Snowden explică de ce…

Așa cum spuneam aici, am așteptat cu nerăbdare acel eveniment editorial. Și iată, am cumpărat cartea lui Snowden. Încă din prefață, constat o candoare aproape incredibilă pentru cineva care a traversat calvarul fugii din propria țară. Este emoționant să vezi atâta maturitate la un tânăr. Să vezi că există principii de neclintit, într-o lume atât de fluidă… Voi citi cu răbdare această carte și sper să mai scriu pe-aici despre ea, promițând și o recenzie

Până atunci, un citat din chiar primele pagini, un citat care îmi place… Sublinierile îmi aparțin…

Motivul pentru care citiți această carte este că am făcut ceva periculos pentru o persoană aflată în poziția mea: am decis să spun adevărul. Am strâns documente IC (Comunitatea Americană de Informații) interne care dovedeau încălcarea legilor de către guvernul american și le-am transmis jurnaliștilor, care le-au verificat și le-au publicat, scandalizând întreaga lume.

Cartea de față relatează cum am ajuns la decizia respectivă, care au fost principiile morale și etice de la baza ei și cum au apărut ele – ceea ce înseamnă că relatează, de asemenea, viața mea.

Ce înseamnă o viață? Mai mult decât ce spunem, ba chiar mai mult decât ce facem. O viață înseamnă și lucrurile pe care le iubim și în care credem. Eu unul iubesc și cred cel mai mult în conexiuni, în conexiunile dintre oameni și în tehnologiile prin care se realizează ele. Tehnologiile acestea includ cărțile, bineînțeles, dar, pentru generația mea, conexiunea a însemnat în mare măsură internetul.

Înainte de a tresări oripilați, știind prea bine nebunia toxică ce infestează furnicarul acela animat în epoca noastră, trebuie să știți că pentru mine, când am ajuns să-l cunosc, internetul a fost ceva complet diferit. A fost un prieten și un părinte. A fost o comunitate fără granițe sau limite, o voce și milioane de voci, o frontieră comună care fusese colonizată, dar nu și explorată de diversele triburi ce trăiau pașnic unul lângă altul și ai cărei membri erau, toți, liberi să-și aleagă numele, istoria și obiceiurile. Toți purtau măști, totuși această cultură a anonimatului prin polionimie a produs mai multe adevăruri decât falsități, deoarece era creativă și cooperantă, nu comercială și competitivă. Desigur, au existat conflicte, dar au fost depășite prin bunăvoință și sentimente pozitive – adevăratul spirit de pionierat.

Așadar veți înțelege când spun că internetul de azi e de nerecunoscut. Merită menționat că schimbarea aceasta a fost o operațiune conștientă, rezultatul unui efort sistematic al câtorva privilegiați. Graba timpurie de a transforma comerțul în e-comerț a dus rapid la o bulă și apoi, imediat după începutul mileniului, la colaps. Ulterior companiile au înțeles că utilizatorii care intrau online erau mult mai puțin interesați să cheltuiască decât să partajeze, iar conexiunea umană pe care o făcea posibilă internetul putea genera bani. Dacă oamenii doreau să intre online în primul rând ca să le spună rudelor, prietenilor și străinilor ce făceau ei, precum și să audă din partea rudelor, a prietenilor și a străinilor ce făceau aceștia, atunci companiile nu trebuiau decât să-și dea seama cum să se interpună în mijlocul schimburilor sociale și să le transforme în profit.

Acesta a fost începutul capitalismului de supraveghere și sfârșitul internetului așa cum îl știam eu.

Atunci a colapsat web-ul creativ, pe măsură ce nenumărate site-uri individuale, frumoase, dificile, au tras obloanele. Promisiunea comodității i-a determinat pe oameni să-și schimbe site-urile personale – care necesitau întreținere constantă și laborioasă – cu o pagină de Facebook și cu un cont Gmail. Aparența proprietății a fost ușor de confundat cu realitatea ei. Puțini dintre noi au înțeles-o la vremea respectivă, dar nimic din ceea ce continuăm să partajăm nu ne mai aparținea. Urmașele companiilor de e-comerț care eșuaseră pentru că nu putuseră găsi nimic care să ne trezească interesul de a-l cumpăra aveau acum un nou produs pe care să-l vândă.

Chiar noi înșine am fost acel nou produs.

Interesele noastre, activitățile noastre, locurile în care ne aflam, dorințele noastre – tot ceea ce dezvăluiam, în cunoștință de cauză sau nu, era supravegheat și vândut în secret, pentru a amâna inevitabilul sentiment de violare pe care majoritatea dintre noi îl au abia acum. Iar această supraveghere continuă să fie încurajată activ, ba chiar finanțată de o armată de guverne lacome după volumul vast de informații pe care l-ar câștiga. La începutul anilor 2000, aproape niciun fel de comunicații online nu erau criptate, cu excepția autentificărilor, a e-mailurilor și a tranzacțiilor financiare, ceea ce însemna că, în multe cazuri, guvernele nici nu mai trebuiau să se sinchisească să abordeze companiile pentru a ști ce făceau clienții lor. Puteau spiona lumea fără să sufle pur și simplu niciun cuvânt.

