Relativ recent, am citit și chiar revăzut „Nașul” (The Godfather). Taleb readuce în atenție scena în care producătorul holliwoodian refuza (în pofida unei oferte de nerefuzat a clanului Corleone) să-l distribuie într-un rol dorit pe un actor siciliano-american (unul care în viața reală pare a fi fost Frank Sinatra); iar ca și consecință a acestui refuz s-a materializat în faptul că într-o dimineață se trezește cu un cap de cal (calul său pursânge arab) în pat… Unei amenințări similare (din partea sectei „asasinilor”) a trebuit să-i facă față și sultanul Ahmad Sanjar, care s-a trezit într-o dimineață cu un pumnal înfipt lângă propriu-i așternut. Acest gen de „mesaje”, fără amenințări verbale, erau mult mai eficiente, transformând-și victimele în persoane mult mai „flexibile” și cooperante…

Autorul alocă mici capitole unor noțiuni ca: „Asasinatul ca marketing”, „Asasinatul ca democrație”. Mai mult, subliniază modul în care tehnologia modernă (vezi aparatul foto inclus în telefoanele inteligente) ne poate ajuta. O simplă fotografiere a agresorului îl poate face să renunțe la agresiuni.

O altă idee lansată în carte este legată de faptul că „informațiile nu agreează controlul”. Iar exemplul cel mai edificator (în această perioadă a pandemiei COVID-19) este acela al apelului autorităților ca oamenii să se informeze doar din „surse autorizate”. Și iată cele trei mari etape din viața informațiilor:

• în lumea antică, oamenii se informau fără vreun filtru centralizat;
• odată cu apariția ziarelor și televiziunii, s-a trecut la etapa relatărilor unidirecționale, relatări aflate sub un control oarecare (de obicei, cel al patronilor de presă, numiți de Taleb „mandarini”);
• apoi, a apărut Internetul cu ale sale rețele sociale ce-au favorizat circulația bidirecțională a informațiilor, repunând pe picioare circulația bidirecțională a informațiilor, pe baza principiului Lindy.

Apoi, ni se clarifică un alt aspect, cel legat de existența unei etici a dezacordului. Conștientizăm astfel că una e să critici ce a spus celălalt, alta e să critici ce a vrut să spună. De multe ori, criticând „ce a spus”, se ajunge la scoaterea din context a unei afirmații. Iată ce spunea Richelieu, sau Voltaire, sau Talleyrand (nu se știe care din ei):

Trecând la capitolul dedicat „virtuții”, Taleb subliniază:

Și, pornind de la acest ultim citat, nu putem ignora cartea lui Paul Johnson, „Intelectualii”, căreia i-am dedicat o recenzie.

O altă afirmație simplă este aceea că virtutea nu trebuie comercializată, că apelurile la cauze nobile (protecția mediului, combaterea sărăciei, etc.) ce au în spate propriile interese sunt condamnabile. Virtutea se referă la alții, nu la propria persoană. Are legătură cu colectivitatea. Ei bine, autorul ne arată că există o virtute ce nu poate fi simulată: curajul! Punerea reputației în joc e o dovadă de curaj. Afirmarea unor adevăruri total opuse curentului „political correctness”, da, o astfel de atitudine este dovadă de curaj.

Iată ce spune Taleb despre asumarea de riscuri:

În sfârșit, în încheierea acestui articol, câteva cuvinte despre capitolul intitulat „Pace, nici cu cerneală, nici cu sânge”, în care este subliniată ideea de bază că istoria umană este bazată pe perioade de pace întrerupte de războaie și nu invers; că oamenii simpli nu sunt interesați de geopolitică, ci de nevoia de a avea o pâine pe masă și că intervenționiștii (care nu-și pun pielea la bătaie) fac mai mult rău decât bine.