Politichia vrea totul

Readuc în atenție politicul, sistemul care se așează pe întreaga societate și-i impune restricții și reguli. Reguli economice, sociale, de comportament, de atitudine…

Iată cum au tratat comuniștii catastrofa de la Cernobîl:

Monolog despre puterea nemăsurată a unui singur om asupra altui om

Eu nu sunt umanist, sunt fizician. De aceea vreau fapte, numai fapte.

Pentru Cernobîl cândva va trebui să răspundă cineva. O să vină o vreme când cineva va trebui să răspundă ca pentru anul 1937. Fie şi peste cincizeci de ani! Fie şi bătrâni, fie şi morţi. O să răspundă, sunt criminali! (După ce a tăcut puţin.) Trebuie să păstrăm faptele. Faptele! Ele sunt cerute.

În acea zi, pe 26 aprilie, am fost la Moscova. În delegaţie. Acolo am aflat despre avarie.

Sun la Minsk la prim-secretarul CC din Bielorusia, Sliun’kov, sun o dată, de două ori, de trei ori, dar nu mi se face legătura. Îl găsesc pe adjunctul lui (acela mă ştia bine):

— Sun de la Moscova. Faceţi‑mi legătura cu Sliun’kov, am o informaţie urgentă. Avarie!

Sun pe legătura guvernamentală, dar deja totul e secretizat. Imediat ce începi să vorbeşti despre avarie, telefonul se deconectează. Supraveghează, normal! Ascultă. Organele corespunzătoare. Stat în stat. Şi asta chiar dacă îl sun pe prim-secretarul CC. Dar eu? Eu sunt director al Institutului de energie nucleară al Academiei de Ştiinţe din Bielorusia. Profesor, membru corespondent. Dar şi eu am fost supus secretizării.

Am avut nevoie de două ore ca Sliun’kov să ridice totuşi receptorul. Raportez:

— Este o avarie serioasă. Din calculele mele (iar eu vorbisem deja cu câteva persoane la Moscova, discutasem), coloana radioactivă se mişcă spre noi. Spre Bielorusia. Trebuie să se facă urgent profilaxia cu iod a populaţiei şi să fie evacuaţi toţi care locuiesc în apropierea centralei. Până la o 100 de kilometri trebuie să fie luaţi oamenii şi animalele.

— Mi s‑a raportat deja, spune Sliun’kov, acolo a fost un incendiu, dar a fost stins.

Eu nu mă abţin:

— Este o minciună! O minciună evidentă! Orice fizician o să vă spună că grafitul arde cu o viteză de cinci tone pe oră. Imaginaţi‑vă cât o să ardă!

Cu primul tren mă duc la Minsk. O noapte albă. Dimineaţă sunt acasă. Îi măsor tiroida fiului – o sută optzeci de micro-röentgen pe oră! Atunci tiroida era un dozimetru ideal. Era nevoie de iodură de potasiu. Este iod obişnuit. La o jumătate de pahar de suc două, trei picături pentru copii, iar pentru adulţi, trei, patru picături. Reactorul a ars zece zile, zece zile trebuie să faci aşa. Dar nimeni nu ne‑a ascultat! Pe oamenii de ştiinţă, pe medici. Ştiinţa a servit politicii, iar medicina a fost atrasă în politică. Cum să nu! Nu trebuie să uităm pe ce
fundal al conştiinţei se întâmplau toate astea, cum eram în acel moment, acum zece ani. Funcţiona KGB, poliţia secretă. Erau înăbuşite „vocile occidentale”. Mii de tabuuri, de secrete de partid şi militare. Instrucţiuni. În plus, toţi sunt educaţi în sensul că atomul paşnic este la fel de sigur precum torful şi cărbunele. Am fost oameni înlănţuiţi de frică şi de prejudecăţi. De superstiţia credinţei. Dar fapte, numai fapte.

Instrucţiunile în caz de ameninţare a unui război nuclear recomandă tocmai efectuarea profilaxiei cu iod a populaţiei. În caz de ameninţare! Dar aici sunt mii de microröntgen pe oră. Dar nu pentru oameni se tem ei, ci pentru putere. E o ţară a puterii, nu o ţară a oamenilor. Statul are prioritate, iar valoarea vieţii unui om e redusă la zero. Doar se găseau mijloace! Noi am propus, fără anunţuri, fără panică. Pur şi simplu să se pună preparate pe bază de iod în rezervoarele de apă din care era luată apa potabilă, să se adauge în lapte. Ei, s‑ar fi simţit că nu e acelaşi gust al apei, că nu e acelaşi gust al laptelui. În oraş erau pregătite şapte sute de kilograme de preparate. Aşa au şi rămas, în depozite. În depozitele de rezervă. Se temeau mai mult de mânia de sus decât de atom. Fiecare aştepta un telefon, un ordin, dar nu făcea nimic singur. Frica de răspundere personală.

În servietă aveam un dozimetru: de ce? Nu mă mai primeau, se săturaseră de mine în cabinetele de sus. Atunci scoteam dozimetrul şi‑l lipeam de tiroida secretarei, a şoferilor personali ce stăteau în anticameră. Ei se speriau şi asta ajuta uneori, mi se dădea drumul.

— Ei, ce faceţi isteria asta, profesore? Ce, numai dumneavoastră sunteţi îngrijorat aici, în Bielorusia? Oricum omul o să moară de ceva: de fumat, în accidente de maşină, se sinucide.

Râdeau de ucraineni. Ei se târau în genunchi la Kremlin, tot cereau bani, medicamente, aparatură dozimetrică (nu era suficientă), iar al nostru (Sliun’kov ăsta) în cincisprezece minute a raportat situaţia: „Totul e în ordine. Ne descurcăm cu forţele noastre”. Era lăudat: „Bravo, fraţi bieloruşi!”.

Câte vieţi a costat lauda asta?!

Am informaţii că ei, şefii, luau iod. Când au fost cercetaţi de angajaţii institutului nostru, toţi aveau tiroida curată. Fără iod asta este imposibil. Pe copiii lor îi trimiseseră încetişor cât mai departe de aici. Ei înşişi, când plecau în delegaţii, aveau aparate de respirat, costume speciale. Tot ce nu se găsea pentru ceilalţi. Şi deja nu mai e de mult un secret că lângă Minsk se afla o cireadă specială. Fiecare vacă cu număr era legată individual. Personal. Pământuri speciale, sere speciale. Control special. Respingător. (După ce a tăcut puţin.) Pentru asta încă nu a răspuns nimeni.

<

p style=”text-align: right;”>Fragmente din Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!




Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.