Habar n-au ce spun când vorbesc despre religie

Cu cât vorbesc ei mai mult, cu atât înțelegi tu
mai puțin – lege sau nomos? – În religie, la fel
ca în alte domenii, se plătește eticheta

Mottoul meu de-o viață este următorul: matematicienii gândesc cu ajutorul obiectelor și al relațiilor (definite și reprezentate cu precizie, da), juriștii și gânditorii dreptului – cu ajutorul teoriilor subiective, logicienii – cu ajutorul unor operatori cât se poate de abstracți, iar… proștii – cu ajutorul cuvintelor.

Se poate întâmpla ca doi oameni să folosească acelaşi cuvânt, dar cu sensuri diferite, iar conversația să continue; într-o discuție la cafea nu ar fi nicio problemă, dar situația este alta atunci când se iau decizii, mai ales decizii strategice care-i afectează pe ceilalți. Cu toate acestea, confuziile sunt uşor de identificat, după metoda lui Socrate, care-şi întreba interlocutorii, pur și simplu, ce cred că au vrut să spună – aşa s-a născut filozofia, ca rigoare a discursului și clarificare a noțiunilor folosite greșit, exact opusul retoricii promovate de sofiști. De atunci încoace avem o lungă tradiție a științelor matematice și a dreptului contractual, în care primează precizia reprezentării termenilor. În acelaşi timp, însă, avem și numeroase judecăți emise de proști care folosesc etichete – în afara poeziei, ferește-te de verbalism, cel mai mare duşman al cunoașterii.

Rareori se întâmplă ca mai mulți oameni să se refere la acelaşi lucru când spun „religie”, iar ei nici nu-şi dau seama de acest lucru. Pentru evreii şi musulmanii din vechime, religia era lege. Din înseamnă „lege” în ebraică și „religie” în arabă. Pentru vechii evrei, religia era, totodată, tribală; pentru vechii musulmani era universală. La romani, religia însemna evenimente sociale, ritualuri și festivaluri – cuvântul religio era opusul lui superstitio, iar conceptul, care făcea parte din spiritul vremii pentru romani, nu avea un echivalent în Estul greco-bizantin. În întreaga lume antică, din punctul de vedere al procedurilor și al mecanismelor, legea era de sine stătătoare. La începuturile sale, datorită Sfântului Augustin, creștinismul a păstrat o oarecare distanță față de lege, iar mai târziu, amintindu-și care-i erau originile, a avut o relație complicată cu aceasta. Bunăoară, chiar și în perioada Inchiziției, misiunea de a emite sentințele definitive îi revenea, oficial, unui tribunal laic. Mai mult. codul lui Teodosie (alcătuit în secolul al V-lea, cu scopul de a unifica dreptul roman) a fost „creştinizat” printr-o scurtă introducere, un fel de binecuvântare, dar în rest a rămas identic cu logica juridică a romanilor păgâni, aşa cum era ea explicată la Constantinopol şi (în cea mai mare parte) la Berytos. Codul era in continuare dominat de jurisconsulții fenicieni Ulpian și Papinian, care au fost păgâni: contrar teoriilor susținute de specialiştii în geopolitică, școala romană de drept din Berytos nu a fost închisă de creștini, ci în urma unui cutremur.

Diferența este pusă în evidență de folosirea a doi termeni distincți în arameica vorbită de creștini: din pentru religie și nomos (din greacă) pentru lege. Prin îndemnul „dați dar cezarului ce este al cezarului”, lisus a separat sacrul de profan: creștinismul era pentru o altă sferă, „împărăția care va să vină”, care nu se va contopi cu această sferă decât atunci când va veni apocalipsul. Nici islamismul, nici iudaismul nu fac o distincție clară între sacru și profan. Şi, bineînțeles, creștinismul a lăsat în urmă sfera exclusiv spirituală, îmbrățişând ceremonialurile și ritualismul, în care se regăseau multe dintre riturile păgâne ale Levantului și ale Asiei Mici. Ca ilustrare a separării simbolice dintre Biserică și stat, titlul de Pontifex Maximus (marele preot), preluat de împărații romani de după Augustus, a revenit, după Teodosie, spre sfârşitul secolului al IV-lea, episcopului Romei, iar ulterior, mai mult sau mai puțin informal, Papei.

