filosofilor și oamenilor de știință, măcinată însă de frământări interne. E posibil ca lucrurile ce alcătuiau măreția Atenei democrate să conțină și sămânța distrugerii sale?

La finalul secolului VI î.Hr., Atena a făcut un salt în istoria omenirii. Aristocrația a renunțat la putere în favoarea poporului. Și-au propus să încerce ceva extraordinar, să se autoguverneze. Acest experiment măreț a durat puțin peste un veac.

Mi se pare că documentarul trece foarte ușor peste acest aspect: „aristocrația a renunțat la putere”! Cum așa? Când renunță cineva la putere? E drept că poate această problemă nu face obiectul acestui documentar. E o problemă conexă. În sensul ăsta, recent, am găsit cel puțin două cărți care, după titluri, par să trateze (și) problema asta. Sper ca incluzându-le pe lista de lecturi, să pot reveni cu detalii la această chestiune…

Votul public… „pséphos demosia”…

Instrumente de vot
Instrumente de vot

Este o situație unică în istoria mondială. În Atena secolului V s-au născut ideile culturii noastre occidentale. Cuvinte precum democrație și teatru, dar și principiile sistemului judiciar sunt moștenite din Grecia. Pentru a înțelege originea ideilor, acolo trebuie să ne uităm.

Experiența ateniană nu era însă o utopie, o lume ideală progresistă. Bărbații căpătaseră puterea, dar sclavii și femeile rămâneau asupriți. (…) Democrații atenieni au votat mereu pentru război. Au creat un imperiu imens, forțând popoare să se refugieze. Atenienii au ocupat teritorii pe care le-au împărțit democratic între ei. Asta însemna exportarea democrației. Imaginea Atenei blânde, nobile, temelia solidă a societății vestice, este cumva puțin idealistă?

Dacă acestea au fost faptele, iar Atena democratică s-a ocupat de războaie de ocupare, atunci nu putem vorbi de o imagine „puțin idealistă”/idealizată! E mult idealizată!

În 438 î.Hr., Partenonul a fost terminat în cele din urmă și Atena era în culmea succesului. Democrația ateniană stăpânea cel mai mare imperiu al grecilor. Peste 150 de state, din Africa de Nord până în Crimeea, plăteau sume uriașe trezoreriei ateniene, care întreținea o flotă ce cutreiera suverană mările Navele acesteia nu erau de paradă. În epoca sa de aur, nu au existat doi ani consecutivi în care cetățenii Atenei să nu voteze intrarea în război. Conflictul devastator cu Sparta, războiul peloponesiac, urma să fie fundalul tuturor marilor sale realizări. Acest război a fost o piatră de hotar în istoria civilizației. Masacre, uciderea tuturor bărbaților, înrobirea femeilor și copiilor au devenit evenimente obișnuite în războiul peloponesiac. Acesta e un mod de luptă îngrozitor și nou pentru greci.

Dar în mijlocul acestui conflict, din toate colțurile imperiului, nenumărați artiști, arhitecți și filosofi au umplut orașul, aducând cu ei experiențe și idei noi. S-a produs o schimbare totală a modului de gândire al oamenilor. În loc să facem lucrurile ca întotdeauna, acum putem să medităm la ele. Asta a dus la încercarea unor noi experiențe. Ideea aceea, posibilitatea experimentării, a făcut ca democrația și cultura să meargă mână în mână, tendința aceea de a experimenta și a medita fără încetare.

Noi experimente

În Atena, experimentele nu se limitau la lumea artistică. Aici au fost dezbătute și șlefuite unele teorii științifice esențiale. Filosofii voiau să exploreze materia ce stă la baza universului. Inventarea microscopului optic avea să vină abia peste 2.000 de ani. Fără el, grecii au venit cu ideea 〈existenței〉 unei particule mici, ireductibile. I-au dat un nume ce însemna indivizibil, „athomas”, atom 〈v. atomism〉.

