Principiul intervenției, același după care se ghidează (sau ar trebui! – precizarea mea) și cei care vindecă oameni, ar trebui să fie: mai presus de toate, nu face rău (primum non nocere); în plus, vom vedea că oamenii care nu-și asumă riscuri nu ar trebui să se implice niciodată în luarea deciziilor.

Dacă ar fi să alegem să citim numai o singuraă secțiune a cărții de față, aceasta ar fi cea mai potrivită. Cazul intervenționiștilor este esențial pentru povestea noastră deoarece arată că faptul de a nu-ți pune pielea în joc are atât efecte etice, cât și efecte epistemice (legate de cunoaștere). Am văzut că intervenționiștii nu învață pentru că nu ei sunt victimele greșelilor pe care le fac și, așa cum am sugerat când am vorbit despre pathema mathematica:

Mai concret:

De fapt, ca să fim exacți, realitatea nu ține seama de câștigarea disputelor: ceea ce contează este supraviețuirea.

Căci:

sau care se pricep mai bine la explicații decât la fapte.

Prin urmare, învățarea nu este chiar ceea ce fac prizonierii din închisorile de maximă siguranță pe care le numim școli. În biologie, învățarea este ceva ce, prin filtrul selecției intergeneraționale, se imprimă la nivel celular – „a pune pielea în joc”, insist, înseamnă mai degrabă „a filtra” decât „a obstrucționa”. Evoluția nu poate avea loc decât în prezența unui risc de extincție. Mai mult:

Deși această ultimă idee este destul de evidentă, întâlnesc mereu oameni din mediul universitar care, fără a-și pune pielea în joc, apără evoluția, respingând totodată asumarea răspunderii și împărțirea riscurilor. Ei nu acceptă ideea proiectului unui creator omniscient, dar vor să impună proiectul uman, de parcă i-ar putea cunoaște toate consecințele. În general, cu cât oamenii venerează mai intens statul sacrosanct (sau echivalentul său, marile corporații), cu atât detestă mai tare ideea de a-și pune pielea la bătaie. Cu cât cred mai mult în capacitatea lor de a face previziuni, cu atât detestă mai tare ideea de a-și pune pielea la bătaie. Cu cât poartă mai des costum și cravată, cu atât detestă mai tare ideea de a-și pune pielea în joc.

Revenind la intervenționiștii noștri, am constatat că oamenii nu învață prea mult din greșeli – nici din ale lor, nici din ale altora; mai degrabă, sistemul este cel care învață, selectându-i pe cei mai puțin înclinați spre o anumită categorie de greșeli și eliminându-i pe alții.

Cum spuneam, mulți piloți incompetenți zac acum pe fundul Atlanticului, numeroși șoferi periculoși se odihnesc în liniștitul cimitir local, pe care îl străbat alei frumoase, mărginite de copaci. Transportul nu a devenit mai sigur doar pentru că oamenii învață din greșeli, ci pentru că sistemul face acest lucru. Experiența sistemului diferă de cea a indivizilor; se întemeiază pe filtrare.

Rezumând cele aflate până acum:

Vom aprofunda discuția în a doua parte a Prologului, analizând noțiunea de simetrie.

Tratează statele mai slabe după cum crezi că s-ar cuveni să te trateze statele mai puternice.

Poartă-te ca și cum acțiunile tale s-ar putea generaliza, devenind comportamentul tuturor oamenilor de pretutindeni, în orice condiții.

De ce? După cum vom insista până la saturație în această carte, suntem animale locale și practice, sensibile la degradare. Ceea ce e mic nu e, simultan, și mare; tangibilul nu e abstract; emoțional nu înseamnă logic. Întrucât am susținut că lucrurile funcționează mai bine la scară mare, ideal ar fi să evităm abordările cu un grad prea mare de generalitate atunci când îl salutăm pe angajatul de la service care se ocupă de mașina noastră. Trebuie să ne concentrăm asupra vecinătății noastre imediate; avem nevoie de reguli simple și practice. Mai grav, generalitățile și abstractul tind să atragă psihopați care se cred superiori tuturor și care ne amintesc de intervenționiștii descriși în partea întâi a Prologului.

Poartă-te frumos, încă de la început, cu fiecare om pe care-l întâlnești. Dar dacă încearcă vreunul să te domine, domină-l tu pe el.

Punerea pielii la bătaie contribuie la rezolvarea problemei LN și a altor probleme legate de incertitudine, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv: ceea ce a supraviețuit și-a dovedit robustețea în fața evenimentelor de tip LN ; în momentul în care nu ne mai punem pielea în joc, perturbăm aceste mecanisme de selecție. Nepunându-ne pielea în joc, nu avem cum să înțelegem inteligența Timpului (o manifestare a efectului Lindy, căruia îi voi dedica un capitol întreg și prin care: 1) timpul elimină ceea ce este fragil și păstrează ceea ce este robust și 2) speranța de viață a elementelor nefragile crește cu timpul). Indirect, ideile își pun și ele pielea în joc, la fel cum o fac și populațiile care le cultivă.

Unii cititori ar putea întreba pe bună dreptate: legea e grozavă, dar ce ai face cu un judecător corupt sau incompetent? Ar putea să greșească, neexistând riscul de a fi pedepsit. Ar putea fi veriga slabă. Nu este chiar așa, sau cel puțin, nu a fost așa în trecut. Un prieten mi-a arătat odată un tablou olandez numit Judecata lui Cambyses. Scena este preluată dintr-o poveste spusă de Herodot, despre un judecător persan corupt, pe nume Sisamnes. Acesta a fost jupuit de viu, la porunca regelui Cambyses, drept pedeapsă pentru încălcarea principiilor justiției. Tabloul îl înfățișează pe fiul lui Sisamnes, care face dreptate din jilțul tatălui său, tapisat cu pielea jupuită pentru a aminti că justiția implică punerea pielii în joc, în sensul propriu al expresiei.