Pentru majoritatea evreilor de astăzi, religia a devenit etnoculturală, fără a include legea, și, pentru mulți, a devenit națiune. La fel și pentru armeni, siriaci, caldeeni, copți și maroniți. Pentru creștinii ortodocși și catolici, religia înseamnă, în mare parte, estetică, fast și ritualuri. Pentru protestanți, religia este credință fără estetică, fast sau lege. Ceva mai departe, spre est, pentru budişti, şintoişti și hinduși, religia este filozofie practică și spirituală, cu un cod de etică (și, în unele cazuri, cu o cosmogonie). Prin urmare, când hinduşii vorbesc despre „religia” hindusă, pentru un pakistanez nu înseamnă acelaşi lucru, iar pentru un persan va însemna, cu siguranță, ceva diferit.

Când a apărut visul statului-națiune, lucrurile au devenit mult, mult mai complicate. Înainte, când un arab spunea „evreu”, se referea, în general, la un crez; pentru arabi, un evreu convertit nu mai era evreu. Pentru evrei, în schimb, evreul se definea simplu ca o persoană a cărei mamă era evreică. Însă iudaismul a fost cumva absorbit în conceptul statului-națiune și acum, pentru mulți, indică apartenența la o națiune.

În Serbia, Croația și Liban, religia înseamnă ceva pe timp de pace și cu totul altceva în vremuri de război.

Când cineva vorbește despre „minoritatea creștină” din Levant, nu încearcă (aşa cum tind să creadă arabii) să promoveze o teocrație creștină (teocrațiile adevărate au fost rare în istoria creștinismului: doar Bizanțul și o încercare de scurtă durată a lui Calvin). Vrea doar să spună „laicism” sau işi dorește o separare clară între Biserică și stat. La fel și în cazul gnosticilor (druizi, druzi, mandeeni, alauiți, aleviți), a căror religie le rămâne, în mare parte, necunoscută adepților săi, câtă vreme nu apar scurgeri de informații, atrăgând persecuții din partea majorității dominante.

Problema Uniunii Europene este faptul că birocrații naivi (cei care nu văd pădurea din cauza copacilor) sunt păcăliți de etichete. Ei tratează salafismul, de pildă, ca pe o simplă religie – cu ale sale lăcașuri de „cult” –, când, de fapt, este doar un sistem politic intolerant care promovează (sau permite) violența și respinge instituțiile Occidentului – tocmai acele instituții care-i permit să acționeze. Când am
discutat despre regula minorității, am văzut că intoleranții ajung să-i calce in picioare pe cei toleranți; cancerul trebuie oprit înainte să producă metastaze.

Salafismul seamănă foarte mult cu comunismul sovietic ateu în epoca lui de glorie: ambele dețin un control absolut asupra tuturor activităților și gândurilor oamenilor, ceea ce face să fie lipsită de relevanță, precizie și realism orice discuție în care cineva s-ar întreba dacă religiile sunt mai sângeroase decât regimurile atee sau invers.

Credința este de mai multe feluri

În capitolul următor vom vedea că o „credință” poate fi epistemică sau doar procedurală (ori metaforică), fapt care produce confuzii: nu se mai știe care dintre credințe sunt credințe religioase și care nu. Pentru că, mai presus de problema „religiei”, avem o problemă legată de credință. Unele credințe sunt, în mare parte, ornamentale, altele sunt funcționale (ne ajută să supraviețuim), iar altele sunt literale. Revenind la problema noastră cu salafismul care produce metastaze, când unul dintre acești fundamentalişti vorbeşte cu un creștin, este convins că respectivul creștin îşi interpretează propriile credințe ad litteram, în timp ce creştinul este convins că salafistul are aceleași concepte, adesea metaforice, ca și el, concepte care trebuie luate în serios, dar nu interpretate ad litteram – şi, de multe ori, nici nu trebuie luate prea mult în serios. Religii ca iudaismul, creștinismul și, într-o oarecare măsură, islamismul şiit au evoluat (sau, mai degrabă, le-au permis adepților lor să evolueze, creând o societate sofisticată) tocmai prin îndepărtarea de interpretările literale. Acestea din urmă nu lasă loc de adaptare.

Gibbon scria:

libertarianismul și religiile fără Biserică

Aşa cum am menționat, împăratul roman lulian Apostatul a încercat o revenire la păgânismul antic, la aproape o jumătate de secol după ce vărul tatălui său, Constantin cel Mare, transformase creştinismul în religie de stat. A făcut, însă, o greşeală fatală de logică.

