Polemică peste milenii…

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole

A considera că ceea ce nu vedem nici nu există, e una din marile greșeli ale vieții…

Socrate ↔ Euthyphron

Socrate

Mărturii despre cel mai influent filosof din istorie (vorbim aici de atenianul Socrate), care nu a lăsat nici o scriere care să-i aparțină, au ajuns la noi prin intermediul scrierilor unor contemporani precum Platon și Xenofon.

Socrate avea în discuții o tehnică anume: începând cu enunțarea unei teze, își făcea interlocutorul să admită o serie de afirmații, pentru ca ulterior să-i demonstreze că afirmațiile pe care le acceptase erau în contradicție cu teza inițială. Reieșea astfel dovada faptului că omul interlocutor habar nu are despre ce vorbește.

Exemplificarea acestei tehnici rezultă dintr-unul din dialogurile lui Platon, intitulat Euthiphron, în care e descrisă scena în care Socrate era deja în fața tribunalului, în așteptarea procesului ce avea să-l condamne la moarte. În calitate de expert în religie, Euthyphron intră în vorbă cu el, iar Socrate îi explică nu doar că nu luase bani pentru activitatea lui educativă pe care tribunalul o numea „coruperea tineretului și introducerea unor noi zei în dauna celor mai vechi”, dar că ar fi fost în stare să-i plătească el pe oameni, doar să fie ascultat. Pe cale de a-și acuza tatăl de omor prin imprudență, Euthyphron e întrebat de Socrate despre cum se împacă acuzarea propriului tată cu îndatoririle lui religioase.

Tehnica lui Socrate demonstra oamenilor cât de neclare le sunt gândurile și câtă lipsă de consistență dovedesc în utilizarea unor concepte, rezultând de aici necesitatea unei filosofii care să clarifice lucrurile. Astfel, Socrate își prinde interlocutorul folosind cuvântul „pietate”, pentru a caracteriza judecarea tatălui ca act pios, fără însă a putea elabora o definiție satisfăcătoare a „pietății”. După încercări nereușite, amărâtul Euthyphron, sub pretextul unei scuze politicoase, dă bir cu fugiții.

Toni Grăsanul ↔ Socrate

Taleb imaginează un dialog peste timp, în încercarea de a vedea cum i-ar fi făcut față Tony Grăsanul lui Socrate. Dacă acceptăm că Socrate l-ar întreba pe Tony Grăsanul cum definește el pietatea, cu siguranță că acesta l-ar trimite la plimbare:

Tony Grăsanul: Îmi cer să definesc caracteristicile care fac diferența între pios și ceea ce nu este pios? Am eu într-adevăr nevoie să fiu în stare să îți spun ce înseamnă să fii în stare să faci o faptă pioasă?

Socrate: Cum poți să întrebuințezi un cuvânt ca „pietate” fără să știi ce înseamnă, deși pretinzi că știi ce înseamnă?

Tony Grăsanul: Chiar trebuie să fiu în stare să îți spun în engleza curată barbară și nongreacă – sau în greacă pură – ce înseamnă să îți demonstrez că știu și înțeleg ce înseamnă? Nu știu în cuvinte, dar știu ce este.

Mai mult, probabil că Tony Grăsanul ar fi supralicitat:

Tony Grăsanul: Ia zi, moșule. Are un copil nevoie să definească laptele mamei lui ca să înțeleagă nevoia de a-l bea?

Socrate: Nu, nu are nevoie.

Tony Grăsanul (folosind același tipar repetitiv aplicat de Socrate în dialogurile lui Platon): Și, dragul meu Socrate, are un câine nevoiesă definească ce este un stăpân ca să îi fie credincios?

Socrate (încurcat că cineva îi pune întrebări): Un câine are… instinct. El nu cugetă la propria viață. Nu își cercetează viața. Noi nu suntem câini.

Tony Grăsanul: Sunt de acord, scumpul meu Socrate, că un câine are instinct și că noi nu suntem câini. Dar oare suntem noi, oamenii, atât de diferiți încât să fim deposedați de instinctul care ne conduce la lucrurile despre care nu avem nici cea mai mică idee? Oare trebuie să mărginim viața la răspunsurile pe care le putem da în engleza de proto-Brooklyn?

Și ar fi continuat fără a aștepta răspunsuri:

Tony Grăsanul: Atunci, bunul meu Socrate, de ce crezi tu că noi avem nevoie să stabilim înțelesul lucrurilor?

Socrate: Daragul meu Mega-Tony, trebuie să știm despre ce vorbim atunci când vorbim despre lucruri. Menirea filosofiei este aceea de a ne face capabili să cugetăm și să înțelegem ce facem, să ne cercetăm viețile. O viață necercetată nu merită trăită.