„Sunt uluit că puteau gândi atât de abstract la lucruri precum compoziția materiei și ideea de atom. Abia acum o decadă am putut să izolăm și să vizualizăm atomi individuali, cum facem aici.”

Socrate

Arta și știința avansau, dar gândirea pură a făcut progrese radicale. Nimeni nu întrupează progresul ideilor mai bine decât Socrate, cel mai influent filosof din lumea occidentală. Fiul unei moașe și a unui pietrar, Socrate era un cetățean atenian obișnuit din multe puncte de vedere. A luptat în armată, a fost o persoană oficială la rândul său. Nu a scris mari opere și nu a deschis o școală de filosofie. Dar a devenit influent în rândul aristocraților, ai căror fii se întreceau pentru a intra în cercul său. Socrate era un gânditor extrem de original. La baza concepției sale despre lume stătea ideea că fiecare om trebuie să-și urmeze propria cale spre adevăr și o viață mai bună.

De fapt, multe dintre ideile lui Socrate loveau direct în inima Atenei democrate, încrezătoare și mândre. Punea mereu întrebări sâcâitoare, ca de pildă: „Bogăția te face cu adevărat fericit?” „Într-o societate deschisă, de ce trebuie să construim ziduri?” Multe dintre ideile lui Socrate nu erau pe placul poporului atenian…

Probabil era o apariție ciudată. Într-un oraș ce crease un cult al frumuseții, el era faimos prin urâțenie, rareori se spăla sau se încălța. Probabil că era o imagine familiară, pășind în mantia sa zdrențuită, înconjurat de tineri inteligenți, dornici să audă noile idei. Când se întâlnea cu experți, începea să le pună întrebări, inventând astfel o nouă metodă, investigația rațională.

– Știi care e diferența dintre bine și rău?
– Da, binele e iubit de zei și răul e urât de aceștia.
– Dar zeii nu sunt mereu de acord.
– Adevărat.
– Iubesc și urăsc lucruri diferite.
– Da.
– Asta înseamnă că unele lucruri sunt și iubite, și urâte de zei. Deci sunt și bune, și rele.
– Cred că da.
– Nu prea mi-ai răspuns la întrebare.
– Nu.

Pe majoritatea oamenilor abordați întrebările sale îi făceau să se simtă umiliți, ignoranți și penibili.

O frază faimoasă de-a sa spune:

Viața necercetată nu merită trăită.

Metoda filosofică a lui Socrate ne e familiară nouă, dar la acea vreme, era uluitor de nouă. El a pus bazele convingerii noastre că toate pot fi puse la îndoială. Dar astfel, și-a câștigat tot atâția dușmani, cât și prieteni.

Știință vs. Religie

Atena secolului V î.Hr. a devenit o societate în care întrebările au dus la o explozie de noi idei științifice de natură filosofică despre alcătuirea lumii, vindecarea bolilor, organizarea socială. Istoricii încercau deja să documenteze și nu să înfrumusețeze faptele. A apărut metoda investigației raționale… S-a intrat astfel în conflict cu vechea concepție a lumii dominate de zei… Credința în zei era suverană, deși, surprinzător poate, antica Grecie nu avea un anumit cuvânt pentru religie.

Se credea că zeii și semizeii merg pe stradă și pot fi după orice colț. Din nefericire, deseori erau spirite răuvoitoare, ce trebuiau domolite.

Sistemul judiciar grec avea la bază inclusiv magia neagră. Încă din acea perioadă, învățații au intrat în conflict cu religia.

Un festival: „Misterele”

Ritualul începea cu o procesiune din cimitirul Kerameikos, pe calea sacră (Hiera Hodos). Ani de zile a fost aproape imposibil să aflăm cum se desfășura, deoarece era o procesiune religioasă misterioasă. Inițiații cultului erau legați de un jurământ al tăcerii. Ritualurile secrete aduceau speranța fericirii în viața de apoi. Bărbații și femeile ajungeau la Eleusis pentru serbările nocturne. Trebuie să încercați să vă imaginați ce însemna pentru ei să fie aici.

