…să ne imaginăm că păşim în mintea unei persoane de acum două mii cinci sute de ani, care străbătea o pădure în drum spre un loc sacru sau un templu precum Newgrange din Irlanda sau Eleusis, în Grecia…

Pentru acea persoană, pădurea şi tot ce se afla în ea era viu. Spirite nevăzute şopteau în orice mişcare a copacilor. Adierea care îi mângâia obrajii era gestul unui zeu. Dacă ciocnirea norilor de pe cer se solda cu un fulger, era o izbucnire a voinţei cosmice… şi poate că omul nostru grăbea puţin pasul. Sau se adăpostea într-o peşteră.

Când omul din Antichitate pătrundea într-o peşteră, avea strania senzaţie că intră în propria sa ţeastă, izolat fiind în spaţiul său mental. Dacă urca pe culmea unui deal, îşi percepea conştiinţa extinzându-se până la orizont în toate direcţiile, către graniţele cosmosului, şi se simţea una cu acesta. Iar noaptea, bolta cerească era pentru el mintea universului. Când mergea pe o potecă în pădure, avea impresia că îşi urmează destinul. Astăzi, oricare dintre noi s-ar putea întreba la un moment dat: „Cum am ajuns în această viaţă care nu pare a avea mai deloc de-a face cu mine? “ Un asemenea gând ar fi fost de neconceput pentru cineva din lumea antică, unde fiecare individ era conştient de locul său în univers.

Orice lucru care i se întâmpla — chiar şi vederea unui fir de praf în razele soarelui, bâzâitul unei albine sau imaginea unei vrăbii căzând — era menit să se întâmple. Totul îi spunea ceva. Orice era o pedeapsă, o răsplată, un avertisment sau o premoniţie. Dacă vedea o bufniţă, de pildă, pentru el nu era doar simbolul unei zeiţe, ci zeiţa Atena însăşi. O parte a ei — un deget de atenţionare, poate — pătrundea astfel în lumea fizică şi în conştiinţa lui.

Este important să înţelegem modul particular în care, conform anticilor, fiinţa umană are anumite afinităţi cu lumea fizică. Ei credeau nestrămutat că absolut totul în interiorul nostru are un corespondent în natură. Râmele, spre exemplu, au forma intestinelor şi procesează materia aşa cum o fac şi intestinele. Plămânii care ne permit să ne deplasăm liber în spaţiu, aidoma unei păsări, au formă de pasăre. Lumea vizibilă este, deci, omul întors pe dos. Plămânii şi păsările sunt expresia aceluiaşi spirit cosmic, dar în moduri diferite.

Pentru maeştrii din şcolile misterelor, exista o semnificaţie în faptul că, privite de sus, organele interne ale corpului omenesc reflectă, în dispunerea lor, sistemul solar.

Astfel, după părerea anticilor, întreaga biologie este de fapt o astrobiologie. În prezent ştim bine că Soarele conferă viaţă şi energie fiinţelor vii, ajutând planta să se dezvolte din sămânţă, îndemnând-o să se înalţe, dar anticii credeau deopotrivă în forţele lunii care, dimpotrivă, tind să aplatizeze şi să lăţească plantele. Ei considerau că vegetalele cu bulbi subterani, precum tuberculii, sunt afectate în mod deosebit de Lună.

De asemenea, şi mai frapant poate, se credea că formele complexe, simetrice, ale plantelor sunt determinate de traiectoriile stelelor şi planetelor în mişcarea lor pe boltă. Aşa cum un corp ceresc urmează o traiectorie ce face la un moment dat o buclă, asemenea unui şiret de pantof, aceeaşi formă este schiţată de mişcarea unei frunze pe măsură ce creşte, ori de o floare. Spre exemplu, anticii susţineau că planeta Saturn, care are o traiectorie ascuţită pe boltă, are un rol important în formarea acelor de conifere. Să fie oare o coincidenţă faptul că, aşa cum a demonstrat-o ştiinţa modernă, coniferele conţin cantităţi neobişnuit de mari de plumb, metalul despre care anticii credeau că este animat interior de planeta Saturn?

După părerea strămoşilor noştri, forma corpului omenesc este în mod similar afectată de tiparele schiţate de stele şi planete pe bolta cerească. Mişcările planetelor, de pildă, ar fi înscrise în corpul uman în curbura coastelor şi în forma buclată a nervilor centripetali.

