Socrate ↔ Euthyphron

Mărturii despre cel mai influent filosof din istorie (vorbim aici de atenianul Socrate), care nu a lăsat nici o scriere care să-i aparțină, au ajuns la noi prin intermediul scrierilor unor contemporani precum Platon și Xenofon.

Socrate avea în discuții o tehnică anume: începând cu enunțarea unei teze, își făcea interlocutorul să admită o serie de afirmații, pentru ca ulterior să-i demonstreze că afirmațiile pe care le acceptase erau în contradicție cu teza inițială. Reieșea astfel dovada faptului că omul interlocutor habar nu are despre ce vorbește.

Exemplificarea acestei tehnici rezultă dintr-unul din dialogurile lui Platon, intitulat Euthiphron, în care e descrisă scena în care Socrate era deja în fața tribunalului, în așteptarea procesului ce avea să-l condamne la moarte. În calitate de expert în religie, Euthyphron intră în vorbă cu el, iar Socrate îi explică nu doar că nu luase bani pentru activitatea lui educativă pe care tribunalul o numea „coruperea tineretului și introducerea unor noi zei în dauna celor mai vechi”, dar că ar fi fost în stare să-i plătească el pe oameni, doar să fie ascultat. Pe cale de a-și acuza tatăl de omor prin imprudență, Euthyphron e întrebat de Socrate despre cum se împacă acuzarea propriului tată cu îndatoririle lui religioase.

Tehnica lui Socrate demonstra oamenilor cât de neclare le sunt gândurile și câtă lipsă de consistență dovedesc în utilizarea unor concepte, rezultând de aici necesitatea unei filosofii care să clarifice lucrurile. Astfel, Socrate își prinde interlocutorul folosind cuvântul „pietate”, pentru a caracteriza judecarea tatălui ca act pios, fără însă a putea elabora o definiție satisfăcătoare a „pietății”. După încercări nereușite, amărâtul Euthyphron, sub pretextul unei scuze politicoase, dă bir cu fugiții.

Loading...

Taking too long?

Reload document

| Open in new tab

Toni Grăsanul ↔ Socrate

Taleb imaginează un dialog peste timp, în încercarea de a vedea cum i-ar fi făcut față Tony Grăsanul lui Socrate. Dacă acceptăm că Socrate l-ar întreba pe Tony Grăsanul cum definește el pietatea, cu siguranță că acesta l-ar trimite la plimbare:

Mai mult, probabil că Tony Grăsanul ar fi supralicitat:

Și ar fi continuat fără a aștepta răspunsuri:

Cunoaștere bazată pe definire

Iată cum, un Tony Grăsanul țintește în inima filosofiei, cea care, pornind de la Socrate vrea să obțină răspunsuri la întrebări de genul „ce este asta? și „ce este cealaltă?” Practic, se acordă prioritate cunoașterii bazate pe definire, lucru care l-a condus pe Platon la afirmația că nu poți cunoaște nimic fără a cunoaște formele. Taleb ajunge să formuleze astfel:

Și totuși, întrebările lui Socrate au condus, totuși, la un rezultat major: „dacă nu i-au îngăduit să definească ce este un anumit lucru, cel puțin i-au îngăduit să știe cu siguranță ce nu este lucrul respectiv”.

Confuzie neinteligibil = neinteligent

Cu ceva timp în urmă, prin filosofie se înțelegea (în mare măsură) ceea ce azi numim „știință”, adică filosofia naturală, o încercare de a înțelege natura, de a o raționaliza. Modernismul a pornit prin intermediul tânărului Nietzsche un intens atac la adresa acestei viziuni. „Nașterea tragediei”, scrisă de Nietzsche la douăzeci și ceva de ani, a mascat acest atac prin efuziuni lirice despre optimism și pesimism, amestecate cu halucinații despre „Apus”, „tipic grec” și „suflet german”.

