A fost de curând tradusă în italiană cartea lui Kate Tuckett Conspirații. Scenarii, comploturi, deturnări și alte adevăruri ascunse și neliniștitoare. Sindromul conspirației e vechi de când lumea; Karl Popper a descris în mod minunat filosofia acestuia într-un eseu despre teoria socială a conspirației ce se găsește în Conjecturi și adnotări (editată în română în 2002 de Editura Trei sub titlul „Conjecturi și infirmări – Creșterea cunoașterii științifice”). „Această teorie, mai primitivă decât multe forme de teism, e asemănătoare cu cea pe care o găsim în Homer. Acesta concepea puterea zeilor în sensul că tot ceea ce se întâmpla pe întinderea din fața Troiei constituia doar o concretizare a multiplelor conspirații ce se urzeau în Olimp. Teoria socială a conspirației este în fond o versiune a acestui soi de teism, adică a credinței în niște divinități pe ale căror capricii și voințe se clădește totul. Ea reprezintă o consecință a faptului că e tot mai firavă raportarea la Dumnezeu și în consecință apare întrebarea: «Cine e în locul lui?». Pentru că acum acest loc e ocupat de diferiți oameni și de grupări ale puterii, niște sinistre grupuri de presiune, cărora li se poate imputa că au pus la cale marea criză din SUA și toate relele de care suferim… Când teoreticienii conspirației ajung la putere, aceasta capătă caracterul unei teorii ce descrie evenimente reale. De pildă, când Hitler a cucerit puterea, crezând în mitul conspirațiilor Înțelepților Sionului, a încercat să nu fie nici el mai prejos cu propria contraconspirație.”

Psihologia complotului ia naștere din faptul că explicațiile cele mai evidente ale multor evenimente îngrijorătoare nu sunt satisfăcătoare și adesea nu sunt satisfăcătoare pentru că ne face rău să le acceptăm. Să ne gândim la teoria Marelui Bătrân după răpirea lui Aldo Moro: cum e posibil, se întreba lumea, ca niște tineri de 30 de ani să fi putut concepe o acțiune atât de bine pusă la punct? E musai ca în spatele lor să existe un Creier mult mai rafinat. Fără să se gândească însă că tot atunci alți tineri de 30 de ani conduceau întreprinderi, pilotau avioane jumbo-jet sau inventau noi dispozitive electronice; deci problema nu era cum au fost în stare niște tineri de 30 de ani să-l răpească pe Moro de pe stada Fani, ci că acei tineri de 30 de ani erau fiii celor care scorniseră povestea cu Marele Bătrân.

Interpretarea mereu bănuitoare ne absolvă într-un fel de propriile responsabilități pentru că ne face să credem că în spatele lucrurilor care ne îngrijorează s-ar ascunde un secret și că tăinuirea acestui secret ar constitui un complot în defavoarea noastră. A crede într-un complot e similar cu a crede că te poți vindeca printr-o minune, numai că în acest caz se încearcă explicarea nu a ceva amenințător, ci a unui noroc de neînțeles (vezi Popper, care susține că originea acestuia se găsește tot în recursul la lucrurile zeilor).

Chestia frumoasă e că, în viața de zi cu zi, nu există ceva mai transparent decât complotul și secretul. Un complot, dacă reușește, mai devreme sau mai târziu ajunge la propriile rezultate și devine evident. Același lucru se poate spune și despre secret, care nu numai că este de regulă dezvăluit de niște deep throats, ci, indiferent cu ce ar avea legătură, dacă e un lucru important (fie el formula unei substanțe miraculoase, fie vreo manevră politică), în cele din urmă tot iese la iveală. Comploturile și secretele, dacă nu ajung la suprafață, fie erau comploturi stângace, fie secrete goale de conținut. Forța celui care anunță că posedă un secret nu stă în a ascunde ceva, ci în a-i face pe oameni să creadă că ar exista un secret. În acest sens secretul și complotul pot fi arme eficace exact în mâinile celui care nu le dă crezare.

Georg Simmel, în faimosul său studiu despre secrete, spunea că „secretul îi conferă celui care îl deține o poziție de excepție… Este în mod fundamental independent de conținutul său, dar cu siguranță e cu atât mai eficient cu cât deținerea sa exclusivă este întinsă și semnificativă… În fața necunoscutului, impulsul natural al omului de a idealiza și teama firească a omului își dau mâna cu același țel: de a intensifica necunoscutul cu ajutorul imaginației și de a-l sonda cu o intensitate care de regulă nu este rezervată realităților evidente”.

Consecința paradoxală: în spatele oricărui fals complot se ascunde poate complotul cuiva care are un interes să ni-l prezinte ca adevărat.