(…) această dualitate este atât de importantă, încât a tot revenit, rafinată în fel și chip: dualitatea a permis împărtășirea aceleiași substanțe, a aceleiași voințe sau a aceleiași naturi. Sfânta treime este cea care i-a făcut pe alți monoteiști să vadă urme de politeism în religia creștină, ducând totodată la decapitarea multor creștini care au ajuns în mâna Statului Islamic.

Se pare, așadar, că întemeietorii Bisericii au vrut neapărat ca Iisus să-Și pună pielea la bătaie; El chiar a suferit pe cruce, S-a sacrificat și a cunoscut moartea. Și-a asumat riscuri. Mai important pentru discuția noastră, S-a jertfit pentru alții. Un zeu care nu are și o latură umană nu-și poate pune pielea la bătaie în felul acesta, nu poate suferi cu adevărat (sau, dacă suferă, o asemenea redefinire a unei divinități căreia i s-a inoculat o natură umană ar întări argumentul nostru).

Argumentul nostru – potrivit căruia realitatea presupune pericol – poate da naștere unor subtilități legate de problema minte-corp, dar să nu-i spui filosofului din vecinătate.

Un posibil raționament este că, odată aflat în interiorul mașinii, subiectul poate crede că își pune pielea în joc, suportând durerea și consecințele ca și când ar trăi efectiv experiența răului. Dar acest lucru se întâmplă în momentul în care se află în interior, nu în exterior, și nu există riscul unui rău ireversibil, lucruri care persistă și care fac astfel încât timpul să curgă într-o direcție, nu în cealaltă. Visul diferă de realitate pentru că, din clipa în care ne trezim brusc dintr-o cădere de pe un zgârie-nori chinezesc, viața merge mai departe și nu există nicio barieră absorbantă, denumirea din matematică a stării ireversibile pe care o vom analiza pe larg în Capitolul 19, împreună cu ergodicitatea, cel mai puternic concept pe care îl cunosc.