În discuție: „I am fishhead” (Eu sunt capul peștelui) – Psihopații care ne conduc

întreaga serie de articole

Vorbim despre „I am fishhead” (Eu sunt capul peștelui) – Psihopații care ne conduc

O imagine provocatoare a lumii în care trăim: societatea noastră este structurată ca o piramidă. Cei foarte puțini de la vârf creează condiții pentru majoritatea de la bază. Cine sunt oamenii din vârf? Îi putem învinui pentru problemele cu care se confruntă societatea noastră de astăzi?

Există o zicală: „peștele de la cap se-mpute!”. Realizatorii acestui documentar și-au propus să identifice sursa miresmei dubioase care ne învăluie societatea. Ceea ce au descoperit este că oamenii din vârful piramidei sunt mai susceptibili de a fi psihopați decât restul dintre noi.

Cine – sau ce – este un psihopat? Stereotipul promovat de la Hollywood îi prezintă ca pe niște monștri însetați de sânge, din filmele de groază. De fapt, doamna aceea draguță care a stat de vorbă cu tine la metrou în această dimineață ar putea fi una. La fel ar putea fi profesorul tău din clasele primare, șeful sau chiar prietenul tău.

Definiția medicală este simplă: un psihopat este o persoană care nu are empatie și conștiință, calitatea ce ne ghidează atunci când alegem între bine și rău, moral sau imoral. Cei mai mulți dintre noi suntem condiționați să facem lucruri bune. Chiar dacă psihopații reprezintă doar 1% din populație, impactul lor asupra societății este extraordinar.

Subtitrarea

Imaginează-ţi că cea mai frumoasă şi fermecătoare persoană se uită fix în ochii tăi şi spune: “Eşti special. Arăţi bine și eşti bun în ceea ce faci.” Pare că ştie exact ce-ţi place. Îţi citeşte gândurile cele mai intime şi tu simţi că ţi-ai găsit sufletul pereche, o intimitate profundă. Experimentezi unul din acele momente rare şi frumoase ce fac ca viaţa să merite a fi trăită. Fără să-ţi dai seama, te afli într-o adâncă şi strânsă legătură personală… cu un psihopat.

Misha Votruba şi Vaclav Dechmar

vă prezintă

Ce sunt psihopații? Cunoaşteţi vreunii? Personal?

Prin 2008, cei mai mulţi oameni îşi trăiau pur şi simplu viaţa cu frământările şi bucuriile lor, cu victoriile şi înfrângerile lor.

Și apoi… A venit criza financiară!

Eu sunt „capul peștelui” Eu sunt „capul peștelui” Eu sunt „capul peștelui”

Un film de Misha Votruba şi Vaclav Dechmar

Ce i-a şocat pe toţi a fost cât de repede s-a întâmplat totul. Bang! Oamenii şi-au pierdut casele, locurile de muncă, economiile, un întreg stil de viaţă pierdut.

Singurul lucru pe care îl putem spune cu siguranţă este că nu este prima oară când o dăm în bară. De fapt, ne perfecţionăm în rateuri.

Sunt sigur că aţi auzit multi oameni spunând că trăim timpuri unice, că societatea este în pericol, că situaţia este critică. Chinezii din antichitate spuneau că „peştele de la cap se-mpute!”. Dar e adevărat? E răspunsul cu adevărat atât de simplu? Voi aţi creat această mizerie? Eu nu. Atunci cine? Cred că are sens să cerem o explicaţie oamenilor care ne conduc. Cel puţin pentru a învinui pe cineva.

La prima vedere, pare într-adevăr că elita mondială – politicieni, bancheri, lideri de afaceri… cu toţii, din nou, au eşuat complet în rolurile ce le-au fost alocate. Ce ştim cu adevărat despre cei aflaţi la putere? Le încredinţăm viaţa noastră, deciziile lor afectează milioane de oameni. Despre unii ştim că nu sunt tocmai dintre cele mai decente persoane de pe planetă. Ar putea fi psihopaţi? În cartea lor, intitulată în mod corespunzător „Șerpi în costume”, psihologii Robert Hare şi Paul Babiak propun un termen nou şi provocator – psihopatul corporatist.

  • Psihopat

– Psihopat înseamnă nebun.
– Nebun.
– Om nebun.
– Om foarte nebun.
– Oameni înfricoşători.
– Un psihopat ?
– Ea
– El

Este o persoană care are o personalitate psihopatică.

Paul Babiak – psiholog, autor al cărţii „Șerpi în costume”:

Psihopatia este o tulburare de personalitate. Dar ei sunt în măsură să lucreze într-o afacere, în industrie sau într-o organizaţie. Sunt foarte diferiţi de felul în care ne gândim noi de obicei la psihopaţi, ca la nişte ucigaşi în serie. Aceşti indivizi au aceleaşi caracteristici personale, dar prin educaţia şi mediul în care trăiesc sunt capabili să-şi găsească locuri de muncă în companiile mari şi să se descurce foarte bine.

Psihopatul este un om care, după cum am spus şi mai înainte, nu are conştiinţă nu pentru că îi lipseşte capacitatea intelectuală pentru a înţelege diferenţa dintre bine şi rău…

Robert Hare – psiholog, autor al cărţii „Șerpi în costume”:

…ci pentru că legătura emoţională dintre coordonare şi gânduri, şi aşa mai departe, este absentă Unele caracteristici vor include această lipsă izbitoare de empatie, lipsa de preocupare pentru alţi oameni, capacitatea de a-i percepe pe ceilalţi oameni pur şi simplu ca pe nişte obiecte.

Când oamenii normali procesează materiale emoţionale, are loc o mai mare activare a părţilor creierului create de natură pentru a se ocupa de emoţional. Poţi face diferenţa dintre un eveniment emoţional si unul neutru la aceşti indivizi. Dar la psihopat nu poţi.

Non-psihopat – non-psihopat psihopat

Se pare că părţi ale zonei limbice, creierul emoţional – Hipocampusul, amigdala, la psihopaţi nu funcţionează la fel ca la alte persoane. Aceştia sunt indivizi care sunt extrem de egoişti, egocentrici, lipsiţi de orice remuşcări pentru ce au făcut, fiind pe deplin conştienţi de ceea ce fac și ceea ce fac este să manipuleze şi înşele alţi oameni, în favoarea lor.

Manipulativi

Mulţi dintre psihopaţii pe care îi cunosc, şi am asistat mai mult de 160…

Matei Logan
psiholog, detectiv

Mulţi dintre cei pe care îi cunosc nu au un aspect malefic, ei sunt capabili să păcălească şi manipuleze, sunt oameni foarte fermecători şi cei mai mulţi dintre ei par a fi foarte uşor de îndrăgit. În filme vedeţi partea întunecată a personalităţii. Ceea ce vezi când interacţionezi
de fapt cu ei este masca ce ţi-o arată, având doar o strălucire, ici şi colo, a laturii lor întunecate.