Apropiindu-se de sanctuar, traversau o peșteră considerată chiar intrarea în lumea de apoi. Hades, zeul Infernului, o răpise și o violase pe fiica zeiței Demetra, Persefona. Prin procesiunea cu torțe o consolau pe zeiță pentru pierderea copilului. Demetra își primea fiica înapoi, dar numai vreme de opt luni din an. Mitul era o alegorie pentru ciclul naturii: moartea recoltelor toamna și renașterea magică din primăvară. Pentru inițiați, probabil că era o promisiune a propriei lor renașteri după moarte.

Fumul miilor de torțe de pin umpleau aerul. Apoi ajungeai aici, la porțile sanctuarului. Aceste urme lăsate de deschiderea ușilor ne arată cât erau de grele. Pe aici, miile de adepți ai cultului intrau în spațiul sacru.

Atena păzea cu gelozie accesul la mistere, iar cetățenii inamicilor din vreme de război erau excluși. Cei care dezvăluiau ceremoniile secrete riscau pedeapsa cu moartea. Tentativa de divulgare a secretelor cultului era un atac la democrație.

(re)flexii

Este momentul să-mi exprim o anumită surprindere… În diverse surse de informare, se vehicula ideea existenței unor așa-numite școli ale misterelor, cunoștințe străvechi la care se ajungea greu, în urma unui proces de selecție și inițiere. Aici, lucrurile nu par a sta așa… Dar, poate că nu vorbim de exact același lucru…

Aici, la Eleusis, oamenii au încercat pentru prima oară să afle răspunsuri.

Nu există Rai și Iad. Lumea morților nu cunoaște speranță și bucurie. Cultul misterelor a oferit speranța unei vieți de apoi mai bune. Și, poate, aflarea căii către Câmpiile Elizee, noțiunea cea mai asemănătoare cu Paradisul din religia grecilor

Odată intrați în amfiteatru, ușile se închideau în urma lor, iar participanții puteau începe ritualul. Se pare că era vorba de o recreare a mitului original, cel al răpirii Persefonei de către Hades și a reîntâlnirii finale cu mama sa, Demetra. Grecii își diminuau teama de moarte…, o simulau printr-un ritual. Limitele impuse de regulile sociale erau eludate pe durata sărbătoririi. Una din teme era lupta pentru putere. Ambiția personală nu putea fi înăbușită nici măcar de democrație…

Odată cu apariția democrației, s-a petrecut ceva fundamental. Un bărbat din cor a pășit în centrul scenei. Un actor a fost urmat de altul și apoi de altul. Teatrul (drama) se născuse….

„– Cred că e mai grozavă decât religia. Tragedia e una dintre cele mai mari invenții din toate timpurile.”

Sacrificiul

„– Cei mai elocvenți susținători ai sacrificiului sunt atenienii. Își subminează propria democrație ucigând un nevinovat printr-un act democratic.
– Democrația poate fi înfiorătoare. Masele pot vota lucruri înspăimântătoare.”

Atunci izbucni o ceartă aprinsă și două păreri se înfruntară în oastea elenilor: unii erau pentru sacrificiu și alții împotrivă. Fiii lui Tezeu, vlăstare ale Atenei, în cuvântări deosebite, se uneau în aceeași părere: mormântul lui Ahile să fie încununat cu jertfa unui sânge proaspăt de fată crudă.

Votul democratic e folosit pentru sacrificarea unei fete nevinovate. Același limbaj era folosit pentru a convinge în tribunale și adunări.

Tragedia antică grecească redă de fapt frământările sociale. Tensiunea socială e resimțită în întreaga societate ateniană.

Persoana care crede că știe totul se condamnă singură la tragedie. Atena se îndrepta și ea către tragedie.

În secolul V, Atena se transforma, dar noile idei intrau în conflict cu tradiția.

