Manipularea și controlul – un exemplu (doar?) literar

Își așeză servieta diplomat pe podea, o deschise și scoase dinăuntru un detector de microfoane. Îl activă și verifică rapid încăperea. Era sigură.

– Domnule senator, recomand ca amândoi să ne închidem telefoanele și apoi să le punem în servieta mea, care este antifonică și bruiază toate semnalele electronice.

McQueen se tolăni mai comod în uriașul scaun capitonat în piele și-și atinse o imperfecțiune imaginară din părul grizonat.

– Vorbești serios?

Ignoranța lui îți tăia răsuflarea. Oare credea că simpla apartenență la Comitetul pentru Securitate Internă și Comitetul pentru Informații însemna imunitate la filaj? Nu înțelegea că, de fapt, tocmai pozițiile acelea îl transformau într-o țintă? Știind însă că toate astea vor fi clarificate în clipa următoare, Remar se mulțumi să replice:

– Ți se pare că aș glumi?

– Așa este, chicoti McQueen, dumneata ești expertul național în probleme de securitate. Fac cum zici.

Își închise mobilul și il întinse lui Remar, care făcu la fel și le puse pe amândouă în servietă. După aceea scoase un generator de zgomot și-l așeză pe biroul senatorului.

McQueen îl privi suspicios.

– Ăsta ce mai e?

– Un sistem de protecție vocală. O măsură suplimentară de securitate. de asemenea, domnule senator, te voi ruga să scoți din priză telefonul fix și computerul.

– Haide, Remar, asta mi se pare ridicol!

– Domule senator, te asigur că după ce-mi vei auzi informarea, îmi vei mulțumi din suflet pentru că am luat precauțiile acestea.

Celălalt dădu ochii peste cap i surâse. Închise apoi sursa de protecție la supraalimentare care alimenta telefonul fix și computerul, după care își privi ostentativ ceasul. Pe urmă îl indică și rosti pe un ton care simula seriozitatea:

– Ah, vrei să-l scot și pe ăsta?

Era iritat că cineva îi dădea dispoziții în propriul cabinet și trebuia să-i demonstreze că nu se lăsa manipulat. Remar era obișnuit, desigur, cu reacțiile astea juvenile, totuși continuau să i se pară oarecum lamentabile.

– Știi cum se spune, zise el așezându-se și închizând servieta, doar pentru că ești paranoic nu înseamnă că ei nu sunt pe urmele tale.

– Sigur că da, și reciproc, doar pentru că ei sunt pe urmele tale, nu înseamnă că nu ești paranoic. Haide, Remar, am văzut destule artificii NSA și mă plec respectuos înaintea marilor preoți ai securității informațiilor. Dar păstrează-le pentru puștii de pe coridoarele astea. Am văzut de prea multe ori spectacolul ăsta ca să mai fiu impresionat.

Remar încuviință din cap înțelegător, după care începu recitalul.

– Domnule senator, nu voi nega existența unei teatralități în ceea ce facem noi. Și cum să nu fie – în orașul ăsta? Însă nu de aceea mă aflu aici, ci pentru că avem dovezi conform cărora chinezii au întocmit un dosar confidențial despre dumneata, despre care credem că intenționează să-l utilizeze în tentativa de a-ți influența voturile.

Ochii lui McQueen se lărgiră și păru, realmente, surprins.

– Poftim?

Remar nu făcu nimic care să-i trădeze satisfacția față de efectul stimul/răspuns. Directorul îl învățase că într-o anumită clasă a fetișismului securității naționale, atribuirea unor acțiuni rele chinezilor, rușilor sau iranienilor era echivalentul învinovățirii negrilor americani de toate delictele interne. Pregătirea oamenilor pentru a crede ceva era partea mai grea. Odată ce era stabilit cadrul de lucru, deveneau nerăbdători să completeze ei înșiși detaliile și te puteai bizui că o vor face, chiar dacă detaliile respective erau lipsite de sens.

