În data de 8 august 2019 în jurul orei 12:00, în largul orașului Nionoska, o explozie a ucis cel puțin 5 ingineri ai Agenției Nucleare Ruse Rosatom, care lucrau pentru centrul de cercetări nucleare din Nordul Extrem (cu sediul la Sarov, acolo unde Uniunea Sovietică a pus la punct primele sale arme nucleare). Se pare că în urma exploziei au mai rezultat trei răniți și că aceasta ar putea fi o sursă de contaminare radioactivă a mediului. La 12 august, potrivit Ministrului rus al Apărării, accidentul nu a provocat „contaminare radioactivă”, dar orașul Severodvinsk, aflat la 30 de kilometri de bază, a anunțat că a „înregistrat o oarecare creștere a radioactivității” (comunicat retras rapid). În aceeași zi, statul rus a anunțat că lucrează pentru a testa „nou armament”; potrivit lui Viacheslav Soloviev (director științific al Centrului Militar Sarov), accidentul a implicat și un mic reactor nuclear, iar Agenția Meteorologică Rusă a raportat o creștere de 4 până la 16 ori mai mare decât nivelul obișnuit de radioactivitate. Potrivit acesteia, radioactivitatea aerului este în parametri normali pentru sănătatea publică. Conform experților americani, deflagrația ar putea avea legătură cu testarea noii rachete de croazieră cu propulsie nucleară 9M730 Burevestnik (SSC-X-9 Skyfall, conform terminologiei NATO).

Două stații ruse pentru măsurarea nivelului radioactivității (Dubna și Kirov) au fost oprite pe 10 august. Norvegia a detectat urme de iod radioactiv la Svanhovd, o stație de măsurare din apropierea frontierei sale cu Rusia, între 9 și 12 august. Pe pagina principală a CNCAN au fost publicate trei comunicate de presă (pe 14, 18 și 19 august 2019) referitoare la acest incident, mesajul fiind că nu există factori de risc pe teritoriul României.

Când frații Arkadi și Boris Strugaţki publicau în 1972 celebrul lor roman SF Picnic la marginea drumului, nu și-ar fi putut imagina, nici în cele mai negre vise, că Zona descrisă în roman va deveni realitate paisprezece ani mai târziu, în țara lor, URSS. Conform ideologiei oficiale, Zona nu avea cum să apară în patria sovietelor. Doar URSS construia cele mai sigure reactoare nucleare din lume care „ar fi putut fi instalate chiar în Piața Roșie, atât de fiabile erau”.

Nu a fost așa. Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca Cernobîl. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini dansează deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.

Ei sunt o parte dintre personajele cărții Svetlanei Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl, care, din păcate, nu este deloc SF. Celelalte personaje care depun mărturie în carte sunt soțiile lichidatorilor morți, mamele copiilor născuți fără organe, chimiști, fizicieni, academicieni, soldați care au participat la operațiunea de stingere a incendiului de la reactorul patru și la curățarea Zonei. O lume prăbușită, un univers distrus. O lume și un univers care pentru supraviețuitori nu mai au sens. Pentru că oamenii nu pot înțelege dezastrul tehnologic care s-a abătut asupra lor. Nu întâmplător cuvântul „război” apare aproape în fiecare pagină. În fața unui asemenea cataclism, oamenii nu au alt reper, nu pot să se raporteze decât la catastrofa războiului trăit de cei mai în vârstă sau povestit generațiilor mai tinere. Atunci însă știau cu cine luptă, cine era inamicul. Acum nu au știut nimic.

„Dar nu ni s-a spus că factorul cel mai important de contaminare radioactivă este locul. Iar ofiţerii care ne-au dus la Cernobîl un singur lucru ştiau: trebuie cât mai multă votcă, ajută în caz de radiaţie.”

Nu li s-a spus nimic. Lumea întreagă nu a aflat nimic până când țările din Europa Apuseană nu s-au confruntat cu niveluri alarmante ale radiațiilor în aer și au dat alarma. Abia atunci conducerea sovietică a vorbit despre un accident la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, Ucraina. Dar pompierii și soldații au fost trimiși să oprească radiațiile cu lopata și roaba. Eroismul acestor oameni a salvat milioane de alte vieți din Europa și din întreaga lume. Fără echipament special, lichidatorii au izolat reactorul și sursa de radiații. Vor plăti într-un chip cumplit. Povestea lor este în paginile care urmează. Și a familiilor lor. A oamenilor care s-au îmbolnăvit, a copiilor care s-au născut și a copiilor care nu s-au mai născut.

În pădurile din Ucraina și din Bielorusia, în satele pustiite s-au întors animalele sălbatice. Vulpi, lupi, câini sălbăticiți stau acum în școlile unde altădată învățau copiii și în casele sătenilor evacuați. Unii nu au suportat exilul și s-au întors ilegal. Trăiesc în Zonă cu animalele sălbatice, deși știu că totul în jur este contaminat. Izotopii radioactivi nu pier decât în sute de ani. Până atunci se acumulează în frunze, în iarbă, în copaci, în pământ, în tot ceea ce este viu, pentru a se transforma din nou în praf radioactiv când corpul în care au sălășluit se întoarce în țărână.

Morților de la Cernobîl li s-a interzis să se odihnească în cimitire obișnuite pentru a nu-i contamina pe morții care nu avuseseră nimic de a face cu radiațiile nucleare. Dar carnea vitelor și porcilor de la Cernobîl a fost amestecată pentru salam și cârnați și vândută pentru a se evita paguba.