Ştiinţa a inventat termenul „bioritm“ pentru a descrie modul în care relaţia Pământului cu Luna şi Soarele, tradusă în succesiunea anotimpurilor şi a zilei după noapte, este inserată biochimic adânc în modul de funcţionare a fiecărei fiinţe vii — de pildă în tiparele de somn. Dar dincolo de aceste ritmuri uşor de identificat, anticii recunoşteau cum şi altele, mai complexe din punct de vedere matematic şi legate de regiuni îndepărtate ale cosmosului, influenţează viaţa umană. Omul respiră în medie de 25 920 de ori într-o zi, acesta fiind numărul anilor dintr-un an platonic complex (numărul de ani necesari pentru ca Soarele să încheie un tur complet al zodiacului). Durata medie sau „ideală“ a vieţii umane — şaptezeci şi doi de ani — are acelaşi număr de zile.

Această interconexiune nu se limita exclusiv la corpul fizic, ci se extindea deopotrivă la conştiinţă. Când omul nostru care se plimba vedea un stol de păsări cotind ca o singură fiinţă în zbor, i se părea că stolul e ghidat şi pus în mişcare de un singur gând, şi chiar credea că aşa stau lucrurile. Dacă animalele din pădure se deplasau deodată, brusc, la originea mişcării lor se afla Pan. Omul nostru ştia fără îndoială că aşa decurgeau lucrurile, fiindcă el resimţea în mod obişnuit marile spirite gândind prin el însuşi şi prin alţi oameni în acelaşi timp. Ştia că, atunci când intra în şcoala misterelor şi maestrul său spiritual le prezenta noi idei uimitoare lui şi colegilor săi, cu toţii experimentau exact aceleaşi gânduri, ca şi când maestrul ar fi ridicat în faţa lor un obiect concret, pe care toţi să-l vadă. De fapt, el se simţea mai aproape de ceilalţi atunci când îşi împărtăşeau gândurile, decât la simpla apropiere fizică.

Astăzi, tindem să fim foarte posesivi cu gândurile noastre. Vrem să ni se acorde credit pentru că le-am emis şi ne place să credem că spaţiul nostru mental este numai al nostru şi că nici o altă conştiinţă nu poate pătrunde în el.

Dar nu trebuie să zăbovim prea mult asupra acestor supoziţii, pentru a vedea că nu corespund totdeauna experienţei pe care o trăim. Dacă suntem cinstiţi, trebuie să recunoaştem că nu ne construim noi înşine, de fiecare dată, toate gândurile. Şi nu mă refer doar la faptul că genii precum Newton, Kepler, da Vinci, Edison şi Tesla afirmau că inspiraţia le-a venit ca într-un vis sau, uneori, chiar într-un vis. Cu toţii putem spune că gândurile de zi cu zi ne vin în mod firesc. Adesea spunem „Mi-a trecut prin gând că… “, „Mi-a venit în minte să…“. Cu puţin noroc, uneori ne vine în minte, formulată de-a gata, o vorbă de duh care face senzaţie. Şi sigur că suntem fericiţi să ne arogăm meritele pentru ea, dar adevărul este că remarca pur şi simplu ne-a ţâşnit de pe buze înainte de a avea timp s-o formulăm în mod conştient.

Experienţa de zi cu zi ne demonstrează că gândurile ne pătrund în ceea ce ne place să considerăm spaţiul nostru mental privat, venind de altundeva. Pentru antici, acest „altundeva“ era alt cineva: mai precis un zeu, un înger sau un spirit.

Iar un individ nu este totdeauna inspirat de acelaşi zeu, înger ori spirit. Dacă astăzi obişnuim să credem că avem, fiecare dintre noi, un singur centru al conştiinţei, situat în craniu, în lumea antică fiece individ considera că are mai mulţi centri ai conştiinţei, cu origini în afara capului.

Am văzut mai devreme că zeii, îngerii şi spiritele erau privite ca emanaţii ale marii minţi cosmice – cu alte cuvinte, fiinţe-gând. Aş vrea să acordaţi acum atenţie ideii că aceste fiinţe-gând se exprimau prin intermediul oamenilor. Dacă astăzi ne spunem în mod natural că oamenii gândesc, în Antichitate se credea că gândurile omenesc.

