Democrație și hacking

În școală, ni s-a spus că, potrivit sistemului politic american, cetățenii consimt prin vot să fie guvernați de egalii lor. Aceasta e democrația. Dar, cu siguranță, democrația nu se aplica la orele mele de istorie SUA, unde, dacă eu și colegii mei de clasă am fi votat, domnul profesor Martin ar fi rămas fără loc de muncă. În schimb, domnul Martin făcea regulile pentru istoria SUA, doamna Evans făcea regulile pentru engleză, domnul Sweeney făcea regulile pentru știință, domnul Stockton făcea regulile pentru pentru matematică și toți profesorii aceia modificau într-una regulile respective în propriul lor beneficie și pentru maximizarea propriei lor puteri. Dacă un profesor nu voia să te lase la baie, trebuia să te ții cât puteai. Dacă un profesor promitea o vizită la Institutul Smithsonian, dar apoi o anula pentru o infracțiune imaginară, el nu oferea nicio explicație în afară de invocarea vastei sale autorități și a menținerii ordinii cuvenite. Încă de atunci mi-am dat seama că orice opoziție față de sistem va fi dificilă, nu în ultimul rând fiindcă schimbarea regulilor sale pentru a servi intereselor majorității implică a-i convinge pe autorii regulilor să se pună ei înșiși, deliberat, în dezavantaj. Acesta este, în cele din urmă, viciul de formă esențial sau defectul de design integrat în mod intenționat în toate sistemele, atât în politică, cât și în știința computerelor: cei care creează regulile nu au niciun stimulent de a acționa împotriva lor înșiși.

Ceea ce m-a convins că școala, cel puțin, era un sistem ilegitim, a fost faptul că ea nu recunoștea nicio disidență legitimă. Mi-aș fi putut pleda cazul până îmi pierdeam vocea sau puteam accepta pur și simplu că de fapt nu avusesem niciodată o voce.

Și totuși, tirania binevoitoare a școlii, la fel ca toate tiraniile, are o durată de viață limitată. La un moment dat, negarea instituției devine o autorizație pentru a te împotrivi, deși este caracteristic adolescenței să confunde împotrivirea cu evadarea sau chiar cu violența. Cele mai obișnuite supape de eliberare pentru un adolescent rebel erau inutile pentru mine, fiindcă eram prea cool pentru vandalism și insuficient de cool pentru droguri. (Până în ziua de azi, nu m-am îmbătat niciodată și nici n-am fumat.) În schimb, am început hackingul, care rămâne modul cel mai sănătos, mintal și fizic, și cel mai educativ pe care îl cunosc, prin care copiii pot să-și afirme autonomia și să se adreseze adulților de pe poziții egale.

Ca majoritatea colegilor mei, nu-mi plăceau regulile, dar mă temeam să le încalc. Știam cum funcționa sistemul: vorbeai în clasă, căpătai un avertisment; trimiteai un bilețel în clasă, erai consemnat după ore; lăsai pe cineva să copieze după tine la examen, chiar dacă n-o făceai deliberat, căpătai două consemnări, iar cel care copia era exmatriculat temporar. Aceasta este originea hackingului: conștientizarea unei legături sistemice între input și output, între cauză și efect. Hackingul nu se referă exclusiv la computere, ci există oriunde sunt reguli. Pentru hackingul unui sistem este necesar să-i cunoaștem regulile mai bine decât cei care l-au creat sau îl conduc și să exploatăm deosebirea vulnerabilă dintre modul în care indivizii respectivi au plănuit să funcționeze sistemul și modul cum funcționează el în realitate sau cum ar putea fi făcut să funcționeze. Prin valorificarea acestor utilizări neintenționate, hackerii nu încalcă regulile, ci le demască.

Oamenii sunt construiți genetic pentru a recunoaște tipare. Toate alegerile pe care le facem se bazează pe o serie de ipoteze, atât empirice, cât și logice, derivate subconștient și dezvoltate conștient. Utilizăm ipotezele pentru a evalua consecințele potențiale ale fiecărei alegeri și capacitatea de a face asta rapid și precis o descriem drept inteligență. Totuși, până și cei mai isteți dintre noi se bazează pe ipoteze pe care nu le-am testat niciodată… și de aceea alegerile pe care le facem sunt adesea imperfecte. Oricine știe mai bine, sau gândește mai rapid și mai exact decât noi, poate profita de aceste imperfecțiuni pentru a crea consecințe la care noi nu ne-am fi așteptat niciodată. Natura egalitară a hackingului – căruia nu-i pasă cine ești, ci doar cum raționezi – îl face o metodă fiabilă pentru abordarea tipului de personaje ce dețin autoritatea atât de convinse de justețea sistemului lor, încât nu s-au gândit niciodată să-l testeze.

Desigur, n-am învățat nimic din toate astea la școală. Le-am învățat de unul singur, online. Internetul mi-a oferit șansa de a urmări toate subiectele ce mă interesau și toate legăturile dintre ele, fără să fiu restricționat de ritmul colegilor de clasă și al profesorilor.

Citatul de mai sus, este un nou fragment din remarcabila autobiografie a lui Edward Snowden

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.