Controlul persoanei

Aceasta este partea 56 din totalul de 67 articole ale seriei Incerto
0
(0)

Girovagii – hipioții creștini

Girovagii au fost niște călugări „vagabonzi”, rătăcitori, neafiliați și nesubordonați unei anume ierarhii, care au activat până prin secolul V. Independența lor n-a plăcut niciodată Bisericii. Ba chiar, Sinodul Ecumenic de la Calcedon i-a anatemizat pentru prima oară. Ulterior, al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea, după mai bine de 300 de ani, Biserica a recidivat în această atitudine. În tendința de structurare (și control), Sfântul Benedict de Nursia, detractorul, a impus reguli instituționale pentru reglementarea activității monahale, inclusiv supravegherea fermă a unui abate. Printre regulile Sfântului Benedict din manualul său de instrucțiuni, Regula 33 stipula că bunurile oricărui călugăr trebuie să rămână în posesia abatelui, iar Regula 70 interzicea călugărilor să lovească alți călugări.

„Fiecare organizație vrea ca un anumit număr de oameni asociați cu ea să fie privați de o anumită parte a libertății lor.”

Să revenim la girovagi. De ce-or fi fost anatemizați de Biserică? E simplu: fiind complet liberi, fără obligații financiare, fără dorințe, erau liniștiți. Fiind cerșetori, aveau o atitudine de tipul dă-i naibii de bani… Eiiii, aici e problema! Când ai de coordonat o religie organizată, o libertate totală a „angajaților” este ultimul lucru pe care-l vrei, la fel ca o libertate totală a angajaților unei firme pe care o ai de condus. Manualui lui Benedict avea un scop bine definit: acela de a elimina libertatea călugărilor, pe principiul stabilitate sua et conversatione morum suorum et oboedientia – „stabilitate, schimbarea comportamentului și ascultare”. Iar pentru a obține asta, se impunea novicilor o perioadă de un an pentru testarea obedienței…

Cum se obține controlul oamenilor? În primul rând prin condiționare și manipulare psihologică; în al doilea rând, împingându-i să-și pună pielea în joc într-o oarecare măsură, forțându-i să aibă ceva (ce pare) important de pierdut, dacă nu se supun autorității, ceea ce, să recunoaștem, era greu de făcut în cazul girovagilor cerșetori.

Controlarea unui pilot

În esență, autorul ne prezintă diferența dintre un prestator de servicii (în acest caz pilotul unui avion) care a încheiat un contract de prestări servicii cu compania aviatică și un pilot angajat al companiei, care nu și-ar permite să refuze o cursă. În vreme ce un prestator de servicii e liber, își asumă riscuri și se teme doar de lege, un angajat are de apărat o reputație, sau mai mult, poate fi concediat.

Totuși, din punctul de vedere al patronului, angajații sunt scumpi, ei trebuind să fie plătiți chiar dacă nu ai ce să le dai de muncă. Angajații există pentru că-și pun pielea la bătaie, patronul împarte riscurile cu ei. Când angajezi, cumperi încredere. Chiar dacă traderii folosesc expresia „nu cumpăra niciodată când poți închiria cei trei A: ce plutește pe Apă, ce zboară în Aer și ce se… în Amor (acel ceva)”, mulți oameni dețin iahturi, avioane și se leagă de gât cu acel ceva.

„Un om care este angajat de ceva vreme oferă dovezi solide de supunere.”

Deși varianta apelării la un prestator are dezavantajele sale, angajatul va avea mai multe riscuri în spate. Ca angajat, nimănui nu-i place riscul. Statutul de angajat semnalează un grad oarecare de „domesticire”.

Angajatul dovedește supunere când, ani la rând, se lipsește de propria libertate timp de nouă ore în fiecare zi, îndeplinește ritualul sosirii la timp la birou, își refuză o viață personală și nu bate pe nimeni în drum spre casă după o zi proastă. Este un câine ascultător, bine dresat.

De la angajatul model la angajabil

„Angajatul model este cel care simte că ar avea foarte mult de pierdut dacă nu s-ar comporta ca un angajat model – mai precis, cel care și-a pus pielea în joc.”

Secolul XX a fost caracterizat (și) prin existența companiilor longevive, cu existențe ce depășeau chiar și durata statelor-națiune. În astfel de companii s-au format angajați model, oameni în a căror identitate s-a imprimat ștampila firmei, cu o viață socială atât de legată de companie, încât plecarea echivala cu o imensă pedeapsă.

IBM este un exemplu de firmă ai căror angajați model n-au mai fost de folos nimănui, odată ce au fost concediați.

Ei bine, azi, angajatul model a fost înlocuit cu candidatul model, în condițiile în care nemaifiind controlați de o companie, oamenii sunt controlați de ceva mult mai rău, de ideea că trebuie să fie angajabili.

Angajabilul se scufundă într-un domeniu de activitate, temându-se să nu-și supere nici angajatorul, nici potențialii angajatori.