Filmul amintește de descoperirea papirusului Derveni… Ideea universului fără început și sfârșit în antichitate? Nu e ceva deosebit? Iată de ce acest papirus este considerat „izvorul științei moderne”. Iar veșnicul conflict religie-știință se manifestă deja…

E extraordinar, acesta e fitilul în momentul aprinderii sale. Acesta e izvorul științei moderne. Ne lasă să pătrundem în esența unei perioade în care grecii construiau scenarii despre originile Universului. Aceste teorii sunt extrem de periculoase. În 414, autorul, Diagoras din Milos, prieten cu Socrate, a fost acuzat de impietate. Democrația a pus preț pe capul său și a cerut să fie asasinat fără judecată, pentru că a îndrăznit să scrie asta. Diagoras a fugit din oraș.

Gânditori ca Diagoras deveniseră ținta suspiciunilor și persecuțiilor datorită capacității lor de a influența oamenii. Intelectuali și aristocrați se întâlneau în taină și discutau idei neortodoxe la hulitul simpozion.

Asta e una dintre ciudățeniile democrației ateniene: suspiciunea față de grupurile de oameni, ura față de clici care ar fi putut fi îndreptate împotriva democrației.

Ce era de fapt un simpozion?

Simpozionul grecesc e de fapt un grup de bărbați care beau împreună într-o cameră foarte mică, deci e un mediu foarte intim. Un simpozin e în afara orelor de muncă, participanții sunt relaxați. Nu trebuia să se discute politică, nu era o cameră de dezbateri. Dar, dincolo de astea, era o modalitate de interconectare a oamenilor, iar politica se strecura mereu pe ușa din dos.

Pe deasupra, simpozioanele mai erau și prilej de homosexualitate…

La simpozioane, Socrate bea și-l însuflețea pe cel mai puternic dintre aristocrați. Acesta era strălucitorul tânăr general Alcibiade. Faima unei victorii olimpice îl adusese în centrul atenției. Peste noapte, devenise politicianul cel mai carismatic și influent. În exact acest moment, ne spune Platon, Socrate și Alcibiade se aflau împreună la un simpozion faimos. Socrate le dezvîluie lui Alcibiade și celorlalți misterele dragostei. E o adaptare inteligentă a misterelor din Eleusis. Limbajul său care amestecă religia cu știința ne amintește de papirusul Derveni.

Ideile păreau radicale. Alcibiade și ceilalți luau parte la serbări private despre care unii credeau că iau în derâdere misterele eleusiene. În unele cercuri, și papirusul Derveni a fost privit ca o batjocură sau o încercare de dărâmare a misterelor tradiționale.

Ceea ce se desfășura în privat avea să erupă în public și să distrugă cariera lui Alcibiade și bogățiile Atenei. În 415, Alcibiade se bucura de multă popularitate. I-a convins pe atenieni să extindă imperiul și să cucerească Sicilia. Înainte de începerea expediției, s-a petrecut ceva uluitor: un scandal religios… În toată Atena, la fiecare colț de stradă se aflau statui, reprezentări ale lui Hermes, zeul mesager. A doua zi după ce au decis invazia Siciliei, atenienii au găsit dimineață sute de statui mutilate, cu nasurile și falusurile erecte tăiate. S-a pornit o anchetă și martori au început să ofere informații despre năzbâtiile nocturne ale tinerilor aristocrați: petreceri depravate în care zeii erau batjocoriți. Toți șopteau că Alcibiade era în fruntea lor.

După ce flota a ajuns în Sicilia, a fost trimis un vas să-l aducă pe Alcibiade la judecată. Dar Alcibiade a fugit. Se afla în Sparta, sfătuind inamicul cum să înfrângă Atena. Asta era într-adevăr de rău augur.