Problema a fost că lulian, crescut în religia creştină, îşi închipuia că păgânismul necesită o structură similară cu cea a Bisericii, ce genre de trucs. În consecință, a încercat să creeze episcopi păgâni, sinoade păgâne și altele asemenea. Nu și-a dat seama că fiecare grupare păgână îşi avea propria ei definiție pentru religie, că fiecare templu avea practicile sale, că prin definiție, păgânismul era divizat în funcție de ritualuri, cosmogonii, practici și „credințe”. Păgânii nu aveau o categorie pentru păgânism.

Când lulian, care a fost un general strălucit şi un războinic viteaz, a murit în luptă (ca un erou), visul întoarcerii la valorile străvechi s-a stins odată cu el.

La fel ca păgânismul, nici libertarianismul nu poate fi limitat la o anumită categorie. Nu se încadrează în structura unui „partid” politic, ci doar în cea a unei mişcări politice descentralizate. Conceptul în sine nu tolerează cămaşa de forță a unei politici de partid ferme și a unei strategii unificate cu privire la sediile instanțelor sau la relațiile cu Mongolia, de pildă. Partidele politice au o ierarhie a lor, fiind structurate în aşa fel încât să înlocuiască luarea de decizii pe cont propriu cu un protocol bine definit. Un astfel de sistem nu funcționează în cazul libertarienilor. Nomenclatura de tip sovietic, necesară în funcționarea unui partid, nu poate exista într-un mediu libertarian, plin de oameni insubordoați şi vehemenți în independența lor.

Ou toate acestea, noi, libertarienii, avem în comun un minimum de credințe, cea mai importantă referindu-se la înlocuirea statului de drept cu domnia autorității. Fără să-și dea seama neapărat, libertarienii cred în sisteme complexe. Și întrucât este o mişcare, libertarianismul poate exista și sub formă de facțiuni separate, în cadrul partidelor politice.

Ce urmează

În concluzie, ferește-te de etichete când vine vorba despre chestiuni asociate credințelor. Și evită să tratezi religiile ca și când ar fi toate aceeași mâncare de pește. Pe de altă parte, ele au ceva în comun. În următorul capitol vom vedea că religia nu agreează prietenii de vreme bună; cere devotament și se bazează pe punerea pielii în joc.

Nu venerăm cu adevărat dacă nu ne punem pielea în joc

Simetrie și iar simetrie – Credința
cere taxă de intrare

Abia când mâncăm de dulce după post înțelegem religia. Scriu aceste rânduri la finalul chinuitoarei perioade pe care creștinii ortodocşi o numesc Postul Mare și care, în esență, interzice consumul de produse animale. Acest regim este deosebit de greu de respectat în Occident, unde se mănâncă unt și lactate. Dar, odată ce postim, simțim că ni se cuvine să sărbătorim Paştele; este ca exaltarea pe care ne-o stârnște apa proaspată atunci când suntem însetați. Am plătit un preț.

Adu-ți aminte de scurta noastră discuție despre necesitatea teologica de a-L considera pe Hristos și Dumnezeu, și om – trebuia să Se sacrifice. A venit momentul să dezvoltăm subiectul.

Principala lacună teologică a pariului lui Pascal este ideea că o credință nu poate fi o alegere liberă. Implică o simetrie între ceea ce se plătește și ceea ce se primește. Altfel, lucrurile ar fi prea simple. Prin urmare, regulile care se aplică între oameni în legătură cu punerea pielii în joc sunt valabile și în raporturile noastre cu divinitatea.

Zeilor nu le plac semnalele ieftine

Și dacă aș trăi până la 125 de ani, tot mi-aş aminti mereu de altarul bisericii Sfântul Serghie (sau, cum îi spun localnicii, Mar Sarkis), aflată în orașul Maaloula, unde se vorbește arameica. Am vizitat biserica acum câteva decenii, împins de obsesia mea pentru această limbă străveche și neglijată. Pe atunci încă se folosea în oraş varianta de arameică vestică pe care a vorbit-o Hristos. În vremea Lui, levantinii vorbeau grecește în oraşele de pe litoral și arameică în zonele rurale. Pentru cunoscătorii Talmudului, arameica vestică ar corespunde Talmudului ierusalimitean, sau „arameicii palestiniene”, care se deosebeşte de arameica babiloniană, mai apropiată de siriaca zilelor noastre. Mi se părea fascinant să-i
văd pe copii vorbind, hârjonindu-se și făcând ce fac copii de obicei, dar într-o limbă antică.

