Etica fiecărei profesii
- Simularea Monte Carlo – un alt mod de reflecţie asupra lumii
- Ce-i omoară pe unii, îi întărește pe alții
- Un prolog la „Antifragil”
- Un tabel relevant – triada în acțiune
- Există un loc între Damocles și Hidra?
- Supracompensare și reacții disproporționate
- Pisica și mașina de spălat
- Luarea deciziilor și planificarea în condiții reduse de predictibilitate
- Distribuit versus concentrat
- Incertitudinea falsului
- De ce ne-ar place (un pic de) aleatoriu
- Naivitatea intervenției umane
- Predicţia în lumea modernă
- Un oarecare Tony Grăsanul şi cei fragilişti
- Riscul acceptării: cel mai intolerant câștigă
- Stoicul Seneca, cu avantajele și dezavantajele sale
- Îmblânzirea Lebedei Negre
- O abordare mai corectă
- Destinația, o necunoscută…
- Antecamera speranței
- Nu e vorba despre penaj
- Un exemplu de LN și o tripletă a opacității umane
- Extremistan versus Mediocristan
- Curcanul? Un fraier…
- Confirmări?
- Eroarea narativă
- Dovezile tăcute
- Mandelbrotianul – o estetică a aleatoriului
- Eroarea ludică
- Nu putem prezice…
- Tot despre predicție
- Dar când nu poți prezice?
- Mediocristan – Extremistan, dus-întors
- Curba lui Gauss – o (mare) fraudă intelectuală
- Căsătoria cu starul rock? Niciodată…
- Și filosofii pot… acționa
- Câteva cuvinte despre istorii alternative
- Din nou, problema agentului
- Controlul persoanei
- Pielea altora în joc
- False asumări de riscuri în laborator
- Falsul intelectual
- Despre inegalitate și piele-n joc
- Lindy. Efectul Lindy…
- Otravă pentru bogați. În cupe de aur…
- Intoleranța: câștig de cauză
- Fapte, nu vorbe. Comercializarea virtuții
- Religie, credință și punerea pielii în joc
- Risc și raționalitate
- Asumarea riscurilor are o logică…
- O prezență constantă în viață: hazardul…
- Bogăție și deșteptăciune
- Paradoxuri ale colectivului
- O altă denumire a echității: „egalitate în incertitudine”
- Să-nveți păsările să zboare…
- Începe Cartea a VI-a: „Via negativa”
- Două lucruri nu sunt „același lucru”…
- Vocea învinșilor
- Dezordinea ne poate da lecții
- Polemică peste milenii…
- Aspecte mai tehnice: neliniarul și nelinarul
- piatra filosofală. Și inversul ei…
- Fragilitatea prin prisma celei de-a patra dimensiuni: timpul
- O introducere la-nceput de an pentru pielea-n joc
- Medicină, convexitate și Opacitate
- Ce-i prea mult strică…
- Etica fiecărei profesii
- Să-ncepem anul cu o… „Concluzie”
- Probabilitatea – știm despre ce vorbim?
- Falșii profeți – continuarea fraudei pseudo-științifice
- Scurte note introductive…
Pornind de la situația angajării unui oarecare domn ca lobbyist pentru industria tutunului și la consecințele sale, Taleb pune problema direcției săgeții în următoarea relație:
Etică (și opinii) → Profesie
sau
Profesie → Etică (și opinii)
Iată un excepțional citat, desigur, excepțional pentru cei ce vor să gândească…:
Întrebat de Tony Grăsanul – care are un oarecare respect reticent față de cunoștințele de istorie ale lui Nero – ce anume l-ar șoca pe Socrate, răspunsul speculativ al lui Nero a fost:
– Absența sclavilor, mai mult decât sigur. Oamenii ăștia n-au făcut niciodată singuri treburile mărunte din casă. Așa că imaginează-ți figura tristă a lui Socrate, cu burta umflată, picioare filiforme, întrebând: Opou oi douloi? (Unde sunt sclavii?)
– Dar, Neeroh Toolip, încă mai există sclavi (sublinierea îmi aparține), i-a trântit-o Tony Grăsanul. De multe ori își dau un aer distins, purtând complicata drăcie numită „cravată”.
– Signore Ingeniere Tony, unii dintre acești purtători de cravată sunt foarte bogați, chiar mai bogați decât tine.
