Pielea altora în joc

Aceasta este partea 57 din totalul de 67 articole ale seriei Incerto
0
(0)

Să vedem ce ne mai spune Taleb în problema asumării de riscuri…

Un supliment la problema whistleblower-ului

Închipuie-ți că lucrezi pentru o corporație care pricinuiește comunității un rău (deocamdată necunoscut), ascunzând prezența într-un produs a unei proprietăți cancerigene care ucide mii de oameni printr-un efect ce (încă) nu este perfect vizibil. Ai putea avertiza populația, dar ți-ai pierde automat locul de muncă. Există riscul ca oamenii de știință malefici care lucrează pentru companie să-ți infirme spusele , ceea ce ar însemna o umilință și mai mare pentru tine. Știi ce i-au făcut complicii companiei Monsanto omului de știință francez Gilles-Éric Séralini, care, până a câștigat procesul intentat pentru calomnie, a trăit într-o dizgrație științifică totală, reputația sa amintind de cea a unui lepros. Pe de altă parte, e posibil ca vestea să treacă pe lână urechile oamenilor, care te-ar putea ignora în cele din urmă. Cunoști bine istoria demascatorilor, care ne arată că poate dura destul de mult până iese adevărul la iveală, dintre atâtea perturbări create de complicii corporațiilor, chiar dacă demascatorul este răzbunat până la urmă. Până la adevăr, prețul îl plătești tu. O campanie de defăimare îți va spulbera orice speranță de a te angaja altundeva.

Ai nouă copii și un părinte bolnav, iar o luare de atitudine poate duce la compromiterea viitorului celor mici. Speranțele lor de a merge la facultate se vor spulbera și s-ar putea chiar să nu reușești să-i hrănești cum trebuie. Te zabți cumplit între obligația față de colectiv și obligația față de urmașii tăi. Simți că ești complice în acea infracțiune și că, dacă nu iei măsuri, ești chiar un mijlocitor: mor mii de oameni, otrăviți pe ascuns de corporație. O atitudine etică implică un preț uriaș plătit de alții.

Despre ce vorbim aici? Practic este veșnica problemă a libertății, sau mai bine spus a lipsei acesteia. Este dilema din care foarte puțini dintre noi (doar eroii și sfinții) aleg să iasă pe baze morale.

„Societatea preferă ca sfinții și eroii morali să fie celibatari…”

„Când facem alegeri etice, nu putem oscila între particular (prieteni, familie) și general.”

Istoria e relevantă în exploatarea vulnerabilității statutului de familist al omului. Și actualele corporații îi preferă pe familiști: riscurile asociate familiei îi fac pe oameni mai ușor de controlat, respectiv mai docili. Celibatul a fost o soluție pentru eroi.

Pentru a ne bucura de libertate intelectuală și etică, este necesar să nu punem pielea altora în joc; de aceea sunt foarte rari oamenii liberi.

Dar, să-nțelem: nici celibatul, nici independența financiară nu ne fac, totuși, imuni!

Ascunsele slăbiciuni

Pentru a exemplifica cel mai bine faptul că oricărei persoane i se poate găsi un „călcâi al lui Ahile, autorul se expune pe sine, arătând cum diverșii săi adversari/dușmani au recurs la hărțuirea colegilor săi de muncă de la Universitatea din New York, sau a membrilor și studenților unei universități care-i oferise titlul de Doctor Honoris Causa.

Există așadar metode de agasare a persoanelor vulnerabile apropiate celui luat în vizor.

Teroriști sinucigași cu pielea-n joc

Taleb ridică aici problema răspunderii! Deși în societățile moderne fiecare răspunde doar de propriile fapte, autorul consideră că terorismul nu poate fi încadrat în normele actuale și că „dacă îmi ucizi familia, aparent fără să-ți pese de consecințe, mă voi asigura că familia ta plătește un anumit preț indirect.” Transferul răspunderii de la o generație la alta era prevăzut și în Codul lui Hamurabi (a se vedea și „O introducere la-nceput de an pentru pielea-n joc):

Dacă un arhitect ridică o casă, și acea casă se prăbușește, pricinuind moartea primului născut al proprietarului, primul născut al arhitectului va fi condamnat la moarte.

Și iată o soluție pentru a-i obliga pe teroriștii sinucigași să-și pună pielea în joc:

Tot ce mai putem face pentru a-i controla pe teroriștii sinucigași este să-i convingem că aruncarea în aer nu este nici cel mai mare rău ce li se poate întâmpla, nici ultimul. Dacă familiile lor și persoanele dragi ar fi obligate să suporte niște consecințe financiare – așa cum germanii încă plătesc pentru crimele de război –, acțiunile teroriștilor ar începe, deodată, să conteze pentru ei. Pedeapsa trebuie să fie bine gândită, astfel încât să descurajeze cu adevărat, fără a le crea familiilor impresia de eroism sau de martiriu.

Deplasare în serie<< Controlul persoanei :: False asumări de riscuri în laborator >>

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?




Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.