Doar fragilistul poate considera că ceea ce el nu înțelege este automat un nonsens! Conform înțelegerii lui Taleb, Nietzsche vede două forțe, apolinicul (o forță măsurată, echilibrată, rațională și impregnată cu autocontrol) și dionisiacul (forță întunecată, viscerală, sălbatică și neîmblânzită, greu de înțeles). Cultura greacă s-a aflat în echilibru între cele două forțe doar până la momentul în care influența lui Socrate asupra lui Euripide a condus la avantajarea apolinicului și la ascensiunea excesivă a raționalismului, ceea ce e echivalent cu perturbarea echilibrului natural al corpului. Apolinicul fără dionisiac e precum yang fără yin. Practic, Taleb ne spune că Nietzsche a înțeles (în felul lui) antifragilitatea…

Însuși marele Seneca s-a referit în scrierile sale la atributele dionisiace („Liber Pater” – o forță bahică) și apolinice (Mercur – ce reprezenta șiretenia, știința și rațiunea), dar el a folosit și o a treia componentă, Hercule, ce reprezenta forța.

Ce aș reține eu din spusele lui Taleb ar fi asta:

Tradiție

Socrate a fost martirizat pentru că a perturbat ceva ce, în opinia liderilor societății ateniene, părea că funcționează de minune. El a devenit erou pentru că și-a înfruntat destinul consecvent propriilor opinii.

Totuși au existat destui critici ai lui, care-l acuzau că distruge fundamentele societății, respectiv euristici transmise din bătrâni, multe din ele, oamenii nefiind suficient de maturi să le conteste. Un alergic la Socrate era Cato cel Bătrân, un om cu simțul misiunii, cu respect pentru tradiție și devotament față de rectitudinea morală. Plutarh îl citează:

Mulți alții au apreciat modul în care anticii criticau raționalismul naiv, cel care sărăcea gândirea, introducând fragilitatea, știind că simpla cunoaștere pe jumătate e primejdioasă. Unul dintre ei a fost Edmud Burke care s-a opus Revoluției Franceze pentru că perturba „înțelepciunea adunată de-a lungul veacurilor”. Un filozof și gânditor politic conservator, Michael Oakeshot, considera că tradiția ne oferă un conglomerat de cunoștințe colective filtrate. În aceiași termeni ai „pașilor secunzi” gândea și Joseph de Maistre, regalist și gânditor opus iluminismului. Totuși, Wittgenstein ar trebui să se afle în fruntea listei gânditorilor moderni antifragili.

Ratând noțiunea de opționalitate, Friedrich Hayek, deși s-a opus planificării sociale pe motiv că sistemul de prețuri ar manifesta prin intermediul tranzacțiilor cunoașterea implicită a societății, cunoaștere inaccesibilă unui planificator social, acesta (Hayek) nu e totuși un antifragilist.

Altul: John Gray arăta că ceea ce noi numim „progres științific” ar putea fi doar un miraj. Iată o idee importantă:

Fraier-Nonfraier

În vreme ce Socrate ține la cunoaștere, Tony Grăsanul habar nu are ce-o fi aia. Pentru Tony, distincția nu se face între Adevărat sau Fals, ci între fraier și nonfraier! Pentru el, expunerea la risc este mult mai importantă decât cunoașterea! Ceea ce manualele numesc „cunoaștere”, ratează o anume dimensiune: asimetria ascunsă a beneficiilor, așa cum o face și medierea. Și important ar fi cam asta:

În deciziile umane, Adevărul și Falsul joacă un rol marginal.

Fragilitate, nu probabilitate

Majoritatea deciziilor umane au rezultate asimetrice, fiecare având o dimensiune cu consecințe mai mari decât cealaltă.

Dacă un oarecare rezultat este adevărat cu un nivel de încredere de 95%, mulți ar fi satisfăcuți. Dar dacă siguranța avionului are un nivel de încredere de 95%? Să reținem: probabilitatea (Adevărat/Fals) nu funcționează în lumea reală, singura care contează e repercusiunea!

Confundarea evenimentului în sine cu gradul de expunere

Un eveniment de tip LN și modul în care acesta ne afectează (impactul asupra finanțelor, emoțiilor și distrugerii pe care o poate produce) nu sunt același „lucru”!

Soluția acestei probleme: modificarea gradului de expunere, regulă aplicată mai bine de religiile și euristica tradițională decât știința naivă și cosmetică…