Deci, dacă învăţăm din titluri şi din filme, că psihopaţii au această parte întunecată, şi dacă o căutăm, nu o vom vedea. Și vom trage concluzia că ei nu există cu adevărat, sau dacă există, n-am întâlnit niciodată vreunul. Dar probabil aţi întâlnit unul, numai că nu aţi văzut în spatele măştii.

Plictiseală

Promiscuitate

Minciuni

Mincinoşi patologici

Eroarea fundamentală, pe care majoritatea oamenilor o face şi nu doar publicul în general, ba chiar şi ofiţerii de poliţie când încearcă să interogheze pe cineva, este să creadă, să aibă sentimentul că toţi oamenii gândesc şi simt la fel ca ei. Dacă spre exemplu, un caz emoţional
le sfâşie inima, se aşteaptă ca toată lumea să aibă aceeaşi reacţie.

Dar pentru un psihopat va fi un eveniment fără încărcătură emoţională. Când un psihopat îşi exprimă emoţiile aplică cumva metoda Stanislavsky de a juca teatru? Simte cu adevărat ceva şi este capabil să se exteriorizeze? Răspunsul este că probabil nu. Ei folosesc expresii faciale, mişcări ale mâinilor, limbajul trupului care par a fi adecvate pentru a sublinia o stare emoţională, dar sunt false.

Am fost consultant pentru filmul „Malice”, cu Nicole Kidman. Ea mi-a cerut să merg la Hollywood şi să o ajut să portretizeze în aparenţă o femeie dulce şi iubitoare, care de fapt era o psihopată. Și în fine, mi-a spus: „Trebuie să-mi oferi o scenă” şi m-am gândit la asta şi nu știu
de unde mi-a venit, dar asta e scena ce i-am sugerat-o:

„Ai plecat de-acasă şi mergi pe stradă şi vezi un accident şi apoi te uiţi la un copil întins pe sosea, care a fost lovit de o maşină, sângerând şi probabil pe moarte, dar lângă el este mama lui. Și ea este distrusă, trece prin fiecare emoţie posibilă cuvenită într-o astfel de scenă. Și în loc să priveşti copilul, şi să fi oripilată de ceea ce s-a întâmplat, te uiţi la mamă. şi apoi te uiţi la copil şi înapoi la mamă. Și apoi pleci pur şi simplu indiferentă. Te întorci în apartamentul tău, te duci în baie, stai în fata oglinzii şi imiţi expresiile faciale ale mamei. Asta este.”

Psihopatul a învăţat că sunt anumite expresii faciale, părți din limbajul corpului care sunt asociate cu ceva ce alți oameni spun că ar fi o anumită emoţie.

OK, am înţeles cum e cu psihopaţii. Ce e un socio-pat?

Psihopat sau socio-pat?

Una dintre cele mai bune distincţii între psihopat și socio-pat a fost făcută în filmul „Reservoir Dogs”. Caracterul lui Harvey Keitel spune:
„Știi, jefuiesc bănci şi dacă trebuie să omor trei oameni, asta mi-e meseria. Nu-mi place, dar asta trebuie să fac.” Un psihopat nu e un profesionist. Nu poţi lucra cu psihopaţii. Acelui psihopat avid de-acolo, celuilalt individ, îi place să ucidă. Nu poţi şti cum vor reacţiona
găoazele astea împuţite. Aşa-numitul „şarpe în costum”, individul cu guler alb îşi va satisface nevoile recurgând mai mereu la manipulări înşelătoare, sau poate la atitudini intimidante. Pot să nu recurgă la violenţă, ca alți oameni cu care am lucrat şi au fost încarceraţi.

Dar când intervievez oameni pentru a determina dacă sunt psihopaţi, scot de obicei ceva din buzunar şi îl pun pe masă şi spun: „Acesta este cel mai important lucru pentru tine acum, asta iţi doreşti cel mai mult” şi îl pun pe masă şi inculpatul stă lângă mine şi facem această evaluare.

Și apoi îl întreb: „Cum îl vei obţine?” Iar in cazul psihopaţilor, de obicei îl văd pe individ lăsându-se pe spate. Numim asta ca fiind „satisfacţia şmecherească”. Îşi spun: „Aaa, este un mic joc, o să te bat la jocul ăsta!” Sunt foarte ambiţioşi. Ei spun: „O să te rog să mi-l dai.” Și îi spun: „Nu, nu ţi-l dau.” „O să încerc să-l cumpăr de la tine.” Îl ridic atunci, deoarece ştiu că îl vor lua de pe masă în momentul ăla, şi îi spun:
„Nu e de vânzare.” şi îi pot vedea acelaşi rictus din nou, ca şi când ar spune: „Îl voi avea.” „Ei bine, cum îl vei avea?” Îi evaluez, deci sunt suficient de inteligenţi încât să nu-mi spună exact cum îl vor obţine, dar se uită la mine pur şi simplu şi spun: „Îl voi avea.”

Dacă luăm 1% ca raport de lucru pentru prognoza psihopaţilor la numărul populaţiei, putem argumenta cu toţii că este un număr atât
de mic încât nu merită efortul. Problema este că aceşti oameni sunt foarte mobili. Sunt mereu în căutare de noi victime şi le găsesc. Aşa că se duc acolo unde este acţiunea. Există şanse ca fiecare dintre noi să dea peste ei și să fie afectat, influenţat, de una sau două dintre
aceste persoane în decursul vieţii sale.

Nu pare un număr mare. până nu te gândeşti că e unul la fiecare sută de oameni.

Într-un cinematograf mediu, când mergi să vezi un film, stai într-o cameră împreună cu încă 100-200 de oameni. Deci, este destul de posibil pentru tine, în oricare zi să dai peste cineva care are o personalitate psihopatică.

Oamenii îşi închipuie, deoarece lucrez cu ei, că sunt anumite concepte ce le-am studiat atât de mult încât îi pot vedea de la o poștă. Răspunsul este că, desigur, nu pot. Nu sunt mai bun la asta decât majoritatea oamenilor. Nu poţi determina dacă cineva este într-o oarecare măsură psihopatic doar uitându-te la el. Chiar dacă vorbeşti cu această persoană pentru 10-20 de minute.

Uneori poate dura chiar între 6 luni şi un an să-ţi dai seama. Problema este că noi continuăm – şi ca specie suntem programaţi să facem asta – continuăm să apreciem oamenii după modul în care îi privim.

Tindem să fim foarte iertători în relaţiile noastre interpersonale cu oamenii. Suntem adesea deschişi la explicaţiile şi raţionalizările lor și le oferim iertare. De asemenea, când construim relaţii cu oamenii, credem că ele sunt reale.

