Dilema avertizorilor de integritate…

5
(2)

După plecarea lui Marvin, Evie se vârâ în pat și spre marea ei surprindere, adormi aproape imediat. Se trezi însă după scurt timp, panicată; odată cu dispariția confortului și distragerii oferite de vizita bărbatului, realitatea situației cu care se confrunta o izbi la fel de puternic.

I-a spus totuși directorului că nu a văzut nimic, nu era așa? Și chiar l-a testat, dar fără să insiste. A fost subtilă. Inteligentă. A dedus că el voia ca ea să nu vadă nimic și i-a zis exact ce voia să audă.

„Da? Cât de sigură ești că el nu știa că-l testai? Că el nu suspecta că individul cu țigara pe care i l-ai arătat nu era decât o distragere? Că întrebarea ta despre mobilizarea mai multor analiști pentru examinarea manuală a imaginilor video nu era decât un truc? Ținând seama de câte a făcut deja și de miza jocului, cât de mult poți să contezi pe presupunerea ta că el crede că n-ai văzut nimic, că nu suspectezi nimic și că nu știi absolut nimic?”

Se concentră din nou asupra propriei respirații, străduindu-se să-și domolească ritmul amețitor al bătăilor inimii.

„Termină! Asta-i o nebunie. Directorul nu te va omorî. Nu există conspirații. Conspirația Parallax a fost un film, pe când asta-i viață reală.”

Și-l imagină pe Stiles, Perkins și Hamilton spunându-și toți același lucru. Minimalizând amenințarea, îmbrățișând negarea, crezând că lumea era ce voiau ei să fie, refuzând să vadă ce era în realitate.

Și apoi murind. Fiindcă ei nu știuseră ce știa Anders. Nu văzuseră ce vedeau ei. Și de aceea nu anticipaseră destinul pe care li-l decisese el.

Nu. Ea n-avea să îngăduie să i se întâmple asta. ea n-avea să îngăduie să i se întâmple nimic lui Dash. Cum l-ar fi putut proteja pe băiat dacă avea să-și bage capul în nisip ca struțul?

Și totuși, ce ar fi putut face? Să se adreseze Biroului Inspectorului General? Congresului? Mass-media?

Știa că primele două opțiuni ar fi fost mai rău decât inutile. Toți știau ce s-a petrecut cu cei care au încercat să demaște sistemul. Era de ajuns să-i întrebi pe Bill Binney, sau Thomas Drake, sau Chelsea Manning, sau Diane Roark, sau Coleen Rowley, sau Jeffrey Sterling, sau Thomas Tamm, sau Russel Tice, sau Kirk Wiebe. Și uită-te ce i-au făcut lui John Kiriakou – deoarece demascase tortura, pentru numele lui Dumnezeu! Ca să nu mai amintească de Snowden, ale cărui îngrijorări au fost reprimate până când el le-a făcut publice. Și de Jesselyn Radack, avocatul avertizorilor de integritate, care i-a apărat, probabil, pe jumătate dintre ei.

În felul acesta mai rămânea posibilitatea mass-media, dar o îngrozea gândul de a fi acuzată potrivit Legii Spionajului. Cum și-ar fi permis să lupte împotriva ei? Chiar dacă n-ar fi sfârșit condamnată la închisoare pe viață, ar fi fost ruinată. Și cine ar fi avut grijă de Dash, în timp ce ea era ținută la izolare, ca un inamic? Cum ar fi făcut el față la așa ceva?

În plus, chiar dacă Evie ar fi fost pregătită să se adreseze mass-media, ce le-ar fi arătat? Putea să dovedească o întâlnire între Hamilton și Perkins… și ce dacă? Celelalte informații puteau fi ignorate ca simple coincidențe. Ea putea destăinui existența sistemului de recunoaștere facială și a programului de date biometrice, dar dacă niciunul dintre programele demascate de Snowden nu a fost îndeajuns de scandalos ca să-l protejeze, nici ale ei n-ar fi fost mai bune. Și dacă ar fi arătat imaginile video ale suspectului pe care l-a descoperit, implicat în atentatul din acea dimineață, probabil că ele ar fi consolidat susținerea pentru inițiativa folosirii videocamerelor, nu a desființării lor. În plus, Evie ar fi fost crucificată pentru că a dezvăluit surse și metode asociate investigării unui act terorist aflată în plină desfășurare, un act foarte viu în mințile oamenilor. Urma să i se ceară capul.

Dumnezeule, nu avea, practic, nimic! Și nici cui să se adreseze. Atentatul a fost organizat din interior, atacul de represalii a fost o minciună și Evie era singura care știa lucrurile acestea. Iar dacă directorul știa că ea știa…

Se gândi la scrisoarea pe care Hamilton și-a autoexpediat-o din Istanbul. A fost atât de îngrozită de propria ei temeritate de a nu-i spune directorului despre ea, încât a decis parțial să pretindă, pur și simplu, că nu exista, că ea nu a văzut niciodată imaginile cu Hamilton expediind-o.