Coase: teoria firmei

Nelăsându-și amprenta asupra evenimentelor, angajabilul nu e interesant pentru istorici. Un economist modern, Ronald Coase, cu gândire independentă, rigoare și creativitate, a dezvoltat o teorie a firmei, încercând să explice lumea din jurul nostru. Rigoarea l-a condus la așa-numita Teoremă a lui Coase (despre inteligența cu care piețele alocă resurse și gestionează probleme precum poluarea). Practic, se pun în discuție forțele pieței, și în acest context, Ronald Coase s-a apropiat mult de punerea pielii în joc.

Dacă economiștii, Coase sau oricare altul, ar fi fost interesați de lumea antică, ar fi descoperit strategia de management al riscului pe care o utilizau familiile romane: de obicei, acestea numeau un sclav ca trezorier, adică persoana responsabilă cu finanțele gospodăriei și ale proprietății. De ce? Pentru că unui sclav i se poate aplica o pedeapsă mult mai dură decât unui om liber sau unui libert – și nu este necesar să se recurgă la mecanisme juridice în acest scop. Un administrator iresponsabil sau necinstit, care va deturna către Bitinia fondurile proprietății pe care i-am lăsat-o în grijă, ne poate falimenta. Un sclav are mai mult de pierdut.

Complexitate

Complexitatea afacerilor în lumea modernă e dată și de folosirea subcontractanților cu grad tot mai mare de specializare, în care, totuși, angajații sunt mai necesari ca oricând. Ratarea sau întârzierea unei etape a procesului de producție poate prăbuși întregul proces. Eficiența, eliminarea stocurilor și erorilor sunt deziderate tot mai actuale.

Ciudata sclavie

„Cel mai bun sclav este omul căruia i se dau mai mulți bani decât merită și care știe acest lucru și e îngrozit că ar putea să-și piardă poziția.”

Companiile dețin sclavi. Multinaționalele au creat categoria expaților. Cu cât angajatul e trimis mai departe de sediul central, cu atât mai autonomă e unitatea lui și cu atât mai mare e dorința companiei de a-l transforma în sclav, pentru a-i elimina inițiativa proprie. Departe de sediu, expatul, beneficiar al unor avantaje net superioare localnicilor, e îngrozit de pierderea lor și de întoarcerea în țară, cu revenirea la salariul de bază. Un astfel de om e preocupat de politica firmei, care-i ocupă 95% din gânduri. Iar șeful cel mare din sala de consiliu îl va avea ca susținător în caz de intrigi…

Iar libertatea nu vine singură…

E o poveste veche, de la Ahiqar citire (preluată de Esop și apoi de La Fontaine) despre câinele ce-și laudă viața confortabilă în fața lupului. Iar când acesta înțelege ce-i cu zgarda de la gâtul câinelui, se-ngrozește: „«De-așa strachină cu oase n-am nevoie.» O luă la fugă – și fuge și-acum.

Sigur, în versiunea originală era vorba despre un măgar ce se fălea cu libertatea lui. Iar măgarul sfârșește sfâșiat de leu…

Libertatea implică riscuri, adică punerea pielii în joc. Și trebuie s-alegem: vom fi câini, sau lupi…

Un alt aspect al dilemei „câine sau lup”: sentimentul de falsă stabilitate. Viața unui câine poate părea ușoară și ferită de primejdii, dar, fără un stăpân, câinele nu supraviețuiește. Majoritatea oamenilor preferă să adopte cățeluși, nu câini adulți; în multe țări, câinii nedoriți sunt eutanasiați. Lupul este învățat să supraviețuiască. Angajații părăsiți de angajatorii lor, precum cei de la IBM, amintiți mai sus, nu pot reveni pe linia de plutire.

Lupi printre câini

Și totuși, există și o mică parte a angajaților ce nu sunt sclavi. Pot fi recunoscuți prin totalul dezinteres față de propria reputație, sau măcar față de reputația lor în mediul corporatist.

Cine aducea profit putea să le vândă oricâte gogoși voia managerilor, care le înghițeau pe nemestecate pentru că aveau nevoie de omul cu pricina și pentru că se temeau să nu-și piardă posturile. Persoanele care-și asumă riscuri pot fi imprevizibile în societate. Libertatea este asociată întotdeauna cu asumarea de riscuri, fie că o determină, fie că este rezultatul ei. Dacă ne asumăm riscuri, simțim că facem parte din istorie. Iar cei care-și asumă riscuri o fac pentru că sunt bestii din fire.

Aversiunea față de pierdere

Nu contează ce are sau ce nu are un om, ci de ce se teme să piardă.

Fragilitatea unui om e dată de sentimentul că are mult de pierdut. Cu cât ești mai sus în ierarhie, cu atât crezi că ai mai multe de pierdut. Și întreaga structură a funcțiilor publice e astfel organizată.

Și-acum, deși nu-mi place concluzia, preiau integral un scurt subcapitol:

În așteptarea unui nou Constantinopol

Opusul scalvului deghizat în expert public este autocratul.