Ce face un psihopat este să să schiţeze imaginea unei persoane care este de fapt un vis. Este un spirit, nu este reală şi te simţi ca şi când ţi-ai descoperit sufletul pereche, o intimitate profundă. Și experimentezi unul din acele momente rare şi frumoase care fac ca viaţa să merite a fi trăită. Și fără să-ţi dai seama, te afli într-o adâncă şi strânsă legătură personală… cu un psihopat.

Odată ce te afli în acea legătură, noi o numim legătură psihotică, nu vrei să o întrerupi. Și adesea suntem uimiţi de prietenii care privesc dinafară, că încă sunt cu el, încă îl cred…

„Tu nu vezi?” este foarte comun… Și ei chiar nu pot vedea, din cauza puternicei legături ce s-a format.

Acum, când psihopatul a terminat cu tine, el pleacă. El nu a avut niciodată o relaţie cu tine, totul a fost doar un joc. Aşa că s-a oprit din joc
şi se mută la următoarea țintă. Tu eşti lăsat cu toate aceste răni deschise, pentru că ai crezut că ai o relaţie cu această persoană.

Și poate fi o relaţie de afaceri, poate să fie un partener de afaceri, poate fi cineva cu care te-ai căsătorit, o relaţie personală, sau poate fi
un membru al familiei tale. Și când se rupe, doare. Și acesta este abuzul psihologic şi emoţional şi anume că un psihopat, ne-resimţind niciun fel de empatie, nicio emoţie, nicio remuşcare, pur şi simplu trece la următoarea ţintă.

– Este tipul din filmul… Cum îi zicea la filmul ăla? Când e sub dus şi o omoară pe femeie.
– Sunt filme de groază despre ei.
– Omoară oameni.
– Nebuni.
– Criminali.
– Maniaci.
– Criminali.
– Criminali.
– Oameni ca Charles Manson.

Foarte mult timp s-a crezut că psihopaţii duc o viaţă teribilă. Că nu au succes. Spirala descendentă era menţionată adesea în cărţi. Acum ştim că lucrurile sunt destul de diferite pentru unii psihopaţi. Poate pentru că au un acces mai mare la educaţie.

Toţi psihopatii pe care i-am întâlnit aveau bacalaureatul şi câteva diplome universitare. Deci, o educaţie mai bună, abilitatea de a arăta corporatist, de a arăta ca un om de afaceri. Spre deosebire de cum s-ar gândii unii la un criminal în serie. Cineva care este psihopat poate îmbrăca un costum, vorbi limba, și poate avea diploma pe perete şi poate convinge cu uşurinţă pe cineva care are o organizaţie sau angajează pentru o organizaţie că este angajatul perfect.

De-a lungul anilor, am inventat termenul de „psihopat corporatist”, pentru a descrie un astfel de individ. Ei au acelaşi tulburări de personalitate, dar am vrut cumva să-i distingem, pentru ca oamenii să nu confunde criminalul în serie cu psihopatul corporatist.

Cred că în trecut, psihopaţii au înflorit, dar nu în amploarea actuală, deoarece condiţiile s-au schimbat, în ultimii 25-30 de ani, mai ales cu apariţia Internetului. Acum avem toate aceste tranzacţii care se pot face la distanţă. Acum poţi să faci o tranzacţie implicând 100 de milioane de oameni deodată, fără niciun contact personal. Avem colapsuri în lumea financiară, care au început în SUA şi s-au răspândit în întreaga lume acum. Ei spun că au fost condiţiile economice, ei bine, eu nu sunt economist, aşa că nu ştiu ce s-a întâmplat.

Dar, la fel ca toată lumea, am citit despre aceste lucruri şi am spus, ia stai: „Sunt multe decizii luate de către indivizi în acest proces. Cine sunt aceşti indivizi?”

Ar fi foarte dificil de identificat cine sunt, deoarece fuzionează cu mulţimea. Când vorbim despre luarea unei decizii de afaceri, majoritatea afaceriştilor se feresc de riscuri, sau vor să gestioneze riscul când iau o decizie, pe când un psihopat va face ceva riscant, doar ca să vadă ce se va întâmpla, luând o decizie pentru care alţii ar fi avut nevoie de o mulţime de timp şi de date, ei o fac fără să clipească.

Pentru că nu le e frică, i-ar putea răni chiar şi pe ei, dar nu îi deranjează. Majoritatea acceptăm faptul că societatea noastră este de formă piramidală, în care o minoritate de oameni, aflată în partea de sus, ia decizii şi face legi pentru majoritatea de la bază.

În anul 2000, cei mai bogaţi şi puternici 1% din populaţia lumii deţineau 40% din toate activele globale. Cei mai bogaţi 10% deţineau împreună 85% din totalul activelor.

Și în contrast puternic, jumătatea de jos a populaţiei lumii împărţeau între ei doar 1% din bogăţia mondială.

Nu este surprinzător, dacă vă amintiţi de jocul Monopoly. La început, toţi jucătorii încep prin a fi egali şi la final, unul are totul. Puţini ştiu astăzi că jocul a fost creat pentru a demonstra tendinţa puternică de a concentra bunăstarea în mâinile a doar câţiva. Se ajunge la rădăcinile
capitalismului – cu bogăţia… vine puterea.

Nu poţi vorbi de psihopatie fără să nu pomeneşti de Bernie Madoff. Nu ştiu dacă este sau nu psihopat, nu l-am evaluat şi nu ştiu dacă i-a făcut cineva vreo evaluare formală, dar oricine poate distruge viaţa a zeci de mii de oameni, inclusiv rude apropiate şi prieteni, nu este genul de om normal şi iubitor.

În primăvara lui 2010, am primit veşti de la profesorul Hare. Pentru prima dată în istorie, echipa sa a fost capabilă să pescuiască psihopaţi din rândul managerilor de nivel înalt din 100 de companii de succes – din partea cea mai de sus a piramidei. Avem un nou studiu, privind
psihopatia corporate. Este primul studiu empiric de acest gen. Am adunat de asemenea şi anecdote, am făcut speculaţii şi chiar şi în „şerpi în costume” vorbim despre cazuri individuale.

Este neobişnuit, deoarece din câte ştiu eu, este primul studiu care a putut utiliza dovezi bine evaluate de psihopatie printre mulţi manageri executivi de nivel înalt. Am avut acces la 203 directori executivi, exact oamenii care fuseseră selectaţi pentru formare managerială, deoarece erau consideraţi indivizi cu potenţial ridicat.