Tony Grăsanul: Problema, dragul meu moșneag grec, este că tu ucizi lucrurile pe care noi le știm, dar nu le exprimăm. Și. dacă i-aș cere cuiva care știe să meargă bine pe bicicletă să îmi explice teoria dindărătul bicicletei sale, ar cădea de pe ea. Intimidând și interogând oamenii, îi încurci și le faci rău. (Apoi, privindu-l condescendent, cu un zâmbet superior, foarte calm:) Dragul meu Socrate, știi de ce te condamnă la moarte? Fiindcă-i faci pe oameni să se simtă proști pentru că respectă orbește datini, instincte și tradiții. S-ar putea ca ocazional să ai dreptate. Dar este posibil să-i încurci în legătură cu lucruri pe care le-au făcut foarte bine fără să dea de belea. Distrugi iluziile pe care oamenii le au despre ei înșiși. Scoți bucuria ignoranței din lucrurile pe care nu le înțelegem. Și nu ai niciun răspuns; nu ai să le dai niciun răspuns.

Cunoaștere bazată pe definire

Iată cum, un Tony Grăsanul țintește în inima filosofiei, cea care, pornind de la Socrate vrea să obțină răspunsuri la întrebări de genul „ce este asta? și „ce este cealaltă?” Practic, se acordă prioritate cunoașterii bazate pe definire, lucru care l-a condus pe Platon la afirmația că nu poți cunoaște nimic fără a cunoaște Formele. Taleb ajunge să formuleze astfel:

(…) dacă nu poți face o hartă după un teritoriu, construiește teritoriul după hartă.

Și totuși, întrebările lui Socrate au condus, totuși, la un rezultat major: „dacă nu i-au îngăduit să definească ce este un anumit lucru, cel puțin i-au îngăduit să știe cu siguranță ce nu este lucrul respectiv”.

Confuzie neinteligibil = neinteligent

Cu ceva timp în urmă, prin filosofie se înțelegea (în mare măsură) ceea ce azi numim „știință”, adică filosofia naturală, o încercare de a înțelege natura, de a o raționaliza. Modernismul a pornit prin intermediul tânărului Nietzsche un intens atac la adresa acestei viziuni. „Nașterea tragediei”, scrisă de Nietzsche la douăzeci și ceva de ani, a mascat acest atac prin efuziuni lirice despre optimism și pesimism, amestecate cu halucinații despre „Apus”, „tipic grec” și „suflet german”.

„Oare – așa ar fi trebuit să se întrebe pe sine însuși [Socrate] – ceea ce nu este inteligibil pentru mine nu este cu necesitate neinteligent? Oare există un tărâm al înțelepciunii din care logicianul este surghiunit?”

Nietzsche – „Nașterea tragediei”

Doar fragilistul poate considera că ceea ce el nu înțelege este automat un nonsens! Conform înțelegerii lui Taleb, Nietzsche vede două forțe, apolinicul (o forță măsurată, echilibrată, rațională și impregnată cu autocontrol) și dionisiacul (forță întunecată, viscerală, sălbatică și neîmblânzită, greu de înțeles). Cultura greacă s-a aflat în echilibru între cele două forțe doar până la momentul în care influența lui Socrate asupra lui Euripide a condus la avantajarea apolinicului și la ascensiunea excesivă a raționalismului, ceea ce e echivalent cu perturbarea echilibrului natural al corpului. Apolinicul fără dionisiac e precum yang fără yin. Practic, Taleb ne spune că Nietzsche a înțeles (în felul lui) antifragilitatea…

Însuși marele Seneca s-a referit în scrierile sale la atributele dionisiace („Liber Pater” – o forță bahică) și apolinice (Mercur – ce reprezenta șiretenia, știința și rațiunea), dar el a folosit și o a treia componentă, Hercule, ce reprezenta forța.

Ce aș reține eu din spusele lui Taleb ar fi asta:

… atacurile mai timpurii la adresa „filosofiei” în sensul de cunoaștere raționalistă, în tradițiile lui Platon și Aristotel, au venit din partea mai multora, nu neapărat vizibili în corpus, în majoritate uitați sau arareori menționați în texte. De ce uitați? Pentru că învățăturii structurate îi place sărăcirea și simplificarea raționalismului naiv, ușor de predat, nu textura bogată a empirismului, și, după cum am spus, aceia care au atacat gândirea academică au fost reprezentați în mică măsură (un aspect extrem de vizibil în istoria medicinei, după cum vom vedea).

Un erudit mult mai cult, de departe mult mai descuiat și mai clasic decât Nietzsche, și anume Ernest Renan, gânditor francez din secolul al XIX-lea, mai știa, pe lângă obișnuitele greacă și latină, și aramaica (siriana) și araba. În critica la adresa lui Averroes, el a formulat faimoasa idee conform căreia logica exclude – prin definiție – nuanțele și, din moment ce adevărul stă în nuanțe, „ea este un instrument inutil pentru găsirea Adevărului în științele morale și politice”.

Tradiție

Moartea lui Socrate – pictura lui Jacques-Louis David

Socrate a fost martirizat pentru că a perturbat ceva ce, în opinia liderilor societății ateniene, părea că funcționează de minune. El a devenit erou pentru că și-a înfruntat destinul consecvent propriilor opinii.

