Într-un stat autoritarist, drepturile derivă de la stat și sunt oferite oamenilor. Într-un stat liber, drepturile derivă de la oameni și sunt oferite statului. În cel dintâi, oamenii sunt supuși, au voie să dețină o proprietate, să aibă acces la educație, să muncească, să se roage și să vorbească, doar pentru că le permite statul. În cel de-al doilea, oamenii sunt cetățeni care acceptă să fie guvernați printr-un legământ consensual ce trebuie reînnoit periodic și este revocabil prin constituție. Sunt de părere că acest conflict între statul autoritarist și statul liberal democratic a fost principalul conflict ideologic al epocii mele – nu o noțiune născocită, preconcepută, despre o divizare între Est și Vest sau o cruciadă reînviată împotriva creștinismului sau a islamului.

Statele autoritariste, în general, nu sunt guverne bazate pe legi, ci guverne bazate pe lideri, care cer loialitate din partea supușilor și sunt ostile refuzului de a consimți. La polul opus, statele liberal-democratice au rareori sau deloc asemenea cerințe, însă depind aproape în întregime de disponibilitatea fiecărui cetățean de a-și asuma voluntar responsabilitatea pentru protejarea libertăților tuturor celor din jur, indiferent de rasă, etnie, crez, abilități, sexualitate sau gen. Orice garanție colectivă, bazată nu pe sânge, ci pe consimțământ, va sfârși prin a favoriza egalitarismul – și, cu toate că democrația a dat greș deseori încercând să-și atingă idealul, eu încă mai cred că este singura formă de guvernământ care permite pe deplin oamenilor din diferite medii să trăiască împreună, egali în fața legii.

Această egalitate constă nu doar în drepturi, ci și în libertăți. De fapt, multe dintre drepturile cele mai prețuite de cetățenii unor democrații nici măcar nu sunt garantate prin lege decât implicit. Există în acel spațiu gol flexibil creat prin restricționarea puterii guvernului. De exemplu, americanii au „dreptul” la liberă exprimare doar pentru că guvernul nu poate să dea o lege prin care să îngrădească această libertate și „dreptul” la presă liberă pentru că guvernului îi este interzis să dea o lege prin care să o restrângă. Au „dreptul” să-și practice liber religia pentru că guvernul nu are voie să dea legi care să impună o religie, „dreptul” de a organiza adunări și proteste pașnice pentru că guvernul nu poate să dea legi prin care să interzică așa ceva.

În viața contemporană, avem un singur concept care înglobează tot acest spațiu negativ sau potențial de care guvernul nu se poate atinge. Acest concept este intimitatea. Este o zonă goală, de neatins pentru stat, un vid în care legea poate doar să se aventureze printr-un mandat – și nu un mandat „pentru toată lumea”, cum este cel pe care și l-a arogat Guvernul SUA ca să desfășoare supravegherea în masă, ci un mandat pentru o persoană sau un scop specific susținut de un motiv plauzibil specific.

Cuvântul intimitate în sine este oarecum gol, pentru că este în esență indefinibil sau supradefinibil. Fiecare din noi are o idee proprie despre ce înseamnă. Intimitatea înseamnă ceva pentru toți. Nu găsești o persoană pentru care să nu însemne nimic.

Din pricina lipsei unei definiții comune, cetățenii democrațiilor pluraliste, sofisticate tehnologic, simt că trebuie să-și justifice dorința de intimitate și să o încadreze ca pe un drept. Însă cetățenii democrațiilor nu sunt obligați să-și justifice dorința – statul, în schimb, trebuie să justifice încălcările ei. Să refuzi să-ți revendici dreptul la intimitate înseamnă de fapt să-l cedezi, fie unui stat care își încalcă limitările constituționale, fie unei companii „private” care își exercită libertățile similare celor cetățenești.

Pur și simplu, este imposibil să ignori intimitatea. Dacă refuzi să ți-o afirmi, intimitatea îți va fi răpită. Mai mult decât atât, pentru că libertățile cetățenilor sunt interdependente, să renunți la intimitatea ta însemnă de fapt să renunți la a tuturor. Ai putea alege să o cedezi din comoditate sau sub pretextul popular că nu o cer decât cei care au ceva de ascuns. Dar dacă spui că nu ai nevoie sau că nu vrei intimitate pentru că nu ai nimic de ascuns înseamnă să presupui că nimeni nu ar trebui să aibă sau nu ar putea avea ceva de ascuns – inclusiv statutul de imigrant, istoricul șomajului, istoricul financiar și registrele medicale. Presupui că nimeni, inclusiv tu însuți, nu s-ar împotrivi să-i dezvăluie cuiva informații despre credințele tale religioase, opiniile politice și activitățile sexuale, cu nonșalanța cu care unii aleg să dezvăluie care le sunt preferințele în materie de filme, muzică și lecturi.

În sfârșit, să spui că nu-ți pasă de intimitatea ta pentru că nu ai nimic de ascuns nu diferă cu nimic de a spune că nu-ți pasă de libertatea de exprimare pentru că nu ai nimic de spus. Sau că nu-ți pasă de libertatea presei pentru că nu-ți place să citești. Sau că nu-ți pasă de libertatea religiei pentru că nu crezi în Dumnezeu. Sau că nu-ți pasă de libertatea de a avea adunări pașnice pentru că ești agorafob leneș și antisocial. Doar pentru că o libertate sau alta s-ar putea să nu aibă nicio semnificație pentru tine nu înseamnă că nu are sau nu va avea mâine o semnificație pentru tine sau pentru semenul tău – ori pentru mulțimile de disidenți cu principii pe care îi urmăream pe telefon protestând la celălalt capăt al planetei, sperând să câștige măcar o frântură din libertățile pe care țara mea le elimina de zor.