Rezultatele sunt de-a dreptul fantastice. Distribuirea de psihopatie printre aceşti manageri executivi de înalt nivel este la fel ca şi în populaţie, în general. Diferenţa, pentru acest grup, este aceea că există mai mulţi oameni cu scoruri foarte mari şi unii dintre ei, cred că 8 sau 9 din cei 203, au scoruri la fel de înalte ca valorile pe care le utilizăm în scopuri de cercetare pentru a diagnostica psihopatia – 30 din 40 de puncte. Și asta e cam surprinzător pentru noi şi am avut multe scoruri de 25 sau mai ridicate. Acestea sunt scoruri foarte ridicate. Avem aici oameni cu scoruri foarte mari, foarte psihotici, şi totuşi văzuţi ca angajaţi buni şi lideri promiţători. Și ale căror performanţe au fost slabe, în mod distinctiv, şi totuşi se îndreaptă spre vârf.

Am avut câţiva oameni care erau vicepreşedinţi în corporaţiile lor şi am mai avut pe alţii care erau directori şi supervizori – poziţii foarte înalte şi totuşi aveau toate caracteristicile şi calităţile care de fapt i-ar fi făcut să eşueze.

Deci cum e să fii psihopat? Nu te vei mai simţi niciodată vinovat sau ruşinat. Niciodată. Nu vei mai avea situaţii incomode, neconfortabile. Responsabilitate? Ce e aia? De fapt, e chiar distractiv să-i vezi pe oameni plângând. Trebuie doar să le zâmbeşti şi ei vor crede că eşti cea mai cumsecade persoană din lume. Eşti atât de rece şi de analitic, încât ei nu suspectează nimic. Nu vor ghici niciodată ce se întâmplă
în capul tău. Poţi face tot ce vrei. Într-o organizaţie se întâmplă ca psihopatul… să-l poată imita pe angajatul cu potenţial ridicat. Aşa că se ascund în spatele acestui grup de indivizi şi a celor cu performanţe ridicate din organizaţie pentru a obţine mai multe resurse, mai multă pregătire, primesc proiecte mai mari, bugete mai mari, staff mai numeros – toate atributele puterii corporatiste, care reprezintă exact ceea ce caută psihopatul, acest prădător parazit.

Din nefericire pentru organizaţie, psihopaţii pot face acest lucru. Ce se întâmplă în acest grup mic – este că psihopatul realizează că toţi
cei cu un potenţial ridicat îi sunt rivali, deci potenţial rivali şi începe să-i elimine. Prin manipulare, minciuni, calomnii sau astfel de activităţi de culise. Organizaţia începe apoi să piardă aceste cadre cu potenţial ridicat, ei ori pleacă de bună voie, ori li se înscenează ceva şi sunt concediaţi, sau sunt trimişi la un alt departament, ca să nu le stea în drum. Și apoi psihopatul preia controlul. Aşa că au un avantaj, datorat
personalităţii lor şi depinde de fapt de organizaţie să-şi înfiinţeze un mecanism de control, mecanisme de monitorizare, pentru a-i putea
diferenţia pe adevăraţii angajaţi cu performanţe ridicate de cei care sunt aşa doar în aparenţă.

Acest lucru poate fi văzut şi la nivel mondial – Guvernele şi liderii de stat. Nu văd niciun motiv ca cineva care este foarte psihopatic să nu poată ajunge un lider. Istoria cunoaşte multe astfel de cazuri. Întoarceţi-vă la romani, greci şi egipteni şi urmăriţi-le parcursul şi mulţi
dintre aceşti oameni se pot califica în mod clar ca fiind psihopaţi.

Dar având în vedere timpurile şi contextul s-au descurcat destul de bine. Și au suferit foarte mulţi oameni din cauza lor. Și cred că ceea ce se întâmplă acum este că noi apreciem ce fac aceste persoane, sau în altă ordine de idei, nu acordăm de fapt atenţie la relele ce le fac. Vedem doar beneficiile, ne spunem că e grozav că fac bani pentru noi şi popularitatea noastră în lume este în creştere, facem manevre militare şi căpătăm prestigiu şi de fapt oamenii suferă.

Wall Street

OK, deci…

Ce ştiai deja în subconştient, s-a dovedit – că lumea, într-un fel sau altul, este condusă de psihopaţi. Și ce facem în privinţa asta? Îi urmăm? Îi dăm jos? Cum? Asta este într-adevăr problema? Ei sunt capul putred al peştelui? Dacă aţi putea alege, poate că aţi vrea să fiţi unul dintre ei. Sau cel puţin un sociopat.

  • Pastile de fericire

Se pare că există un mod foarte simplu pentru a face asta. Și milioane de oameni din întreaga lume au făcut deja un pas îndrăzneţ în această direcţie. Conexiunea poate că nu e clară la început, dar va fi dezvăluită.

Am participat la funeraliile mamei mele, o femeie foarte iubită de toţi.

Philip Zimbardo – psiholog, preşedinte – „Eroii imaginaţiei”

Și o rudă împărţea în jur Valium. Am întrebat: „Ce e asta?” „Oh, e OK, te face să nu fii nervos sau deprimat.” Am spus: „Sunt în doliu, vreau să fiu nervos, vreau să fiu deprimat, maică-mea e moartă! Știi, ce sens are?”

– „Nu vrei să fii liniştit?”
– „Nu, nu ai înţeles nimic!”

Motivul pentru care eşti la o înmormântare nu e doar pentru a-ţi arăta respectul pentru mort, ci şi pentru a-l plânge. Pentru a-ţi arăta ţie însuţi cât de mult duci dorul acelei persoane. Iar ei nu puteau nici măcar să înţeleagă acel mesaj, deoarece toată atitudinea lor a fost atât de
ciopârţită, atât de manipulată, dacă vreţi, de mesajele industriei farmaceutice – că pentru fiecare problemă există un medicament.

– Este medicamentul…
– … care te face să te simţi fericit.

– Antidepresive, da.
– Da, am auzit de antidepresive.

– Da, ştiu ce sunt.
– Dar nu cunosc pe nimeni…

– Este un medicament.
– Da, un medicament.

– Sincer, nu ştiu.
– Nu.

– Am auzit de ele.
– Da, îmi sună familiar, cred că da.

– Da, da.
– Da.

Zolo, Prozac nu, dar Xanax da. Ai?

Puţin peste 67.5 milioane de nord-americani…

Christopher Lane – profesor, autor – „Timiditate”

– Au luat o serie de antidepresive SSRI. Este o situaţie fenomenală.

– Nu am experienţe personale, nu.
– Nu.

– Sunt o persoană foarte fericită.

– Sunt un om fericit.
– Nu am experienţe personale.

– Personal, nu.
– Nu, personal nu.

– Nu

– Personal nu, dar cunosc oameni care au avut experienţe cu astfel de lucruri.