În privința atacurilor la religia lor, atenienii erau categorici și au început o vânătoare de vrăjitoare. În primul rând căutau oamenii care au distrus statuile, dar și pe cei care parodiaseră misterele eleusiene. Atenienii au ridicat interdicția de a tortura cetățeni și mulți au fost torturați și executați. Au fost vremuri groaznice în oraș. Lucrurile stăteau prost pentru Socrate. Cel mai faimos protejat al său devenise un proscris și colegii săi intelectuali erau trimiși în judecată. Se pregătea scena pentru drama personală a lui Socrate…

Forța miliară a Atenei democratice părea să cedeze în fața inamicilor.

În numai cincisprezece ani, democrația avea să se prăbușească.

În anul 413 î.Hr., Atena se lupta cu Sparta de aproape douăzeci de ani. Speranța Atenei fusese strălucitul Alcibiade, căzut acum în dizgrație.

La doi ani după drumul spre Sicilia, forțele ateniene, lipsite de general, s-au trezit prinse în cursă în portul Siracuza. Inamicii i-au încercuit, iar atenienii au fost anihilați. Cei câțiva supraviețuitori s-au târât înapoi în oraș. poveștile lor erau groaznice și, la început, atenienii au refuzat să le creadă. Când au înțeles că sunt adevărate, panica a cuprins orașul. După Sicilia, lucrurile au mers tot mai prost pentru Atena. În oraș erau frământări politice. Cetățenii aveau nevoie de vinovați și îi persecutau pe lideri și pe gânditorii ce fuseseră altădată sufletul democrației.

Sistemul ce exploatase instinctele competitive ale aristocraților în beneficiul poporului devenise un regim care dădea elita Atenei pe mâinile inamicilor săi. Democrația fusese lovită de moarte. Pe străzi colindau plutoane de execuție și în acest climat de spaimă atenienii s-au întors împotriva lui Socrate.

Calvarul

Socrate colinda Atena de peste jumătate de secol, iritând orașul ca un pisălog cu întrebările sale fără sfârșit. Cât timp democrația a fost puternică, atenienii l-au privit cu interes, ca pe un excentric. Dar, după grozăviile ultimilor câțiva ani, era considerat o influență destabilizatoare, ce trebuia eradicată pentru totdeauna.

Socrate a fost judecat pentru două acuzații: pentru batjocorirea zeilor orașului și pentru coruperea tinerilor. Doi foști elevi ai lui Socrate s-au dovedit trădători și antidemocrați, iar ei l-au făcut pe Socrate responsabil pentru asta. Atenienii au considerat mereu că oamenii trebuie să răspundă pentru părerile pe care le exprimă. Acuzațiile i-au fost prezentate în Agora, unde a fost chemat în fața magistraților. Locul este acum străbătut de metroul atenian. Conform lui Platon, Socrate spune că nu mai poate lua parte la dialog pentru că trebuie să străbată clădirea pentru a răspunde acuzațiilor.

Atenienii iubeau litigiile, iar tribunalul se întrunea frecvent. Erau implicați foarte mulți oameni, cel mai mic complet având 301 membri. De regulă, erau 501, iar dacă își dădeau silința se adunau 1.501. Era foarte zgomotos și aglomerat în fiecare clipă.

Procesul lui Socrate a fost o ocazie extraordinară. Socrate nu era dispus să facă nici un compromis. Declară: „Nu am de gând să renunț la filosofie, să nu mai vorbesc cu oamenii și să nu le mai cer părerea.” E clar că au fost multe interpretări răuvoitoare. Platon ne povestește că Socrate și-a luat în derâdere acuzatorii. Aceștia au apelat la acuzațiile standard împotriva oricărui înțelept. Au spus că-și învață elevii lucruri din ceruri și de sub pământ, să se îndoiască de zei, și să folosească argumentul mai slab pentru a-l învinge pe cel puternic. Nu au fost dispuși să recunoască adevărul, acela că se pretindeau învățați, când erau de fapt ignoranți. Socrate a refuzat să respecte completul de judecată. I s-a cerut să sugereze o pedeapsă, când jurații ar fi acceptat exilul, iar el a răspuns: „Mese gratis toată viața”, recompensa tradițională pentru eroii jocurilor sportive. Le spusese mereu adevărul, ce era bine pentru ei și ar fi trebuit să-i mulțumească. Dar ei n-au văzut lucrurile așa. Când a sugerat că ar trebui tratat ca un învingător olimpic, cu onoruri rezervate celor mai mari eroi, atitudinea sa nu a fost acceptată. Mai mulți jurați au votat în favoarea execuției decât i-au votat vinovăția. Cu alte cuvinte, unii s-au răzgândit.