Când o localitate păstrează rămăsițele unei limbi străvechi, trebuie să cauți vestigiile unei practici străvechi. Și acolo chiar era ceva. Detaliul pe care nu-l voi uita niciodată este scurgerea pentru sânge a altarului de la Sfântul Serghie, preluată dintr-o practică precreștină mai veche. Amenajările bisericii proveneau dintr-un templu păgân transformat, folosit de primii creştini. De fapt, cu riscul de a supăra câteva persoane, transformarea nu a fost prea mare: primii creștini erau oarecum păgâni. Conform teoriei standard, înainte de Sinodul Ecumenic de la Niceea (325 d.Hr.), refolosirea altarelor păgâne de către creștini era o practică frecventă. Dar se pare că există dovezi pentru ceva ce am bănuit dintotdeauna: în practică, evreii și creștinii nu se deosebeau foarte mult de adepții altor culte semitice și împărţeau unii cu alții aceleași locuri de rugăciune. Prezența sfinților în creștinism este rezultatul acestui mecanism de reciclare. Pe atunci nu existau telefoane, faxuri ori site-uri finanțate de prinți saudiți, care să omogenizeze religiile.

În arameică și în araba levantină vorbită, cuvântul folosit pentru „altar” este încă madbah, provenit din DBH, „ucidere ritualică prin tăierea jugularei”. Este o tradiție veche, care și-a lăsat amprenta asupra islamismului: mâncarea halal necesita o astfel de metodă de ucidere a animalelor. Iar qorban, cuvântul semitic QRB care desemna „apropierea (de Dumnezeu)”, apropiere care inițial se făcea prin intermediul unui sacrificiu, se folosește și în prezent cu sensul de „taină”.

De altfel, una dintre cele mai importante figuri ale islamismului şiit, imamul Hussein, fiul lui Ali, i s-a adresat lui Allah înainte să moară, oferindu-se pe sine drept sacrificiu: „Dă-mi voie să-ți fiu qorban” – jertfa supremă.

lar adepții lui, până în ziua de astăzi, îşi pun pielea la bătaie ad litteram in timpul comemorării morții acestuia, în ziua de Ashura, practicând autoflagelarea, care le produce plăgi deschise. Autoflagelarea este prezentă și în creștinism, ca o comemorare a suferinței lui Hristos; dacă în Evul Mediu era foarte răspândită, acum nu se mai practică decât în anumite locuri din Asia şi din America Latină.

În lumea păgână din estul Mediteranei (greco-semitică) nu exista venerare fără sacrificiu. Zeii nu acceptau vorbe goale. Totul se reducea la preferințe revelate. De asemenea, arderile-de-tot erau chiar jertfe arse pentru ca niciun om să nu le poată consuma. În realitate, lucrurile nu stăteau chiar aşa: marele preot își lua partea lui; preoția era foarte profitabilă de vreme ce, în lumea precreștină din estul Mediteranei, vorbitoare de greacă, poziția de mare preot era adesea ocupată în urma unei licitații.

Sacrificiul fizic se practica până și in Templul din Ierusalim. Îl practicau chiar și evreii de mai târziu sau primii creștini, adepții creștinismului paulin. Evrei 9:22: Et omnia paene in sanguine mundantur secundum legem et sine sanguinis fusione non fit remissio. („Şi, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare.”)

Până la urmă, însă, creștinismul a eliminat ideea unui astfel de sacrificiu, plecând de la premisa că lisus S-a jertfit pe Sine pentru ceilalți. Totuşi, cine vizitează o biserică ortodoxă sau catolică în timpul slujbei de duminică va vedea acolo un simulacru. Sângele este reprezentat prin vin, care, la sfârșitul ceremoniei, se aruncă în piscina (scurgere). Exact ca în altarul din Maaloula.

Creștinismul s-a folosit de personalitatea lui Hristos pentru a realiza simulacrul; El S-a jertfit pentru noi.

S-a pus capăt jertfei prin transformarea ei într-o metaforă:

Cât despre iudaism, evoluția a fost identică: după distrugerea celui de-al Doilea Templu, în secolul I, sacrificiile animale au încetat. Pentru perioada anterioară, pilda lui Isaac și a lui Avraam reflectă îndepărtarea treptată a sectelor avraamice de sacrificiul uman, precum și accentul pus pe Punerea pielii la bătaie. Însă sacrificiile animale propriu-zise au continuat o vreme, deși în alte condiții. Dumnezeu i-a testat credința lui Avraam printr-un dar asimetric: jertfeşte-ți fiul pentru Mine – nu era ca in alte situații, când zeii primeau doar o parte din roade în schimbul unor avantaje viitoare și al unor recolte mai bune, la fel ca în cazul darurilor obișnuite, care implică așteptări reciproce tacite. Era darul necondiționat suprem oferit lui Dumnezeu. Nu era o simplă tranzacție, ci tranzacția tranzacțiilor. După aproximativ un mileniu, creştinii au avut parte de ultima lor tranzacție.