Oamenii cer de secole industriei medicale să-i facă să se simtă mai bine. Primul medicament care a rezultat probabil în urma acestei cereri a fost probabil Valium, sau altele de gen. Dacă îl luaţi în anumite circumstanţe şi în dozajul corect, Gary Greenberg – psihoterapeut, autor – „Fabricarea depresiei”

Vă veţi simţi mai bine în sensul tradiţional, vă veţi simţi exaltaţi. Aceste medicamente, înainte de antidepresive, au fost medicamentele cu vânzări record. Cantităţi uriaşe de astfel de medicamente au fost prescrise. Valiumul şi-a croit drum către mase. Este un agent anti-anxietate,
unul foarte eficient… Charles Barber autor – „Amorţit confortabil” cu foarte multe efecte secundare şi foarte adictiv.

La început, credeau că puţin de Prozac nu ar avea prea multe efecte secundare. În 1987, când Prozac a fost aprobat pe piaţă, a fost promovat foarte puternic. Dar a venit un mare hit, deoarece mass-media, a prezentat efectele Prozacului ca fiind fenomenale. Era pe coperta revistei Newsweek, la începutul anilor ’90, exista o carte faimoasă numită „Ascultând de Prozac”

Vânzările au atins 1 miliard de apoi 2 miliarde dolari… Un miliard de dolari în vânzări reprezintă ceea ce se cheamă un „drog blockbuster”. Un alt moment critic care a dus cumva la nivelul de acum, a fost începerea marketingului TV al medicamentelor. – Reclamele TV la  medicamente au fost ilegale în SUA, până la mijlocul anilor ’90 – şi asta a adus Prozac, Paxil şi Zolofit în sufrageriile oamenilor şi au intrat
în rutina zilnică.

Oricine are o anxietate trecătoare, sau depresie sau astenie sezonieră, poate fi un potenţial utilizator sau i se poate prescrie. Chiar şi în problemele dintre fraţi este prescris. Și pentru mine, asta nu este psihiatrie, asta nu are legătură cu bolile mentale.

Atenţia, de la schizofrenie, depresie, tulburări bipolare, s-a mutat în mare pe anxietățile zilnice, dar le diagnosticăm şi le medicamentăm
într-un stil extraordinar.

– Nu cunosc pe nimeni cu depresie, dar cunosc oameni care dacă le iau, funcţionează, iar dacă nu le iau înnebunesc, cam asta ştiu.

– Antidepresivele sunt nişte mizerii. Creează la fel de multe probleme pe câte rezolvă.

– Oh, tatăl meu a luat Prozac pentru ceva timp.

Unul din modurile în care Prozac a devenit atât de popular, e felul în care drogul a fost popularizat, că ţi-ar permite să funcţionezi mai bine,
făcându-te mai eficient într-o societate competitivă, amplificând cumva aceste temeri.

În depresiile uşoare sau chiar aparente şi medicamentaţia acestor afecţiuni, stigmatul este atât de redus, încât a devenit chiar „cool” să fii deprimat, răvăşit şi stresat, şi să iei medicamente pentru asta.

Există consecinţe – acestea sunt droguri puternice. Și vedem cum pentru liceenii noştri a devenit ceva atât de obişnuit şi neimportant încât este de-a dreptul periculos. În plus faţă de problema vizibilă a creşterii sinuciderilor există o grămadă de alte efecte secundare.

Când vezi că aceste medicamente sunt prescrise, uneori, oamenilor deoarece se tem să meargă la petreceri, toată treaba devine atât de suprarealistă…

Ca şi când ai spune: „Sunt pregătit să risc o insuficienţă renală doar pentru că sunt puţin timid când merg la petreceri.” Este pur și simplu absurd. OK, am înţeles. Oamenii iau aceste medicamente cu efect dubios, deşi nu e nimic în neregulă cu ei.

De ce ar trebui să-mi pese?

Medicamentele pe care le luăm acum contra depresiei, SSRI-urile, acţionează în mare schimbând metabolismul serotoninei din creier. Unul din lucrurile pe care aceste droguri se pare că le fac în mod consistent când acţionează este să suprime într-un fel viaţa emoţională.

Atât de multe persoane au descris situaţii în care, luând medicamentele de ceva timp, ştiau că ar fi trebuit să fie furioşi sau trişti şi erau într-un fel trişti, dar nu simţeau ce s-ar fi aşteptat să simtă.

Am scris despre modul în care medicamentele în general, pe unii oameni i-au amorţit pur şi simplu, ştii, şi mulţi oameni au scris despre, ştii, afectivul nostru, care în mod normal se mişcă în sus şi în jos. Și foarte mulţi oameni au scris despre cum această amplitudine scade, vârful este tăiat sus şi partea de jos este nivelată, folosind Prozac şi alte medicamente similare. Și am văzut în mod clar o reducere a acestui interval emoţional şi o indiferenţă legată de lumea exterioară.

Cred că putem spune că, fără acest acces la acele sentimente adânci, este foarte dificil să dezvolţi o empatie care să-ţi influenţeze cu adevărat comportamentul.

Dacă te uiţi la criza economică globală, sau cum vreţi să numim aceste vremuri în care trăim chiar acum, oricine citeşte New York Times
sau ascultă ştirile de seară, ştia că este o bulă, fie că era bula hi-tec, sau bula imobiliară.

Oamenii ştiau. S-a întâmplat în plină zi. Deci ce-i face pe oameni să vadă asta şi să nu intervină? Este interesant de văzut. Și adăugând faptul că particularitatea acestor bule este că sunt doar formă, fără conţinut, – sunt doar ambiţii şi speculaţii necontrolate, şi sunt alimentate de ce? De încredere.

Dacă analizaţi ce experimentează oamenii când iau aceste medicamente, ei experimentează un sentiment de beatitudine, încredere, elasticitate, abilitatea de a accepta orice, fără să îi afecteze. Și cred că este posibil să construim o imagine care cel puţin ne determină să
facem o investigaţie să vedem ce legătură există între aceste două fenomene. Faptul că atât de mulţi oameni din pieţele financiare iau antidepresive este desigur un motiv de îngrijorare, deoarece aceste persoane nu primesc destul feedback al consecinţelor deciziilor lor.

Vorbind din experienţa personală, pentru că am luat medicamentele,… frica pare foarte îndepărtată, pare să vină din altă parte.

Am descris ceva ce mă deranja, înainte de a lua Prozac – senzaţia de cuţit ascuţit, presat pe obraz, se simţea apoi ca un cuţit de unt. Aşa că cele mai ascuţite lucruri din lume, din cuţite ascuţite au devenit cuţite de unt.

Problema este nivelarea emoţională, un cunoscut efect secundar al antidepresivelor. Devine foarte îngrijorător în acest context, pentru că aceşti oameni au nevoie să simtă un anumit feedback ce trebuie perceput pentru acţiunile lor.

Una e să-l cunoască în teorie, şi alta e să îl simtă, în mod visceral: „Tranzacţionez miliarde de dolari cu această tranzacţie. Este înţelept? Este în siguranţă? Am interpretat oare totul corect?”

