Forme de autoritarism non-statal
Navigând pe întinsele mări ale World Wide Web-ului, ai posibilitatea să dai și peste lucruri demne de reținut… Pentru informare, folosesc zilnic Feedly… Acolo mi-am creat mai multe panouri și m-am abonat la o mulțime (par deja să fie prea multe) fluxuri de conținut (feed-uri). Așa am ajuns să dau de articolul publicat de Mădălin Irinel Niculeasa pe LaPunkt, sub titlul „De la Kissinger la Huntington trecând prin Fukuyama sau despre formele (nestatale) Autoritarismului contemporan”.
Trecând succint în revistă noutățile legate de dezvoltarea creierului uman, conform cărora:
În teoria neuroștiințelor emoționale (despre emoții) există 3 nivele de evoluție: nivelul primar (ancestral subcortical), nivelul secundar al învățării și nivelul terțiar al gândirii, al neocortexului, fiind și cea din urmă achiziție la nivel anatomic. Trecerea de la nivelul primar (instinctual) la nivelul terțiar (cognitiv) se face nu datorită informației ci datorită capacității neocortexului de a procesa informația, de a o analiza și conceptualiza. Suntem ceea ce suntem întrucât gândim și nu pentru că avem sentimente sau pentru că avem capacitatea de a acumula informații. În mod paradoxal (probabil pentru unii) și animalele au sentimente (zona subcorticală a creierului uman este o reminicență a rădăcinilor noastre) după cum au capacitatea de a înregistra informații. (sublinierile îmi aparțin)
Sub asediul vitezei și volumului informațiilor, noi, oamenii am ajuns într-un punct periculos: acela al renunțării la procesarea informației, practic la renunțarea esenței ființei umane, care (se spune că) ar fi gândirea/gânditul.
Totul în jurul nostru a devenit comunicare și informație (uneori brută, alteori fabricată, dar tot informație). Nu mai există tihna necesară prelucrării acestor informații, punerii cap la cap, decelării, diluării acelor situații factuale. Educația este despre transmiterea informațiilor și nu despre cum conviețuiesc acestea (informațiile) cu fiecare dintre noi. Fluxul informațional la care suntem expuși sau față de care ne lăsăm în mod deliberat subjugați este forma contemporană de autoritarism non-statal.
Pentru a fi bine înțeleși. Nu informația în sine este asupritoare și dominatoare ci faptul că avem doar informația, fără etapa următoare și anume folosirea informației în mecanismele gândirii. Îmbucăm mai mult decât putem (fiecare dintre noi) mesteca, iar cea mai bună dovadă sunt rețelele de social media ce folosesc un nivel nemaiîntâlnit de informație în relație cu un număr de asemenea extrem de ridicat de persoane aflate în mod contemporan în relație.
Practic, vorbim aici de opresiunea rezultată din suprapunerea a două fenomene: pe de o parte, creșterea volumului de informații și diminuarea disponibilității (obiective sau subiective) de a gândi. Ajungem doar să constatăm că „omenirea nu a devenit mai bună, mai deșteaptă sau mai îngăduitoare”.
„Când ne impunem/ni se impune informația și abandonăm gândirea, tot o formă de autoritarism non-statal împărtășim chiar dacă de cele mai multe ori aceasta este auto-impusă.”
Iar viitorul nu sună bine:
Această formă de opresiune este dovada că ceea ce ne-a adus până aici nu ne duce neapărat și mai departe, întrucât dacă ceea ce suntem astăzi suntem produsul gândirii, este posibil ca ceea ce vom fi mâine să fim rezultatul informației. La scara evoluției umane acest flow informațional nu va fi total străin evoluției noastre ideatice. Vedeți discuțiile tehnice despre accesul copiilor la telefoane și tablete și consecințele pe termen lung asupra inteligenței acestora (distincția dintre inteligență fluidă și inteligența cristalizată).
Practic, ajungem să confundăm gândirea cu asimilarea (și colportarea) informațiilor…
Statul își cedează din funcții către entități nestatale fără a asigura și mijloacele necesare unui control eficient și obiectiv. Monopolul autoritarismului statal a fost „spart” atât de consistența crescândă a mijloacelor non-statale de asuprire dar și de reculul mijloacelor statale.
Și iată pericolul și riscul asociat fenomenului dispariției (deocamdată) informale a statului:
Dintotdeauna, Statul a avut un rol și un scop implicite, nu neapărat clar exprimate și anume de a fi forma cea mai optimă de organizare, cea mai eficientă pentru toți cei prezenți într-un anumit spațiu. Acest rol de entitate capabilă să satisfacă interesele celor mulți într-o astfel de măsură încât și interesele fiecăruia în parte să fie satisfăcute într-o proporție evident mai mică decât proporția dorită, este preluat pe fondul incapacității (obiective) a Statului de către organisme nestatale.
În aceasta fereastră de oportunitate a apărut consumerismul și corporatismul spre exemplu, care în bună parte au preluat funcția Statului de entitate capabilă să contribuie la starea de confort a celor mulți. Iar această ivire este îngăduită de către Stat fie prin pasivitate, fie prin ignorare, fie prin ineficiență. Nu retragerea Statului și apariția entităților non-statale este problema în această discuție, ci faptul că acestea din urmă sunt echivalente Statului (atât în fapt cât și juridic) în sensul că nu pot fi cenzurate/controlate în mod obiectiv astfel încât beneficiarii acestor servicii (cetățenii) să nu poată fi abuzați.