Remar se aplecă înainte și vorbi cu glas încet:

– Chinezii, se pare, au reușit să-ți urmărească telefonul mobil și i-au corelat mișcările cu ale altui telefon mobil – un model cu cartelă preplătită cumpărat cu numerar cu doi ani în urmă dintr-un magazin Walmart. Duă aceea au urmărit mișcările ambelor telefoane până la un apartament de aici, de pe Capitol Hill. Chiria acelui apartament este achitată de o firmă fantomă înființată de avocatul dumitale personal. Iar persoana care locuiește în acel apartament este o tânără pe nume Natalia Robert, ale cărei mișcări urmărite prin intermediul telefonului ei mobil au fost corelate cu ale dumitale în numeroasele călătorii de afaceri pe care le-ai întreprins și la care soția dumitale n-a participat, potrivit propriului ei telefon mobil.

McQueen pălise treptat pe măsură ce Remar vorbea, iar în acel moment rămăsese cu gura deschisă. Remar așteptă să-și facă efectul cuvintele lui.

– Nu… nu-nțeleg cum…, se bâlbâi senatorul, apoi amuți și clătină din cap, aparent incapabil să-și găsească vorbele.

– Evident, toate acestea nu sunt decât metadate. Dar la fel de evident este că ar fi mai mult ca suficiente pentru a provoca un scandal… presupunând că, de fapt, chinezii n-au pătruns în apartamentul domnișoarei Robert ca să instaleze videocamere ascunse. Asta este ceva ce am putea elimina discret, dacă vrei.

– Nu… nu-nțeleg…

– Domnule senator, vreau să te asigur că informațiile acestea sunt păstrate strict confidențial și în cercul cel mai restrâns din NSA. Niciunul dintre noi nu vrea să te vadă suferind în vreun fel.

– Da, însă… Iisuse Hristoase, cum este posibil așa ceva?

Remar își îngădui un zâmbet de simpatie.

– Mai crezi că sunt paranoic?

McQueen arăta ca și cum primise un pumn drept în plex.

– Hristoase, nu! Se poate face ceva?

– Se pare că da. Sistemul pe care l-am descoperit noi este automat și i-am urmărit transmisiile până la un server securizat, în care am izbutit să intrăm pe ascuns. Ne aflăm acum într-o poziție din care am putea distruge permanent datele găzduite pe serverul acela.

– Asta-i o veste excelentă!

– Da. N-am acționat deocamdată, pentru că vrem confirmarea că nu mai există un server de rezervă. Dacă există, vrem să-i dăm de urmă și să le distrugem pe ambele. Dacă am acționa prea rapid, le-am putea oferi un indiciu chinezilor și am pierde șansa de a șterge complet înregistrările cu probleme.

Instantaneu, expresia șocată a lui McQueen se transformă în una de viclenie. Se lăsă pe spate în scaun și-l cercetă pe Remar de sus până jos, parcă evaluându-l. După aceea, încuviință din cap și zâmbi.

– În regulă, generale. Ce pui la cale?

– Să pun la cale, domnule senator?

– De ce-mi spui, de fapt, toate astea? Ce vrei de la mine?

Remar conștientiză că senatorul își dăduse seama că situația era mai puțin alarmantă decât crezuse inițial. Că era o tranzacție, nu o amenințare aleatorie, și prin urmare că nu exista, probabil, niciun motiv pentru care părțile să nu ajungă la un preț acceptabil reciproc.

Afișă totuși o reacție surprinsă.

– Nu vreau nimic de la dumneata, domnule senator. Sigur că da, aș prefera să fii mai precaut, dar în cele din urmă asta este, bineînțeles, alegerea dumitale.

McQueen zâmbi larg.

– Serios? Nu-i vorba despre niciun serviciu contra serviciu?

Remar ridică din umeri.