Corpul, mintea, au nevoie de un astfel de feedback. Dacă vă gândiţi la lucrurile simple ce ar trebui să sublinieze civilizaţia occidentală, – imperativul categoric, regula de aur – aceste idei cum că, din cauză că îţi pasă de ceilalţi oameni, trebuie să te comporţi într-un anumit fel.
Chiar dacă nu e o lege, chiar dacă nu ţi-a spus nimeni să faci aşa, deoarece pur şi simplu rezonezi cu acele persoane.

Cred că trebuie să avem acces la toată scala experienţelor noastre emoţionale pentru a putea face asta.

Aşa că este un salt destul de mare de la a spune asta la a spune că drogul amplifică, sau chiar provoacă… sociopatia, dar relaţia este destul de sugestivă. Deoarece pur şi simplu nu ştiu ce altceva ne va garanta că nu vom ţipa pur şi simplu unii la alţii, tot timpul.

– Fuck You !
– Fuck You !

– Fuck, fuck !
– Fuck, fuck !

OK, să ne întoarcem de unde am început. Eşti tentat să vrei să te opreşti aici şi să spui că problema – capetele peştilor sunt psihopaţi şi oameni care iau „pastile de fericire” pentru a-şi controla condiţiile psihopatice. Dar acea viziune sare peste problema principală, care este: de ce noi, restul, nu facem nimic în privinţa asta? Deci care este legătura dintre psihopaţi şi „pastilele de fericire”? Empatia. Simpla şi umana empatie. Sau lipsa ei. Psihopaţii nu o au, iar pastilele de fericire o anihilează.

  • Empatia

Ceea ce este interesant pentru mine, şi am scris o carte intitulată „Efectul Lucifer”, şi povestea lui Lucifer este aceeaşi cu cea a lui Adam şi Eva. Ambele povestiri sunt consecinţe oribile ale nesupunerii faţă de autoritate – Dumnezeu. Poţi fi îngerul favorit al lui Dumnezeu şi să devii Diavolul. Poţi fi omul favorit al lui Dumnezeu şi să fii alungat ca un trădător, ca un infidel. Acest mesaj, care este profund încorporat în unele civilizaţii occidentale ne face să fim orbeşte supuşi faţă de autorităţi.

O cercetare faimoasă a colegului meu, Stanley Milgram, arată că cel puţin două treimi din toţi oamenii, din toţi cetăţenii de rând, atunci când primesc ordine de la cineva ce pare a avea autoritate să pedepsească fizic pe cineva, se supun orbeşte. Deci, întorcându-mă înapoi la faimosul studiu al lui Stanley Milgram, care ia sute de mii de cetăţeni obişnuiţi din două oraşe, din Connecticut şi, făcându-i să creadă că sunt profesori care încearcă să îl ajute pe un şcolar să înveţe pedepsindu-i greşelile…

Dar şcolarul, care este un complice în experiment, fără ca profesorul să ştie, continuă să facă din ce în ce mai multe greşeli şi profesorul apasă din ce în ce mai des pe butonul ce îi aplică şcolarului şocuri electrice. Până când vine un moment când acesta nu mai răspunde, fiind probabil inconştient, dar în loc să-i spună să se oprească, experimentatorul îi spune că trebuie să continue până la sfârşit, adică până la 450 de volţi. Două treimi din toţi americanii de rând au mers până la final, două treimi!

Dar în numeroasele experimente pe care le-a făcut, a făcut şi două care au fost ignorate.

Într-unul, tu vii pregătit să ajuţi, să fii profesor şi când te aşezi, observi pe cineva din experimentul anterior mergând până la capăt. Îl alt stadiu, vezi două persoane refuzând asta.

Aşa că avem două modele sociale pentru rău şi bine. Și ştii ce sa întâmplat? Dacă rezultatul de bază este că 60% se supun orbeşte, odată ce vezi pe cineva mergând până la final, el devine un model negativ pentru tine, şi 91% din toată populaţia acestor studii merg până la final.

Dar, dacă vezi oameni care se opun, 90% refuză să continue.

Deci este ceva ce trebuie să înţelegem – cum se face că este aşa de important pentru majoritatea societăţii ca oamenii să se opună orbeşte autorităţii.

A te supune orbeşte autorităţii înseamnă: „Fii fără minte, nu fi cerebral, nu gândi critic, pur şi simplu fă ce ţi se spune!” şi asta se leagă apoi, părinţii ne spun: „Vezi-ţi de treabă, nu-ţi băga nasul!” ştii, „nu te gândi prea mult la asta, fă doar cum spun eu!”

Acesta este unul din cele mai rele lucruri ce se pot întâmpla într-o societate, şi o societate care nu gândeşte este o societate vulnerabilă la psihopaţi, deoarece ei spun: „Eu deţin răspunsurile, eu ştiu cum, eu am banii, eu am puterea şi statutul, vă pot oferi slujbe, tot ce trebuie să faceţi este să mă ascultaţi pe mine.”

Cu mult timp înaintea psihopaţilor corporatişti au fost Hitler, Stalin şi ceilalţi, ştii şi aceşti dictatori totalitari au acelaşi mesaj: „Dă-mi puterea şi-ţi voi oferi în schimb securitate, sau iluzia securităţii. Și tot ce trebuie să faci este să mă asculţi.”

Mulţi oameni sunt dispuşi să renunţe la libertate, deoarece are o răspundere socială pentru iluzia securităţii.

Cineva să le spună: „Ok, eşti un băiat bun, eşti un copil bun. Acum mergi şi te joacă în colţul tău şi nu îi deranja pe adulţi.”

În acest sens, este vorba de o prelungire imaturităţii. Când suntem copii, părinţii, autoritatea, majoritatea profesorilor, sunt buni. Să te laşi condus de ei este bine. Dar nimeni nu ne învaţă să distingem autoritatea care merita respectată, de autoritatea nejustă, care merită sfidată. Și asta este o mare problemă, deoarece pe măsură ce creşti şi te confrunţi cu aceşti psihopaţi politici, religioşi, corporatişti… care-şi pun aceeaşi mască şi spun: „Urmaţi-mă!”

Și tu spui „OK”, fără ca măcar să te gândeşti de ce, unde, când şi cum. Primul lucru pe care îl spun oamenilor este să-şi asculte intuiţia. Cred că mulţi oameni îşi ignoră instinctele. Și deţii instincte şi trebuie să le acorzi atenţie. Oamenii sunt, probabil, singura specie animală care îşi ignoră instinctele.

Problema este că…

John Perry Barlow, poet, activist politic, filozof liderii şi managerii noştri corporate sunt sociopaţi, sau cel puţin unii dintre ei. Nu că lumea ar fi condusă de figuri întunecate care sunt maligne în intenţii, îi cunosc pe aceşti oameni şi nu sunt aşa. Dar chiar însăşi organizaţiile şi sistemele sunt sociopatice.