„După primele probe era clar că nu ni se aducea carne, ci adevărate deşeuri radioactive. În Zonă turmele erau păscute în schimburi. Păstorii veneau şi plecau, mulgătoarele erau aduse numai la muls. Fabricile de lapte îşi îndeplineau planurile. Verificam. Nu era lapte, erau adevărate deşeuri radioactive. Laptele praf şi cutiile de lapte concentrat de la fabrica de lapte Rogaciovo au fost multă vreme folosite la cursurile standard despre sursele de radiații. Şi, între timp, se vindeau în magazine, la toate chioşcurile de alimente. Când oamenii au început să nu mai cumpere laptele de la Rogaciovo, acesta a început să fie ţinut în depozite. Apoi cutiile au apărut fără etichete.”

Iar parcurile de mașini și utilaje abandonate în Zonă care nu au mai apucat să fie îngropate au fost demontate de hoți și vândute ca piese de schimb în talciocurile de pe cuprinsul URSS, la fel ca și mobila, televizoarele și aparatele de radio rămase în casele abandonate.

A fost dezastrul care a premers prăbușirii comunismului și Uniunii Sovietice.

„Pentru că în istorie o să rămână împreună – prăbuşirea socialismului şi catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbuşirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul.”

„Dar acum, după Cernobîl, totul s-a schimbat. Şi viața la fel. S-a schimbat lumea, acum nu mai pare eternă. Pământul parcă s-a micşorat, a devenit mic. Ne-am pierdut nemurirea, uite ce s-a întâmplat cu noi. Am pierdut sentimentul veşniciei.”

Svetlana Aleksievici și-a construit cartea din monologuri. Sunt vocile celor de la Cernobîl. Vocile care povestesc inimaginabilul suferințelor prin care au trecut. Vocile țăranilor de la colhoz care întreabă ce este radiația și de ce este periculoasă dacă nimeni nu o simte. Vocile vânătorilor angajați să ucidă animalele domestice din satele evacuate. Vocile soldaților puși să îngroape pământul în pământ, să îngroape satele abandonate.

„După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi, fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice, radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.”

Vocile piloților de elicopter care au trebuit să zboare deasupra reactorului în curentul radioactiv pentru a arunca tone de nisip și beton prin acoperișul distrus de explozie. Vocile șoferilor care au mers cu camioanele și vehiculele militare în lung și în lat pe drumurile prăfoase ale Zonei. Vocile comandanților și vocile soldaților. Vocile specialiștilor care și-au dat seama ce se întâmplă, dar nu au avut voie să spună nimic. Vocile celor care au fost trimiși în Zonă fără echipament de protecție, dar înarmați cu kalașnikovuri pentru că se vorbea despre acțiunile ostile ale dușmanilor, doar totul se desfășura în plin Război Rece, nu-i așa?

Dar universul paradoxal al Zonei găzduiește și alte voci. Sunt cei care, în pofida tuturor ororilor, au găsit în Zonă un adăpost, un loc mai sigur decât cel avut înainte, deși așa ceva pare imposibil. Refugiați dintr-un cumplit război civil izbucnit într-una dintre fostele republici sovietice de după prăbușirea imperiului au găsit adăpost în Zonă.

Svetlana Aleksievici îi găsește și pe ei și le oferă un loc între monologurile din carte. De ce o face? Nu sunt oameni de la Cernobîl, nu au avut de a face cu dezastrul atunci când acesta s-a produs. Ei au venit mai târziu, după 1990. Și totuși de ce? Poate că este singurul caz în care Zona oferă ceva în afară de disperare și moarte. Pentru niște oameni care abia au scăpat cu viață din mijlocul unui război unde vecinii se ucideau între ei, Zona s-a dovedit mai puțin înspăimântătoare și, aparent, mai puțin periculoasă. Este unul dintre paradoxurile acestui loc. În rest, nicio lumină, nicio undă de speranță în vocile de la Cernobîl. Doar câteva întrebări.

„De ce avem nevoie? Să răspundem la întrebarea: e capabilă naţiunea rusă de o reexaminare globală a întregii sale istorii, cum s-au dovedit a fi în stare japonezii și germanii după cel de-Al Doilea Război Mondial? Avem destul curaj intelectual? Nu se spune nimic în această privinţă. Se vorbeşte despre piaţă, despre vouchere, cecuri. O să mai supravieţuim încă o dată, toată energia ne duce spre asta. Dar sufletul e părăsit. Omul e din nou singur. Şi atunci de ce sunt toate astea?”

Vocile de la Cernobîl întreabă. Sunt întrebări valabile pentru toată omenirea, mai ales că accidentele nucleare au îngrozit din nou după Fukushima. Omenirea se poate distruge atât de ușor. Cernobîlul o dovedește și Zona este modelul de lume care s-ar naște în urma unui dezastru atomic. Nu, nu este SF, s-a petrecut aici, în Europa. Ascultați vocile de la Cernobîl din paginile acestei cărți care a făcut deja înconjurul lumii. O lume din ce în ce mai mică și mai periculoasă. Iar la sfârșit veți fi fericiți că soarele răsare, că păsările cântă și iarba nu e fosforescentă. Pentru cei nemulțumiți cu atâta lucru, lumea modernă are răspuns. Senzații tari la Cernobîl, agențiile de turism oferă excursii în Zonă. Chiar lângă reactor! Ce dacă sarcofagul de beton care acoperă unitatea numărul patru, pentru care au murit sute de oameni, s-a fisurat și scapă aerosoli radioactivi! Este epoca all inclusive. Cernobîl all inclusive!