– Nu, însă dacă ar exista, aș zice că l-ai oferit deja prin sprijinul pe care l-ai oferit comunității de informații. Așa că poate fi vorba mai degrabă despre un gest de mulțumire decât de un quid pro quo.

Amândoi rămaseră tăcuți pentru câteva secunde. Senatorul părea derutat. Să fi fost, oare, chiar atât de simplu – prietenii lui achitau o datorie ca să-l protejeze?

– Bine atunci, conchise el, în final, pe un ton precaut. O să mă… ții la curent despre acțiunile voastre împotriva serverului chinez?

Remar își luă servieta de pe podea.

– Bineînțeles. Depunem toate eforturile și sunt optimist desigur cu prudență, că vom stopa răul înainte de a fi făcut.

McQueen încuviință din cap, parcă temându-se să vorbească.

Remar se ridică în picioare și așeză servieta pe birou.

– Domnule senator, ți-am răpit destul timp azi. Te rog să fii mai atent în privința telefoanelor mobile – noi minimalizăm situația față de public, dar metadatele dezvăluie, într-adevăr, foarte multe. Știi vorba noastră: „Noi omorâm oameni bazându-ne pe metadate”.

McQueen încuviință iar.

– Da, îmi este foarte clar.

– Ah, și încă ceva. Ai auzit de jurnalistul acela care a fost răpit în Siria?

– Hamilton? Sigur că da.

– Da, Hamilton. Există o probabilitate destul de bună să-l eliberăm. Va trebui acționat însă cu discreție și va fi necesară răbdare. Bineînțeles, președintele vrea să trimită Delta sau alte comandouri, ca să obțină capital politic de pe urma salvării lui.

Senatorul ciuli urechile.

– Președintele vrea să trimită armate?

– Din păcate, da. El crede că este un succes politic garantat – fie că Hamilton este salvat, fie că este omorât în timp ce Trupele Speciale lichidează o grupare jihadistă, preșledintele se va împăuna că el nu va negocia niciodată cu teroriștii. I-am spus că metoda cea mai bună pentru a-l elibera pe Hamiltonm este ceva discret, care nu-i va oferi lui un mare câștig politic, dar cred că îți imaginezi cum a fost privit sfatul acesta.

– Da, îmi imaginez.

– Oricum, știu că dumneata și celelalte persoane responsabile afiliate cu comunitatea de informații vreți același lucru ca noi – să-l scoatem viu de acolo pe tânărul acela. Nu trebuie să-ți mai spun că experiența dumitale în domeniul securității naționale este ireproșabilă. Oamenii te ascultă. Până și președintele te ascultă, deși nu-i foarte încântat. De aceea, când posturile TV te invită să vorbești despre Hamilton, ar fi excelent dacă ai putea să amintești despre virtuțile răbdării și discreției, și despre cusurul înfumurării capetelor încinse militare, care îl poate ucide pe Hamilton mai mult decât orice altceva. Ne putem bizui pe dumneata în privința asta, domnule senator?

McQueen se ridică brusc în picioare în picioare; mai lipsea puțin să salute militărește.

– Știi bine că da, generale. Mă bucur că mi-ai cerut-o și sunt încântat să ajut.

Era fascinant să vezi cum oamenii puteau fi atât de șovăielnici în a recunoaște șantajul și cât de dispuși puteau fi să se convingă că era vorba despre altceva, ba chiar despre ceva, în esență, cooperant. Și uneori, cu cât păreau mai puternici, cu atât se autoamăgeau mai mult.

Remar scutură mâna senatorului și ieși din cabinet. Pe coridor, își șterse palma de pantaloni. A fost o vreme, știa bine asta, când genul de acțiune pe care tocmai o efectuase l-ar fi oripilat. Se strădui, însă nu-și aminti când s-a întâmplat asta.

Nu conta. Important era că mai câștigase ceva timp.

Și mai dețineau un senator.

Barry Eisler – „Operațiunea Ochiul lui Dumnezeu

Este asta doar literatură, imaginație?

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.