Nu te poţi aştepta să aibă conştiinţă, nu te poţi aştepta să aibă inimă. Trebuie să trăieşti în funcţie de natura lor. Nu poţi vedea însăşi natura
ca fiind malefică. Natura nu are valenţă. Ce are valenţă, este inima umană şi ceea ce se poate exprima prin extinderea cercului empatiei. De ce ar trebui să-mi pese de empatie mai mult decât altuia? Nimeni nu s-au îmbogăţit prin empatie. De ce să renunţ la confortul şi la aspiraţiile mele? Toţi vrem să câştigăm, nu-i aşa? Ce observ eu în mod repetat este coliziunea, dacă doriţi. Byron Ulan – psiholog, fondator „Podia Consulting” din sistemele organizaţionale.

Ai pe cineva din partea de sus a unei organizaţii – şi lucrez cu un număr de astfel de persoane şi toţi câştigă sume uriaşe de bani – şi dacă te gândeşti la efectul acestui lucru asupra psihicului oamenilor, devine o situaţie în care banii şi dorinţa de a face bani se amplifică. Și cred că asta este foarte primitiv, din câte înţelegem noi despre psihologia umană, aceasta este un foarte primitiv stadiu al dorinţei, un apetit văzut
ca fiind fără limite, fiind capabil să devoreze aproape orice. Și de obicei în propriul nostru proces de maturizare ne confruntăm cu anumite limite, şi învăţăm despre testarea realităţii. Și poate că vreau toate astea şi simt că le pot obţine, dar îmi cunosc limitele.

Și cred că se întâmplă cu siguranţă ceva la nivel psihologic când aceste limite sunt eliminate. Acestea sunt vremuri nebune şi oamenii sunt nebuni şi instituţiile sunt, de asemenea nebune… şi aşa vor rămâne până când ne vom obişnui cu ideea că tot ceea ce ştim este greşit.

Dar există modalităţi de a îmbunătăţi lucrurile, şi una este să renunţăm să căutăm fericirea în sensul că fericirea ar fi ceva ce se atinge odată cu bogăţia.

Vreau să mă simt bine…

Cultura de consum se bazează pe insatisfacţie. Când tânjim după ceva credem că dacă nu-l obţinem, nu vom fi fericiţi. Și în societatea de consum, faptul că nu-l poţi obţine înseamnă că e ceva în neregulă cu tine.

Pentru mine, una din probleme este că atunci când vorbim despre bine şi rău, despre eroi şi ticăloşi, este o distincţie destul de clară, cu toate acestea, există o legătură puternică între ele.

Aceea că toţi cei care fac rău, nu fac doar rău. Răul este o pantă alunecoasă. Știm că răul începe cu un mic prim pas – semnând o petiţie, în experimentul lui Milgram începe prin apăsarea unui buton de 15 V, pe care persoana abia îl simte, spunând un banc rasist – care nu pare a fi foarte rău. Dar odată ce faci asta, odată ce treci graniţa dintre bine şi rău, devine din ce în ce mai uşor să faci pasul următor, apoi altul, şi altul până când în cele din urmă, ceea ce faci, este, în mod irefutabil, rău.

Ocuparea Cehoslovaciei de către U.R.S.S. în 1968

Unul dintre cei mai mari eroi ai secolului este fostul preşedinte al Republicii Cehe, Vaclav Havel. Care a fost un dramaturg. şi s-a confruntat cu represiunea teribilă a regimului comunist. Și ca dramaturg, în loc să-şi vadă de treabă şi să scrie piese de teatru, s-a opus, a spus: „Acest lucru e greşit.” Și este arestat şi din închisoare continuă să trimită scrisori spunând: „Acest lucru este greşit, este un fel greşit de-a trăi pentru poporul nostru ceh.”

În cele din urmă, el a reuşit să convingă milioane de oameni să-şi schimbe pasivitatea. Cu toţii cunoaştem acel sentiment ciudat de mizerie, de dezgust.

Vaclav Havel – dramaturg, eseist, fostul preşedinte al Republicii Cehe

Este un sentiment pe care îl numim mustrarea de conştiinţă, când facem compromisuri despre care avem îndoieli. Aşa că ne gândim la asta
din nou şi din nou, şi… chiar ne îngrijorează într-un fel, chiar dacă compromisul a făcut viaţa mai uşoară comparativ cu ce s-ar fi întâmplat în
cazul în care nu l-am fi făcut.

Dar pentru mine… eu văd că… curajul meu vine din laşitate.

Deoarece mi-e frică de acel sentiment de dezgust, de sentimentul că am făcut ceva greşit, că am făcut un compromis nedorit, că am luat-o pe arătură… şi în schimb, când fac ceva ce ştiu că este drept, pot avea chiar un sentiment de euforie.

Înainte de 21 August anul acesta, am spus că va veni momentul când totul este în joc şi când va fi necesar să participaţi din toată inima. Am sentimentul că acel moment este acum. Motivul pentru care majoritatea oamenilor nu fac nimic este pentru că ei respectă fiecare mamă
din lume care-i spune copilului său: „Vezi-ţi de treaba ta, nu te amesteca!” Oamenii sunt programaţi să nu se uite la rele, să-şi vadă de treaba lor, să nu intervină, să nu facă acte eroice.

În esenţă, suntem programaţi să fim egocentrici. Asta este. Ni se spune că, într-un fel sau altul, suntem cu toţii parte a capului peştelui. Ei bine, chiar dacă acceptăm asta, ce e de făcut, este aşa de mare, nu putem face nimic!

Și dacă tot ne ducem cu toţii de râpă… măcar să ne satisfacem câteva plăceri pe parcurs. Sau poate putem să ne întoarcem? E vreo speranţă? Poate.

Și poate că speranţa este aceeaşi cu motivul pentru care suntem în mizeria asta cu toţii. Pentru că suntem în ea cu toţii.

Nicholas Christakis și James Fowler nu sunt singurii oameni care studiază comportamentul uman. Dar munca lor ne prezintă unele fapte surprinzătoare despre cât de mult suntem influenţaţi de oamenii din jurul nostru. Și mult mai important, cum îi influenţăm noi pe oamenii din jurul nostru, chiar şi pe cei complet necunoscuţi.

Ce cred că este cumva nou în munca pe care noi am făcut-o…

Nicholas Christakis – profesor, autor – „Conectat”

Nu este faptul că am arătat că oamenii sunt influenţaţi de cei din jurul lor. Asta e de bun simţ, toată lumea ştie că oamenii sunt influenţaţi de alţii. Dar ce am putut noi să arătăm este că suntem afectaţi nu doar de oamenii aflaţi la un grad distanţă de noi, dar de asemenea şi de oameni care sunt la 2 sau 3 grade distanţă de noi. Se pare că nu doar prietenii ne afectează ci şi prietenii prietenilor se pare că ne afectează.