Filozoful Moshe Halbertal susține că, după simulacrul sacrificării lui Isaac, relațiile cu Domnul au început să se bazeze pe schimbul de daruri. Dar de ce au continuat o vreme sacrificiile animale?

Obiceiurile canaanite dispar greu. Maimonide explică de ce Dumnezeu nu a interzis imediat practica jertfirii animalelor, comună în vremea aceea: motivul este că „acest lucru ar fi părut atunci greu de acceptat naturii umane, care înclină către ceea ce-i este obişnuit”; în schimb, „Dumnezeu a îngăduit dăinuirea acestor culte; dar în loc să fie închinate unor obiecte create și unor lucruri imaginare, fără veridicitate, el le-a transferat asupra numelui său și ne-a poruncit să le exercităm asupra lui însuși”. Aşadar, sacrificiile animale au continuat – fiind, în mare parte, făcute de bunăvoie –, dar (ca amprentă a religiei avraamice) nu a continuat și venerarea animalelor sau îmbunarea zeităților prin mituire. Această ultimă practică se extindea chiar la mituirea altor triburi și a zeităților altora, aşa cum a fost utilizată în Arabia până în secolul al VI-lea. Apoi s-a creat la Mecca un fel de Organizație a Națiunilor Unite, o piață comună pentru mărfuri, relații externe și diverse tipuri de venerare bilaterală.

„Dragostea fără jertfă e ca un furt” (patul lui Procust). Principiul se aplică oricărei forme de dragoste, în special dragostei de Dumnezeu.

Dovezile

Sintetizând, într-un lăcaş de cult iudeo-creştin, centrul de interes, locul unde stă preotul, simbolizează punerea pielii la bătaie. Noțiunea de credință fără sacrificiu, care reprezintă o dovadă concretă, este nouă în istorie.

Tăria unei credințe nu avea la bază „dovezi” ale puterilor atribuite zeilor ei, ci dovezi care arătau că adepții acelei credințe își puneau pielea la bătaie.

Papa este ateu?

E periculos să fii Papă, dar primești îngrijiri
medicale de calitate – Vorbele sunt doar
vorbe – Religia gestionează ritualuri

Când a fost împușcat, în 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a fost dus valvârtej la camera de gardă a Policlinicii Universitare „Agostino Gemelli”, unde l-au primit unii dintre cei mai pricepuți doctori (moderni) pe care i-a dat Italia; locul se deosebea de spitalul public din apropiere, unde calitatea serviciilor era mai redusă. Ulterior, clinica Gemelli a devenit destinația preferată a Suveranului Pontif, la cel mai mic semn al unei probleme de sănătate.

Pe toată durata situației de urgență, personalul din ambulanță nu s-a gândit nicio clipă să-l ducă pe loan Paul al II-lea la o capelă, unde ar fi putut să se roage sau să aplice o metodă echivalentă de a interveni pentru el pe lângă Domnul, pentru a-i oferi sacrului dreptul de preempțiune în privința tratamentului. Şi niciunul dintre succesorii lui nu pare să fi luat în considerare posibilitatea de a acorda prioritate relației cu Dumnezeu, de a spera la o intervenție miraculoasă în loc să se bazeze pe superficialitatea medicinei moderne.

Nu înseamnă că episcopii, cardinalii, preoții și simplii mireni nu s-au rugat și nu I-au cerut ajutorul lui Dumnezeu sau că nu au crezut ulterior că li s-a răspuns la rugăciuni, având în vedere recuperarea remarcabilă a Sanctității Sale. Conchidem însă că nicio persoană de la Vatican nu pare să-şi asume vreodată riscul de a apela întâi la Dumnezeu şi abia apoi la medic și că nimeni nu pare să aibă o problemă cu inversarea ordinii logice, ceea ce este şi mai surprinzător. De altfel, orice desfășurare contrară a evenimentelor ar fi fost socotită o nebunie. S-ar fi abătut de la dogmele Bisericii Catolice, pentru că ar fi fost considerată moarte voluntară, care este interzisă.