Totuși au existat destui critici ai lui, care-l acuzau că distruge fundamentele societății, respectiv euristici transmise din bătrâni, multe din ele, oamenii nefiind suficient de maturi să le conteste. Un alergic la Socrate era Cato cel Bătrân, un om cu simțul misiunii, cu respect pentru tradiție și devotament față de rectitudinea morală. Plutarh îl citează:

Socrate a fost un palavragiu măreț care a încercat să devină tiranul țării sale ca să-i distrugă datinile și să-i ademenească cetățenii să aibă păreri contrare legii și bunei rânduieli.

„Antropologul Claude Lévi-Strauss a arătat că persoanele analfabete au propria „știință a concretului”, un mod holist de a-și gândi mediul în termeni de obiecte și calități „secundare”, senzoriale, care nu sunt neapărat mai puțin coerente decât multe dintre abordările noastre științifice și care, în multe privințe, pot fi la fel de bogate și chiar mai bogate decât ale noastre.”

Mulți alții au apreciat modul în care anticii criticau raționalismul naiv, cel care sărăcea gândirea, introducând fragilitatea, știind că simpla cunoaștere pe jumătate e primejdioasă. Unul dintre ei a fost Edmud Burke care s-a opus Revoluției Franceze pentru că perturba „înțelepciunea adunată de-a lungul veacurilor”. Un filozof și gânditor politic conservator, Michael Oakeshot, considera că tradiția ne oferă un conglomerat de cunoștințe colective filtrate. În aceiași termeni ai „pașilor secunzi” gândea și Joseph de Maistre, regalist și gânditor opus Iluminismului. Totuși, Wittgenstein ar trebui să se afle în fruntea listei gânditorilor moderni antifragili.

Ratând noțiunea de opționalitate, Friedrich Hayek, deși s-a opus planificării sociale pe motiv că sistemul de prețuri ar manifesta prin intermediul tranzacțiilor cunoașterea implicită a societății, cunoaștere inaccesibilă unui planificator social, acesta (Hayek) nu e totuși un antifragilist.

Altul: John Gray arăta că ceea ce noi numim „progres științific” ar putea fi doar un miraj. Iată o idee importantă:

„Când el, eu și eseistul Bryan Appleyard ne-am întâlnit să luăm masa împreună, eram pregătit psihologic să discut idei și să îmi susțin punctele de vedere. Am fost plăcut surprins de ceea ce s-a dovedit a fi cel mai grozav prânz din viața mea. Atmosfera a fost destinsă pentru că știam că toți trei înțelegeam tacit aceeași idee și, astfel, am făcut al doilea pas, discutând despre diverse aplicații, cum ar fi chestiunea atât de lumească a înlocuirii rezervelor de bani cu metale prețioase pentru că acestea nu sunt deținute de guvern (sublinierea îmi aparține).

Fraier-Nonfraier

„Deznodământul, repercusiunea, ceea ce ți se întâmplă (câștigul sau paguba rezultată din ceva) sunt întotdeauna cele mai importante lucruri, nu evenimentul în sine.”

În vreme ce Socrate ține la cunoaștere, Tony Grăsanul habar nu are ce-o fi aia. Pentru Tony, distincția nu se face între Adevărat sau Fals, ci între fraier și nonfraier! Pentru el, expunerea la risc este mult mai importantă decât cunoașterea! Ceea ce manualele numesc „cunoaștere”, ratează o anume dimensiune: asimetria ascunsă a beneficiilor, așa cum o face și medierea. Și important ar fi cam asta:

Filosofii vorbesc despre adevăr sau falsitate. Oamenii vorbesc în viață despre rezultat, expunere la risc și consecințe (riscuri și recompense), deci despre fragilitate și antifragilitate. Iar uneori filosofii, gânditorii și savanții confundă Adevărul cu riscurile și recompensele.

În deciziile umane, Adevărul și Falsul joacă un rol marginal.

Fragilitate, nu probabilitate

„Iei decizii în primul rând în funcție de fragilitate, nu de probabilitate. Iei decizii în primul rând în funcție de fragilitate, nu atât de mult în funcție de Adevăr/Falsitate.”

Majoritatea deciziilor umane au rezultate asimetrice, fiecare având o dimensiune cu consecințe mai mari decât cealaltă.

Dacă un oarecare rezultat este adevărat cu un nivel de încredere de 95%, mulți ar fi satisfăcuți. Dar dacă siguranța avionului are un nivel de încredere de 95%? Să reținem: probabilitatea (Adevărat/Fals) nu funcționează în lumea reală, singura care contează e repercusiunea!

Confundarea evenimentului în sine cu gradul de expunere

Un eveniment de tip LN LN LN și modul în care acesta ne afectează (impactul asupra finanțelor, emoțiilor și distrugerii pe care o poate produce) nu sunt același „lucru”!

Soluția acestei probleme: modificarea gradului de expunere, regulă aplicată mai bine de religiile și euristica tradițională decât știința naivă și cosmetică…

Și-aici se-ncheie „Cartea a IV-a” a cărții…

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole

Cum apreciați acest articol?

Click pe o stea pentru evaluare!

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.