– Nero, ești un fraier. Nu te lăsa păcălit de bani. Banii sunt doar cifre. A fi propriul stăpân e o stare de spirit. (sublinierea îmi aparține)
Titluri pe pagină
Bogăție fără independență
Problematica ar trebui să fie simplu de înțeles, deși, constatăm, nu e. Încă se mai crede că bogăția aduce independență! Fals! Chiar și pentru antici, o persoană datoare nu era liberă. Și, deși societatea actuală nu a fost niciodată mai bogată ca azi, n-a fost niciodată mai îndatorată ca azi… Avem totdeauna tendința (inclusiv la nivel individual, sau mai ales la nivel individual) să ne comparăm cu cei care au mai mult decât noi, uitând permanent de cei care au mai puțin, chiar evitând să ne comparăm cu aceștia. Practic e vorba de o clasă de oameni care suportă chinurile lui Tantal, de spirala plăcerii.
Hai să ne uităm în jur. La o privire superficială, ai putea să-l invidiezi pe șeful tău, pe șeful șefului tău, pe parlamentarul local, etc. pe care-i vezi etalând mai mult decât ai tu și majoritatea celor de lângă tine. Dar dacă începi să realizezi că toți ăștia suportă umilințe de neimaginat, că au somnul agitat (din diverse motive…) că trebuie să facă sluj în fața altora mai mari decât ei, s-ar putea să reconsideri situația…
Profesioniștii și colectivul
„ideea nu este că a trăi într-o profesie este inerent rău, ci, mai degrabă, că respectiva persoană devine automat suspectă atunci când se ocupă de treburile publice, de chestiuni care îi implică pe alții. Definiția omului liber, conform lui Aristotel, se referă la acela care este liber să aibă propriile opinii – ca un efect secundar al faptului de a avea face ce vrea cu timpul lui.”
Sunt fapte probate deja: după o perioadă de îndoctrinare, cineva poate ajunge rob într-o profesie, într-o atât de mare măsură încât propriile-i opinii servesc doar propriilor interese.
Într-o poveste foarte controversată de-a lungul istoriei, Demades din Atena l-a condamnat pe un om care făcea comerț cu bunuri funerare pe motiv că scotea profit de pe urma morții multor oameni de seamă. Montaigne, reformulând argumentul adus de Seneca în De beneficiis, a susținut că în acest caz am fi obligați să-l condamnăm pe fiecare profesionist în parte. Potrivit lui, negustorul nu se căpătuiește decât din depravarea tineretului, fermierul – din scumpirea grâului, arhitectul – din năruirea clădirilor, avocații și funcționarii justiției – din procese și dispute între oameni. Un doctor nu se bucură de sănătatea cuiva nici măcar când e vorba de prietenii lui, un soldat nu dorește pacea țării sale, etc. Și, mai rău, dacă ar fi să pătrundem în gândurile și motivațiile lăuntrice și private ale persoanelor, am vedea că dorințele și speranțele lor presupun invariabil dezavantajul altcuiva.
„Să explorăm acum o altă fațetă a diferenței dintre abstractele state-națiune moderniste și guvernarea locală. Într-un oraș-stat antic sau într-o municipalitate modernă, rușinea este pedeapsa pentru încălcarea normelor eticii, ceea ce face ca lucrurile să fie simetrice. Surghiunul și exilul sau, mai rău, ostracizarea erau pedepse aspre; oamenii nu se mutau cu plăcere și considerau dezrădăcinarea drept o calamitate îngrozitoare. În organismele mai mari, ca megasfântul stat-națiune, unde întâlnirile față în față și rădăcinile sociale au un rol mai mic, rușinea încetează să-și mai îndeplinească funcția de disciplinator. Trebuie, așadar, să o restabilim.
De fapt, e vorba doar despre sinceritate în opiniile politice. Vechii greci luau în considerare trei profesii:
- banausikai technai – meșteșugurile
- polemike techne – arta războiului
- georgia – arta agriculturii
Doar ultimele două erau demne de un gentleman, mai ales pentru că ele nu își urmăreau propriile avantaje, fără conflicte de interese cu restul comunității.
Merită să subliniem încă o dată că a fi propriul stăpân e un concept mult mai democratic decât altele luate în considerare de oameni de-a lungul istoriei sale, un concept care nu are legătură cu bogăția, originea, inteligența, aspectul, etc., fiind mai aproape de ceea ce s-ar numi curaj personal: „liber este acela care nu poate fi constrâns să facă ceva ce altminteri nu ar face niciodată”.
Așadar, identificăm problema celui ce intră în serviciul public, cu referire directă mai ales la politicieni, nu? Iată și rezolvarea:
O soluție simplă, dar destul de drastică: niciunei persoane care intră în serviciul public nu ar trebui să i se permită ulterior să mai câștige din vreo activitate comercială mai mult decât venitul celui mai bine plătit funcționar de stat. Este un fel de limită voluntară (i-ar împiedica pe oameni să-și folosească funcția publică pe post de locuință temporară unde să se adune scrisori de recomandare, după care se duc pe Wall Street ca să câștige câteva milioane de dolari). Asta i-ar face pe oameni să devină un fel de preoți atunci când capătă aceastpă funcție.