Dar le văzuse. Și probabil că plicul aștepta în acel moment în căsuța poștală din Rockville. Ce era înăuntrul lui? Ceva ce i-ar fi oferit ei unele răspunsuri – muniții, pârghii utile?

Indiferent ce ar fi conținut, l-a speriat pe Anders într-un asemenea hal, încât a recurs la crimă ca să păstreze secretul. Iar asta însemna că era ceva exploziv. Realmente, exploziv. Ceva în legătură cu Hamilton. Indiferent despre ce ar fi vorba, după dezvăluirea secretului, directorul n-ar mai fi avut niciun motiv s-o vâneze pe Evie.

„Dar dacă știe că l-ai demascat? Ar trece, atunci, de la un motiv – asigurarea tăcerii – la altul – răzbunarea.”

Ei bine, era o șansă pe care merita s-o încerce. Cândva a văzut un desen animat cu un uliu care s-a repezit din înaltul cerului spre un șoarece. Șoarecele era în inferioritate și evident neajutorat, sortit pieirii. De aceea a făcut singurul lucru posibil: a ridicat brațul și i-a arătat uliului degetul mijlociu. O expresie finală a demnității și sfidării.

Poate că ea era șoarecele acela. Se confrunta cu ceva ce nu putea spera niciodată să învingă. Însă nu se va preda niciodată, ci avea să lupte.

În plus, în cazul în care ar acționa corect, cum ar fi putut ști directorul, cum ar fi putut ști, de fapt, oricine că ea a dezvăluit secretul? Știa prea bine că nu putea folosi mesajele e-mail; NSA monitoriza toate conturile jurnaliștilor pe care-i considera o amenințare, ceea ce însemna toți jurnaliștii pe care ar fi meritat să-i contacteze Evie. Însă Intercept, organizația din care a făcut parte Hamilton, utiliza SecureDrop, un sistem de criptare pe care NSA n-a reușit deocamdată să-l spargă. Evie putea încărca detaliile direct, utilizând Tails sau Tor, un sistem de operare și un browser rămase până atunci impenetrabile pentru NSA. Nici mesaje e-mail, nici apeluri telefonice, nici întâlniri secrete – nimic. Doar ce se afla în plicul expediat de Hamilton. Da, probabil că întâlnirile directe dintre Perkins și reporter aveau rolul de a-i furniza acestuia din urmă explicații pentru articolele lui, iar beneficiul acela a dispărut. Totuși, informația aceea încă o putea proteja pe femeie. Ea avea, pur și simplu, să o… transmită mai departe. Anonim.

Dar dacă Hamilton a criptat informațiile acelea necunoscute pentru ea?

„Ia-o pas cu pas, superdetectivo!”

Așa era. Bun! În primul rând, să recupereze plicul. Să decripteze, cumva, ceea ce a expediat Hamilton, dacă avea să fie nevoie. Iar după aceea să-l trimită anonim la Intercept.

Sau cel puțin să încerce. Nu putea să controleze celelalte lucruri, dar nici n-avea să trăiască negându-și existența. Ori să moară din cauza aceea.

Privi ceasul de pe noptieră. Era ora 2, însă se simțea prea surescitată ca să mai doarmă. În plus, erau multe de planificat. Se găsea pe punctul de a deveni o amenințare internă împotriva celei mai bine finanțate și mai paranoice organizații de culegere a informațiilor. O organizație care a distrus viețile tuturor celor care s-au ridicat vreodată împotriva ei.

„Cu excepția lui Snowden.”

Da, Snowden. Evie suspecta de mult că destui din cadrul organizației admirau ce a făcut el și curajul pe care l-a dovedit, deși, bineînțeles, nimeni nu a recunoscut asta cu glas tare. Și care era vorba lui, cea care i-a scos din minți pe șefi? „Curajul este molipsitor.” Femeii i s-a părut întotdeauna o prostioară, dar în acel moment, stând singură în pat în zorii zilei și gândindu-se la ce o aștepta, își dădu seama că e adevărat.

Și slavă Domnului pentru asta! Fiindcă propriul ei curaj nu se simțea nici pe departe suficient.

Este un capitol din cartea lui Barry Eisler, tradusă în română sub titlul „Operațiunea Ochiul lui Dumnezeu”. Cu toate slăbiciunile lui de logică (sper să le pot dezvolta într-o recenzie), textul prezintă destul de bine frământările oricărui posibil whistleblower (averizor de integritate), mai ales al unuia care cunoaște lucrurile „din interior”…

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 2 :: Media evaluării: 5

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.