Doar un contractant…

Edward SnowdenDouă citate care, puse în ordinea inversă a apariției lor în cartea lui Snowden, clarifică încercările de discreditare ale acestuia:

După dezvăluirile mele din 2013, guvernul american avea să încerce să mă discrediteze, spunând că nu am fost „decât o persoană angajată prin contract” sau „un fost angajat de la Dell”, insinuând că nu mă bucuram de aceleași tipuri de autorizații ca personalul agenției. După ce m-a terfelit, guvernul a mers mai departe și m-a acuzat de faptul că îmi „schimbam foarte des locul de muncă”, dorind să sugereze fie că eram un veșnic nemulțumit, care nu se înțelegea cu superiorii, fie că eram extrem de ambițios și voiam să ajung în vârf cu orice preț. Adevărul este că ambele sunt minciuni de conveniență. IC (Comunitatea de Informații) știe mai bine decât oricine că schimbatul joburilor face parte din parcursul oricărei persoane angajate prin contract: este o situație fluidă, creată chiar de agențiile care profită de pe urma ei.

În contractele încheiate cu instituțiile cu atribuții în securitatea națională, mai cu seamă în contractele pentru posturi IT, ajungi să lucrezi fizic într-unul din sediile agenției respective, dar în teorie – adică pe hârtie – cică ai lucra pentru Dell sau pentru Lockheed Martin ori pentru una dintre numeroasele firme mai mici, care sunt cumpărate adesea de câte o mare companie ca Dell sau Lockheed Martin. Evident că, în cadrul unei asemenea tranzacții, sunt cumpărate și toate contractele firmei mici și uite așa te trezești cu un alt angajator și cu o altă funcție pe cartea de vizită. Însă munca ta de zi cu zi rămâne la fel: ești la același sediu al agenției și îți vezi de treabă. Nu se schimbă absolut nimic din punctul ăsta de vedere.

Aceste cazuri șocante pot conduce publicul la opinia conform căreia guvernul angajează contractori („contractanți” ar fi termenul în română) pe post de paravan, degrevându-se astfel de treburile murdare ilegale sau semilegale, în scopul de a-și păstra mâinile curate și conștiința nepătată. Însă nu este cu totul adevărat sau, cel puțin, nu este cu totul adevărat în interiorul IC, care nu se concentrează atât pe negarea faptelor, cât pe încercarea de a nu se lăsa descoperită. Scopul principal pentru care IC se folosește de contractori este mult mai banal: reprezintă doar o soluție, o portiță, o șmecherie prin care agențiile păcălesc guvernul în privința angajărilor. Fiecărei agenții îi este fixat prin lege numărul de angajați pentru un anumit tip de activitate. Însă contractorii, care nu răspund direct în fața guvernului federal, nu sunt incluși în numărul respectiv. Prin urmare, agențiile pot angaja cât de mulți își permit să plătească și adevărul este că își permit extrem de mulți. Tot ce trebuie să facă este să declare în fața unor subcomisii ale Congresului că teroriștii vin să ne răpească pruncii sau că rușii ne-au spart e-mailurile ori că chinezii vor să ne controleze rețeaua electrică. Niciodată Congresul n-o să refuze asemenea cereri care, la drept vorbind, seamănă cu niște amenințări. Și, în concluzie, capitulează mereu în fața pretențiilor IC.

Printre documentele pe care le-am oferit jurnaliștilor s-a aflat și Bugetul Secret (Black Budget) din 2013. Acesta este un buget ce nu a fost dat publicității, în care peste 68% din fonduri (adică 52,6 miliarde de dolari) erau destinate IC, inclusiv fondurile pentru lefurile celor 107 035 de angajați IC – dintre care mai mult de o cincime, în jur de 21 800 de oameni, erau persoane contractante, angajate cu normă întreagă. Iar numărul acesta nici măcar nu include zecile de mii de oameni angajați de companiile care au semnat contracte (sau subcontracte, sau sub-subcontracte) cu agențiile pentru un anume serviciu sau proiect. Niciodată guvernul nu-i pune la socoteală pe acești contractanți, nici măcar în Black Budget, pentru că, dacă le-ar adăuga numărul la total, rezultatul ar fi unul îngrijorător: munca serviciilor secrete americane este efectuată în egală măsură de angajați din domeniul privat și de funcționari guvernamentali.

Bineînțeles că sunt mulți aceia – chiar și din rândurile guvernului – care continuă să susțină că este extrem de avantajos acest sistem, care presupune că cei bogați, care vor deveni și mai bogați, își vor folosi banii în investiții pentru binele public. Și se spunea că, tocmai datorită acestor persoane contractante, guvernul putea să încurajeze concurența pentru a menține prețurile la un nivel scăzut și pentru a plăti pensiile și ajutoarele sociale. Însă adevăratul beneficiu pentru membrii guvernului îl reprezintă conflictul de interese inerent oricărui proces de alcătuire a bugetului. Directorii din IC cer bani Congresului ca să angajeze lucrători din companiile private; membrii Congresului aprobă banii respectivi, după care și directorii din IC, și membrii Congresului sunt recompensați – după ce se retrag din funcții – prin posturi de consultanți extrem de bine plătite, exact la companiile pe care le-au umplut de bani. Din perspectiva conducătorilor de corporații, încheierea acestor contracte este ca un fel de act de corupție sprijinit de guvern. Este o metodă legală și foarte comodă de transferare a banilor publici în conturi private.


P.S. N-au trecut decât câteva minute după ce am distribuit acest articol în cadrul câtorva grupuri pe Facebook, și iată consecința:

Restricție Facebook

Despre asta vorbea Snowden, când regreta perioada în ca World Wide Web era un spațiu al liberei exprimări…

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.