Aşa cum vom vedea, zeii, îngerii şi spiritele pot determina mari schimbări în soarta unei naţiuni. Iar punctul focal al acestor schimbări poate fi adesea un individ. Alexandru cel Mare şi Napoleon, de pildă, au fost vehiculele unui spirit măreţ şi pentru o vreme au condus destine într-un mod remarcabil. Nimeni nu li se putea opune şi au izbutit în tot ce au încercat — până când spiritul i-a părăsit, iar din acel moment, brusc, totul a început să meargă prost.

Vom constata acelaşi proces în cazul unor artişti care au devenit canalele de exprimare ale unui zeu sau spirit într-o anumită perioadă a vieţii lor. Atunci ei au părut că-şi „găsesc glasul“ şi au creat cu mână sigură capodoperă după capodoperă, transformând uneori conştiinţa unei întregi generaţii şi chiar schimbând direcţia unei culturi în istorie. Dar când spiritul îl părăseşte, opera nici unui artist nu mai este caracterizată de geniu.

În mod similar, dacă un spirit animă artistul în crearea unei opere de artă, acelaşi spirit poate fi din nou prezent atunci când lucrarea respectivă este privită de alţii. „Atunci când Bach cântă la orgă, chiar şi Dumnezeu asistă la mesă“, declara unul dintre contemporanii compozitorului german.

În prezent, mulţi creştini cred că Dumnezeu este prezent în trup şi sânge la împărtăşanie, deşi într-un mod mai degrabă incert, pe care secole întregi de dezbateri teologice nu au reuşit să-i clarifice pe deplin. Pe de altă parte, dacă citim liturghiile care au supravieţuit din anticul Egipt — îndeosebi Cartea deschiderii gurii – sau cronicile păstrate în templele vestalelor din Roma în care au fost consemnate frecventele lor „epifanii“, ori apariţii ale zeilor, ne dăm seama că pe atunci prezenţa zeilor era cu adevărat aşteptată la finalul ceremoniilor religioase, într-un mod mult mai pregnant decât la slujbele creştine de azi. Pentru oamenii din lumea antică, prezenţa zeilor inspira veneraţie.

Când îi venea un gând, omul nostru care mergea prin pădure se simţea ca şi cum ar fi fost atins de aripa unui înger sau de veşmântul unui zeu. El simţea o prezenţă chiar dacă nu o percepea întotdeauna direct şi în detaliu. Dar odată intrat în incinta sacră, putea sesiza nu doar aripa, nu numai spiralele de lumină şi energie ce constituiau veşmântul: în mijlocul luminii el vedea îngerul sau zeul ca atare. Şi credea că astfel percepe cu adevărat o fiinţă de pe tărâmul spiritual.

Astăzi, considerăm momentele de iluminare ca pe o trăire interioară, însă pentru antici ele veneau din exterior. Omul nostru din pădure considera că fiinţele-gând pe care el le văzuse sunt vizibile şi pentru ceilalţi, ceea ce în prezent am numi o halucinaţie colectivă.

Nu ştim însă cum să facem să avem o astfel de experienţă. Nu ştim cum să procedăm pentru a întâlni un spirit neîncarnat. Nu ştim cine sunt aceste spirite. Astăzi pare că suntem într-o perpetuă căutare a unei experienţe spirituale autentice, dar rareori putem fi siguri că am trăit una care să-şi merite cu adevărat numele. în lumea antică, percepţiile spiritelor erau atât de puternice, încât nimănui nu-i trecea prin minte să nege existenţa lumii spirituale. De fapt, anticilor le-ar fi fost tot atât de greu să nege existenţa spiritelor pe cât ne-ar fi nouă astăzi să refuzăm să mai credem în masa ori în cartea din faţa noastră.

Numărul redus al experienţelor trăite în prezent face dificilă credinţa în spiritele neîncarnate. Biserica susţine că, de fapt, credinţa este admirabilă tocmai pentru că este dificilă; cu cât relaţia între nivelul de credinţă şi dovezile în sprijinul ei este mai pregnant invers proporţională, cu atât mai bine, se pare. Această abordare li s-ar fi părut însă absurdă oamenilor din Antichitate.