Să remarcăm că aşa-zişii predecesori ai Papei, diverşii împărați romani, au avut o politică similară de a recurge la tratamente și de a se baza pe teologie după aceea, deși unele dintre tratamentele lor erau prezentate ca fiind furnizate de zei, precum zeul grec Asclepios sau echivalentul roman cu puteri mai reduse, Veiovis.

Încearcă acum să-ți imaginezi că un puternic lider al unei secte „atee”, egal în rang cu Papa, și-ar fi văzut sănătatea pusă în pericol în urma unui episod similar. Ar fi ajuns la Gemelli (nu la un spital de mâna a doua din Latium) în același timp cu loan Paul al II-lea. Ar fi avut parte de o mulțime asemănătoare de simpatizanți „atei”, veniți să-i aducă ceva ce se numește „speranță” (sau să îi facă „urări” de recuperare în limba lor foarte atee, cu câte o poveste credibilă despre ce ar vrea sau i-ar „ura” să i se întâmple conducătorului lor. Ateii nu ar fi fost îmbrăcați la fel de colorat; vocabularul lor ar fi fost şi el ceva mai lipsit de podoabe, dar acțiunile le-ar fi fost aproape identice.

Este clar că există multe diferențe între Sfântul Părinte și un ateu egal în rang cu el, dar acele diferențe se referă la chestiuni care nu le pot pune viețile în pericol. Includ aici sacrificiile. Sanctitatea Sa a renunțat la anumite activități în dormitor – și nu mă refer la lectură și rugăciune –, deşi cel puțin zece dintre predecesorii săi, între care cel mai cunoscut a fost Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia), au avut o mulțime de copii, cel puțin unul după vârsta de 60 de ani și toți zămisliți pe calea bine-cunoscută (nu prin imaculata concepție). (Papii playboy au fost atât de numeroși, încât lumea s-a plictisit de poveștile lor.) Sanctitatea Sa petrece destul timp rugându-se și își organizează fiecare minut din viață în funcție de anumite practici creştine. Dar, deşi alocă mai puțin timp pentru ceea ce ei cred că nu este „religie”, mulți atei fac yoga, participă la alte activități colective asemănătoare sau stau tăcuți pe scaun în săli de concerte, cuprinși de o uimire respectuoasă (nu poți nici măcar să fumezi o țigară sau să faci tranzacții strigând în telefon), dedicând destul timp unor îndeletniciri care unui marțian i s-ar părea că sunt gesturi rituale similare.

A fost o vreme, în secolul al XIII-lea, în timpul cruciadei împotriva albigensienilor, când catolicii au trecut la uciderea în masă a ereticilor. Unii omorau de-a valma, eretici și creștini, ca să câștige timp, alegând ca abordare reducerea complexității. Pentru ei nu conta categoria din care făceau parte cei uciși, din moment ce „îi deosebeşte Dumnezeu”. Vremea aceea a apus demult. Când vine vorba despre probleme medicale, etice sau decizionale importante, majoritatea creștinilor (inclusiv eu, care sunt creștin ortodox) nu se comportă altfel decât ateii. Cei care o fac (de exemplu, oamenii de știință creștini) sunt puțini. În loc să încerce să creeze teocrații, cei mai mulți dintre creștini au acceptat accesoriile moderne inutile ale democrației, oligarhiei sau dictaturii militare, toate fiind regimuri politice păgâne. Deciziile lor în situații importante nu se deosebesc cu nimic de cele ale unui ateu.

Credincioși în ceea ce spun

În consecință, ateismul sau laicismul se definește prin fapte, în funcție de diferența dintre acțiunile persoanei în cauză și acțiunile cuiva care nu este ateu, într-o situație echivalentă; nu depinde de credințele acelei persoane sau de alte aspecte ornamentale sau simbolice, care, după cum vom demonstra în capitolul următor, nu contează.

Să facem un scurt bilanț. Unii oameni sunt

atei în ceea ce fac, credincioși în ceea ce spun (majoritatea credincioșilor ortodocși și catolici),

în timp ce alții sunt

credincioși în ceea ce fac, credincioși în ceea ce spun (islamiștii salafiști și teroriștii sinucigași),

dar eu nu știu să existe cineva care să fie ateu atât în ceea ce face, cât și în ceea ce spune, să nu aibă niciun fel de ritualuri, respect față de cei decedați sau superstiții (de exemplu, credința în economie sau în puterile miraculoase ale formidabilului stat și ale instituțiilor lui).