Dacă un nou Humbert Humbert, celebrul personaj din Lolita, s-ar depărta de casă însoțit de o fetiță, în ziua de azi am putea ști totul despre el. Sistemul de navigație prin satelit din mașina sa ne-ar indica unde se găsește și încotro se îndreaptă; cărțile de credit ar dezvălui la ce motel a tras și dacă a reținut o cameră sau două; circuitul închis al supravegherii video de prin supermarketuri l-ar depista dacă în loc de un cotidian și-ar cumpăra o revistă porno, iar din tipul de cotidian pe care îl cumpără i-am putea cunoaște ideile politice; dacă din magazin cumpără o păpușă Barbie, putem deduce că fetița e minoră; sau, dacă a accesat un site al pedofililor pe internet, vom fi în măsură să tragem niște concluzii. Dacă însă Humbert Humbert nu a săvârșit încă nici o infracțiune, am putea decide că are totuși înclinații periculoase și că ar fi cazul să-l arestăm. Iar dacă fetița ar fi nepoata lui și dacă fanteziile intime ale personajului nu ar duce nici pe departe la fapte criminale, n-ai ce-i face, mai bine un nevinovat în plus la pușcărie decât o mină plutitoare periculoasă pentru societate.

Toate acestea ar putea avea loc deja. Furio Colombo, în romanul său Privacy (Rizzoli, 2001), adaugă doar o tușă de științifico-fantastic, închipuindu-și un aparat care să permită monitorizarea nu numai a comportamentului, ci și a gândurilor. Construiește apoi în jurul acestuia o ideologie a actului preventiv ca bine suprem și iată, jocul e gata, iar O mie nouă sute optzeci și patru al lui Orwell devine, prin comparație, o poveste cu happy-end.

O să citiți cartea și o să vă întrebați dacă nu ne aflăm deja foarte aproape de viitorul pe care îl prefigurează. Aș vrea să aleg însă această carte ca pretext pentru a ne imagina un joc aflat la jumătatea distanței dintre realitatea așa cum se prezintă ea astăzi și viitorul zugrăvit de Colombo.

Jocul se numește Frați ai Italiei (dar formatul său este exportabil și în alte țări) și e o variantă perfecționată a lui Big Brother. În loc de a se așeza oamenii în fața unui televizor pentru a urmări comportamentul altor persoane, nu multe, puse într-o situație artificială, prin extinderea asupra întregii vieți citadine a sistemului de monitorizare existent în supermarketuri, asupra oricărei străzi sau a oricărui local public, poate și asupra unor comportamente private, spectatorii ar putea urmări ceas de ceas, minut de minut, faptele cotidiene ale oricărui alt cetățean în timp ce merge pe stradă, în timp ce face cumpărături, în timp ce face dragoste, în timp ce muncește, în timp ce se ia la harță cu cineva pentru un mic accident în trafic. Un divertisment. Realitatea ar părea mai pasionantă decât ficțiunea, iar înclinația către voaierism și bârfă prezentă în fiecare dintre noi ar atinge cote uriașe.

Dar nu-mi ascund nelămurirea legată de unele chestiuni ce ar putea apărea. Cine privește și cine e în acțiune? La început ar privi cine are timp de pierdut, iar cine-i ocupat ar fi în acțiune și ar asigura spectacolul. După aceea s-ar putea presupune că unii, pentru a nu fi văzuți, vor rămâne în casă, să-i vadă pe ceilalți. Dar monitorizarea ar dezvălui și viața privată a celui ce privește, până-ntr-acolo încât șaizeci de milioane de spectatori ar putea fi cu ochii în timp real pe șaizeci de milioane de spectatori, urmărindu-le expresiile chipurilor. Foarte probabil, întrucât a fi văzut devine acum o valoare tot mai mare, cu toții ar face așa încât să fie văzuți. Dar atunci cine i-ar privi? Fiecare ar avea nevoie de un mic aparat portabil la care în timp ce e în acțiune, să-i poată vedea pe ceilalți care sunt în acțiune. Dar spectacolul nu ar consta în altceva decât șaizeci de milioane de persoane care sunt într-o acțiune mecanică în timp ce umblă împiedicându-se pentru a putea fi în acțiune și a se uita totodată la televizorașul lor portabil. În orice caz, de multe om avea parte.