Platon ne povestește că Socrate a avut ultimul cuvânt:

„Ora plecării a sosit și fiecare va merge pe calea sa. Eu spre moarte, iar tu spre viață. Numai Zeus știe care e mai bună.

Se poate ca Socrate să-și fi petrecut aici ultimele zile, în mica închisoare din Agora Atenei.

În ziua stabilită a băut cucută dintr-o cupă mică. S-a plimbat până când picioarele i s-au muiat, apoi s-a întins pe pat. Platon a fost emoționat.

Acesta era sfârșitul tovarășului nostru, cel mai bun, mai înțelept și mai drept dintre oameni.

Dar moartea prin otrăvire cu cucută era înfiorătoare. Socrate a fost probabil chinuit de dureri, vărsături și diaree.

Aproape imediat, atenienii și-au regretat fapta. Au votat să-i înalțe o statuie chiar lângă zidurile orașului, iar Platon, elevul său, l-a imortalizat în istorie ca pe primul martir ideologic al lumii, un martir al libertății și al liberei exprimări.

Le-a spus atenienilor tot ce nu voiau să audă despre ei înșiși și a refuzat să facă concesii. Acesta e unul dintre motivele măreției, dar și al execuției sale.

Concluzii? Corecte?

Socrate era considerat educatorul tiranilor. Așa ar trebui să ne gândim la el, ca la cineva cu un discurs discriminator într-o moschee. Am accepta libertatea exprimării în condițiile astea? Profesorii au responsabilități și ar trebui să se ridice la nivelul lor. Cu siguranță, Socrate a produs unii dintre cei mai periculoși oameni din Atena secolelor V și IV. Nu ar trebui să uităm că elevul său cel mai important, Platon, a fost teoreticianul la care au apelat Stalin și Hitler pentru a-și justifica statele totalitariste. Există o parte întunecată în această filosofie.

Socrate a pus la îndoială înțelepciunea maselor conducătoare. S-a aliat cu aristocrații conservatori și entuziaști. În  multe privințe, a fost antidemocratic, dar în același timp, întrebările sale au eliberat omenirea. A fost pionierul unei mișcări ce a trecut dincolo de granițele religiei și a pus întrebări despre alcătuirea lumii și despre rolul oamenilor în ea. Democrația putea fi tolerantă, dar nu putea accepta o provocare directă. Punând la îndoială zeii, Socrate subminase sistemul de valori pe care se sprijinea democrația.

Paradoxal, aceste idei radicale apăruseră chiar datorită democrației ateniene. Democrația directă ateniană a durat numai 150 de ani. Deși o considerăm fundamentul civilizației noastre, Occidentul a respins acest model politic o mare parte din istoria sa. Povestea Atenei ne explică motivele într-o oarecare măsură. Democrația e dificilă, e solicitantă, imperfectă și nestatornică. Timp de trei generații, Atena avusese un succes extraordinar. Cetățenii polisului parcurseseră o perioadă inovatoare și radicală. Într-adevăr, a fost capricioasă, contradictorie și uneori răzbunătoare, dar acestea sunt trăsăturile unei societăți deschise. Dacă dai putere poporului, vei avea o viață nesigură, schimbătoare. Niciun loc nu demonstrează mai bine acest lucru decât sângeroasa și strălucitoarea Atenă democratică.

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?




Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.