Ignorându-și complet carta fondatoare, guvernul american a căzut victimă ispitei și, după ce a gustat fructul acestui pom otrăvitor, a fost cuprins de o febră inexorabilă. Statul și-a asumat în secret puterea supravegherii în masă, o autoritate care, prin definiție, îi afectează pe cei nevinovați într-o măsură mult mai mare decât pe cei vinovați.

Abia când am priceput mai bine această supraveghere și prejudiciile ei, am devenit obsedat de înțelegerea că nouă, publicului – nu doar publicul dintr-o țară, ci din toată lumea –, nu ni s-a acordat niciodată un vot sau măcar o șansă de a ne exprima opinia în acest proces. Sistemul aproape universal de supraveghere a fost creat nu doar fără consimțământul nostru, ci într-un mod care ne-a ascuns în mod deliberat toate aspectele programelor sale. La fiecare pas, procedurile de schimbare și consecințele lor au fost ținute secrete pentru toată lumea, inclusiv pentru majoritatea legiuitorilor. Cui m-aș fi putut adresa? Cu cine aș fi putut discuta despre despre toate acestea? O simplă aluzie care să ajungă la urechile Congresului, ale unui judecător sau ale unui avocat, ar fi constituit o infracțiune atât de gravă, încât chiar și schițarea cadrului general ar fi dus la condamnarea pe viață într-o închisoare federală.

M-am simțit pierdut și am căzut pradă deprimării, în timp ce mă luptam cu conștiința mea. Îmi iubesc țara și cred în serviciile publice – toată familia mea, descendența mea de secole, cuprinde bărbați și femei care și-au petrecut viața în slujba acestei țări și a cetățenilor ei. Eu însumi jurasem, nu unei agenții și nici măcar unui guvern, ci publicului, că voi sprijini și voi apăra Constituția, care garanta libertăți civile încălcate acum atât de flagrant. Și eram mai mult decât părtaș la încălcarea aceasta: eram chiar un element al ei. Toată munca pe care o depusesem atâția ani – pentru cine lucrasem? Cum aveam să echilibrez contractul de păstrare a secretului, semnat cu agențiile care mă angajaseră, și jurământul pe care-l depusesem pentru a respecta și apăra principiile fondatoare ale țării? Către cine sau către ce aveam o datorie mai mare? În ce punct eram obligat moral să încalc legea?

Reflecțiile asupra acelor principii mi-au adus răspunsurile. Am înțeles că, ieșind din umbră și prezentându-le jurnaliștilor amploarea abuzurilor din țara mea, nu voi pleda pentru nimic radical, ca distrugerea guvernului sau a IC. Nu doream decât ca guvernul și IC să revină la urmărirea idealurilor pe care le declaraseră ele însele.

Convingerea mea este că libertatea unei țări nu poate fi măsurată decât prin respectarea drepturilor cetățenilor ei și că aceste drepturi sunt de fapt limitări ale puterii statului, care definesc exact unde și când un guvern nu poate încălca domeniul libertăților personale sau individuale care, în epoca revoluției americane era numit „libertate”, iar în epoca revoluției internetului este numit „intimitate”.

Au trecut șase ani de când am depus mărturie, deoarece asistam la un declin al angajamentului așa-ziselor guverne avansate din toată lumea de a proteja intimitatea aceasta, pe care eu o consider – la fel ca Organizația Națiunilor Unite – un drept fundamental al omului. Pe durata acestor ani însă, declinul a continuat, pe măsură ce democrațiile au regresat în populism autoritar. Nicăieri această regresie nu a fost mai evidentă decât în relațiile guvernelor cu presa.

Încercările aleșilor de a submina legitimitatea jurnalismului – o profesiune pe care o privesc cu cel mai mare respect – au fost ajutate și ațâțate de un atac total asupra principiilor adevărului. În mod deliberat, realul este combinat cu falsul, prin intermediul unor tehnologii care pot amplifica această îmbinare până la nivelul unei confuzii globale fără precedent.

Cunosc destul de intim procesul deoarece crearea irealității a fost dintotdeauna cea mai întunecată dintre artele comunității de informații. Aceleași agenții care, de-a lungul întregii mele cariere, au manipulat informații pentru a crea pretexte pentru războaie – și au utilizat politici ilegale și un sistem judiciar dubios pentru a defini și a permite răpirile ca „extrădări de excepție”, torturile ca „interogări îmbunătățite” și interceptările telefonice drept „colectări angro” – n-au ezitat nicio clipă să mă numească agent dublu chinez, agent triplu rus și, mai rău, „un milenial”.

Au putut afirma toate acestea, și nestingherite pe deasupra, în mare parte pentru că am refuzat să mă apăr. Din clipa când mi-am prezentat dezvăluirile și până în prezent, am decis să nu deconspir niciodată detalii din viața mea personală, ce ar fi putut provoca dificultăți suplimentare familiei și prietenilor mei, care sufereau deja suficient pentru principiile mele.

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.