Etic și legal
„… aici avem un model al felului în care oamenii își folosesc funcția publică pentru a profita , la un moment dat, în dezavantajul publicului.”
Sunt destule cazuri de „afaceri” în care la întrebarea „Nu cumva este lipsit de etică?” ți se răspunde cu „Este perfect legal.” Un astfel de răspuns, implică:
- ceea ce este legal este și etic;
- existența unor cetățeni care beneficiază de informații „din interior”, obținând avantaje față de alți cetățeni.
Sper că simplitatea acestei probleme este suficient de inteligibil: foștii supraveghetori și funcționari publici care au fost angajați de către cetățeni ca să le reprezinte cele mai bune interese își pot utiliza experiența și contactele dobândite în exercițiul funcțiunii pentru a profita de erorile de sistem după ce se angajează în sectorul privat (firme de avocatură. etc.)
(re)flexii
Situația este însă și mai gravă. Mulți astfel de oameni se folosesc de informațiile obținute grație funcției deținută nu doar după ieșirea din acea funcție, ci chiar pe perioada exercitării ei, servind astfel (cel puțin doi stăpâni). Am avut ocazia să port discuții cu „profesioniștii” unui domeniu de activitate, ocazie cu care am numit acest comportament „prostituție profesională”…
cazuistică și opționalitate
Opționalitatea etică reprezintă mecanismul prin care oamenii își adaptează mai degrabă opiniile la acțiuni, nu acțiunile la opinii. E calea mai simplă, sacrificând conștiințele (dacă există). Iată în tabelul următor o comparație a profesiilor prin prisma adaptării etice retrospective:
Compararea profesiilor și activităților
| Invitat la oportunism (adaptează etica la profesie | Protejat de implicarea în jocul pseudoeticii |
|---|---|
| Căutător de aur | Prostituată |
| Rețele sociale | Persoană socială |
| Compromisuri | Fără compromisuri |
| Cineva care este „aici ca să ajute” | Erudit, diletant, amator |
| Negustor, profesionist (perioada clasică) | Latifundiar (perioada clasică) |
| Angajat | Liber profesionist |
| Profesor într-o universitate de cercetare, cercetător ce depinde de „burse” | Șlefuitor de lentile, profesor de filosofie într-un colegiu sau liceu, cărturar independent |
La sesizarea unui conflict de interese, ar trebui acordată o pondere mai mare martorilor și opiniilor. Astfel, cineva din industria medicamentelor va avea o mai mare credibilitate dacă recomandă abstinența de la mâncare și alte metode de tip via negativa pentru tratarea diabetului decât cei ce recomandă medicamente…
Date majore și opțiunea cercetătorului
Da, mai multe date pot însemna mai multă informație, dar atenție, și mai multă informație falsă. Istoricul de bibliotecă va fi de multe ori păcălit de epifenomene, pe când cel ce vede lucrurile în desfășurare, în secvențele ei observabile în viața reală. Altfel spus, „cercetătorul culege partea bună, adevărul se alege cu partea proastă”, el având opțiunea de a-și opri cercetările odată ce a obținut „rezultatul corect”. Și asta datorită unei proprietăți a datelor: în calupuri mari, devierile serioase pot fi atribuite mult mai ușor zgomotului sau dispersiei, decât informației (sau semnalului).
Se pare că totuși există tehnici pentru controlul alegerii exemplelor convenabile, una dintre ele fiind „ajustarea Bonferoni”, dar nu se garantează prinderea vinovaților pentru introducerea falsului în concluzii. Da, datele oferă informații, dar atenție, acul vine în carul cu fân! De aceea, se impune folosirea via negativa.
Tirania colectivului
Există la mare cinste argumente precum „așa fac alții” sau „toată lumea face așa”. Pe astfel de baze pășește și academismul, cu toate structurile sale instituționale, contravenind însăși științei.
S-a ajuns astfel ca studenților să li se transmită ceva care să-i ajute să obțină un loc de muncă, sacrificând însăși ideea de cunoaștere adevărată.
Această atitudine ne-a închis într-un cerc vicios în care toți știm sigur că materialul este greșit, dar nimeni nu este suficient de liber sau nu are suficient curaj pentru a întreprinde ceva în legătură cu această situație.
(re)flexii
Și cu asta, ar mai urma doar un scurt articol despre concluzia cărții și epilogul ei, urmând să mă decid dacă voi mai aloca timp anexelor (cu multe grafice) și aspecte mai tehnice.