În perioada în care scriu aceste rânduri asistăm la nașterea unei confruntări între mai multe părți, printre care actualii „șefi” de stat din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (statele moderne nu au în fruntea lor șefi adevărați, ci oameni care fac pe grozavii) și rusul Vladimir Putin. Evident, cu excepția lui Putin, toți ceilalți trebuie să fie aleși prin vot, pot fi supuși criticilor de propriul partid și sunt nevoiți să-și măsoare fiecare cuvânt, astfel încât să reducă la minimum posibilitățile de a fi interpretați greșit de presă. De partea cealaltă, Putin are bani și o atitudine de tipul dă-i naibii de bani, transmițând mesajul explicit „nu-mi pasă”, care-i aduce tot mai multă susținere. Într-o asemenea confruntare, Putin arată și se comportă ca un cetățean liber față în față cu sclavii, care au nevoie de comisii și de aprobări și care, desigur, au sentimentul că trebuie să-și adapteze orice decizie în funcție de evaluarea iminentă.

Atitudinea lui Putin îi fascinează pe adepții săi, în special pe creștinii din Levant – și mai ales pe creștinii ortodocși care-și aduc aminte că flota trimisă de Ecaterina cea Mare a sosit la Beirut pentru a le reda glasul clopotelor de la Catedrala Sfântul Gheorghe. Ecaterina cea mare a fost „ultimul țar cu tupeu”, ea fiind și cea care le-a luat otomanilor Crimeea. Anterior, otomanii sunniți le interziseseră creștinilor din orașele costiere aflate sub controlul lor să bată clopotele bisericilor – numai satele inaccesibile de munte își mai luau o asemenea libertate. Acești creștini au pierdut protecția activă a țarului rus în 1917 și acum speră ca Bizațul să reînvie. Afacerile se fac mai ușor cu patronul decât cu un angajat care, probabil, va fi concediat în următorul an; de asemenea, cuvântul unui autocrat este mai ușor de crezut decât al unui politician fragil, ales prin vot.

Urmărindu-l pe Putin, mi-am dat seama că animalele domesticite (și sterilizate) nu au nici o șansă în fața unei fiare prădătoare. Chiar niciuna! Nu te mai gândi la capacitățile militare: ceea ce contează este ”declanșatorul”.

De-a lungul istoriei, autocrații au fost mai liberi și – ca în cazul special al monarhilor tradiționali din micile principate – unii și-au pus pielea în joc pentru a îmbunătăți situația din țările lor, într-o măsură mai mare decât politicienii aleși, a căror funcție obiectivă este etalarea profitului pe hârtie, Nu la fel se întâmplă în vremurile moderne, căci dictatorii, conștienți de durata limitată a puterii lor, se dedau la prădarea țării, transferându-și activele în conturi deschise la bănci elvețiene, cum este cazul familiei regale saudite.

Nu zgudui Birocristanul

„Când vine vorba despre decizii cruciale, nu putem avea încredere în oamenii a căror supraviețuire depinde de „evaluări profesionale” calitative, realizate de persoane aflate în poziții mai înalte în cadrul organizației.”

În privința luării deciziilor, mai ales dacă sunt grele, nu poți pune prea multă bază pe angajați. Pentru că angajatul are o funcție obiectivă simplă: îndeplinirea sarcinilor pe care superiorul le consideră necesare, sau atingerea unui prag valoric al unui parametru manipulabil.

Iată un exemplu despre limitele „angajaților”, care nu fac ce trebuie făcut:

Din 2001, politica de combatere a terorismului islamic a fost, ca să mă exprim politicos, cea a ascunderii după deget, ca și când am trata simptomele și am rata complet boala. Creatorii de strategii și birocrații înceți la minte au lăsat terorismul să se dezvolte, ignorându-i prostește rădăcinile – fiindcă direcția contrară nu era cea optimă pentru posturile lor, chiar dacă pentru țară ar fi fost. Așa am pierdut o generație: cei care au început cursurile gimnaziale în Arabia Saudită („aliatul” nostru) după 11 septembrie sunt acum adulți, îndoctrinați să creadă în violența salafistă și să o susțină, deci încurajați să o finanțeze. Mai grav, wahhabiții au accelerat spălarea pe creier a musulmanilor din estul și din vestul Asiei prin intermediul medreselor lor, mulțumită veniturilor mari obținute din petrol. În loc să invadăm Irakul sau să îi aruncăm în aer pe „John Jihadistul” și pe alți teroriști, unul câte unul, provocând astfel înmulțirea acestor agenți, mai bine ne-am fi concentrat asupra sursei problemelor: educația wahhabiților/salafiștilor și promovarea crezurilor intolerante, potrivit cărora un șiit, un yazidit sau un creștin sunt oameni anapoda. Dar repet, aceasta nu este o hotărâre ce poate fi luată de un grup de birocrați cu fișe de post.

Deplasare în serie<< Paradoxuri ale colectivului :: Pielea altora în joc >>

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?




Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.