James Fowler – profesor, autor – „Conectat”

Și asta se răspândeşte până la prieteni ai prietenilor, prietenilor noştri – trei grade de separaţie distanţă. Ideea este că nu este doar un grad,
este mai mult de atâta. Ideea este că noi nu influenţăm pe cei din jurul nostru, afectăm şi alţi oameni, pe care nu-i cunoaştem. Și noi nu suntem influenţaţi doar de cei din jurul nostru, suntem influenţaţi şi de alţi oameni, pe care nu-i ştim.

Am constatat ca acest lucru este valabil pentru obezitate, pentru fumat, fericire, singurătate, pentru alcoolism, pentru depresie…

Oriunde ne uităm, vom găsi aceste trei grade distanţă. Tu tinzi să-i influenţezi pe prietenii prietenilor, prietenilor tăi, dar nu mai departe. Iar prietenii prietenilor, prietenilor tăi tind să te afecteze pe tine, dar nu mai departe. Fiinţele umane sunt sunt asamblate în aceste complex de elaborate structuri de ramificare asemănătoare fulgerelor. În care eu sunt conectat cu tine, şi tu cu alţii, şi aceştia, fiecare la alţii… şi obţii acest model baroc, intrigant şi frumos al reţelelor sociale umane. Și majoritatea oamenilor, când aud de reţele sociale, se gândesc la cele on line, care sunt un fenomen foarte recent, în ultimii 5 – 10 ani ne-am aranjat în aceste reţele online.

Dar în realitate, oamenii sunt aranjaţi în reţele sociale de sute de mii de ani. Deşi rezultatele studiului lor au fost verificate, există încă oameni care nu sunt convinşi. Mai ales în ţări precum SUA, unde individualismul este atât de puternic, mulţi cred că îşi conduc singuri nava, că iau deciziile independent.

Dar studiul nostru arată că nu luăm aceste decizii în mod izolat. Noi luăm deciziile, într-adevăr, dar suntem puternic influenţaţi de oamenii
ce ne înconjoară. şi nu se termină aici.

Prietenii noştri nu se supun altor norme fizice, ei operează după aceleaşi reguli ca şi noi. Ei sunt conectaţi la oameni la care noi nu suntem şi astfel are sens să spunem că toţi suntem conectaţi în felul ăsta.

Este ca o turmă de bivoli. Dacă te afli în mijlocul acelei turme de bivoli şi bivolul ce e în frunte încearcă să o ia în stânga, la un moment dat asta va ajunge la tine şi o vei lua şi tu spre stânga, la fel ca restul turmei.

Mulţi oameni care se uită la ce am publicat eu şi cu James în ultimii ani, au spus că, în unele sensuri, munca noastră dă o palmă liberului arbitru, că munca noastră arată că oamenii nu sunt capabili să ia decizii independente aşa cum credeau. Chiar chestii profund personale,
ca starea emoţională sau pe cine votezi, ori ce dimensiuni corporale ai, par a fi în mare măsură influenţate de cei din jurul tău, chiar şi de oameni pe care nu-i cunoşti. Deci, într-un anumit sens, nu avem atât de mult liber arbitru pe cât credeam şi nu suntem atât de liberi în alegerile făcute, suntem influenţaţi de alţii. Și e adevărat!

Dar e adevărat şi că munca noastră de fapt contribuie la importanţa liberului arbitru şi îl scoate în evidenţă. Cred că comportamentul se schimbă prin norme sociale care spun: ăsta este modul în care ne comportăm, ăsta este modul acceptabil, ăsta este comportamentul adecvat.

Unul din lucrurile fundamentale şi interesante în reţelele sociale umane este că reţelele tind să amplifice orice le este furnizat. Aşa că vor amplifica germenii, fascismul, Vor amplifica fumatul, consumul de droguri…

Cu 20 de ani în urmă… dacă mă aflam într-o cameră cu 10 fumători şi eu eram oaspetele de onoare, trebuia să părăsesc camera
cu ochii în lacrimi. Și-mi ştergeam lacrimile şi mă întorceam şi spuneam: „Ok, acum putem continua întâlnirea.” Norma socială a fumatului în public este OK acum, dacă o persoană îşi aprinde ţigara, acea persoană trebuie să părăsească sala, sau acum, în multe locuri din America, cu siguranţă pe Coasta de Vest nimeni nu fumează în public.

Deci normele sociale sunt cruciale.

Cum ne putem schimba mersul lucrurilor de la „Eu primul”, la „Noi primii”? Prin promovarea noţiunii de eroi obişnuiţi, de zi cu zi, oferim lumii o nouă normă socială, care să spună: „Sarcina ta în lume nu este de a obţine puterea pentru tine, este de a obţine puterea pentru toţi oamenii.”

Studiul nostru privind generozitatea arată că faptele noastre bune tind să se răspândească, oamenii din jurul nostru copiază aceste lucruri, apoi oamenii din jurul lor copiază aceste lucruri, etc.

De asemenea, este posibil ca o parte să se întoarcă înapoi la noi. Dacă eşti în legătură cu oameni care te tratează frumos şi cooperează cu tine, atunci, când sună clopoţelul şi interacţionezi cu oameni noi, necunoscuţi, îi tratezi şi tu frumos pe ei. Apoi, când sună clopoţelul şi aceştia interacţionează şi ei cu alţi oameni, ei îi tratează frumos pe aceşti oameni. Deci felul în care eu sunt tratat acum se dispersează prin reţea şi poate afecta persoane complet necunoscute.

Sunt absolut convins că, atunci când realizezi că îi influenţezi nu doar pe prietenii tăi, ci şi pe prietenii prietenilor tăi şi pe prietenii prietenilor prietenilor tăi, ţi se schimbă modul în care percepi lumea. Când am văzut cum se răspândeşte fericirea de la o persoană la alta şi tot aşa, şi am văzut că este răspândită la trei grade distanţă, am încercat să-mi schimb dispoziţia în mod deliberat, pe stradă, când mă întorceam acasă.

James dă un exemplu pe care îl agreez. Dacă în drumul tău spre casă, venind de la muncă, dacă faci efortul să-ţi ridici cât poţi de mult buna dispoziţie… Îmi pun cântecul preferat, chiar dacă sunt într-o stare proastă, pentru a încerca să-mi ridic temporar starea de spirit, pentru ca atunci când intru pe uşă să fiu mai fericit şi astfel să-mi fac şi familia mai fericită, şi pe toţi din viaţa lor mai fericiţi. Dacă vezi că, ştii, Betty este drăguţă cu Jane, şi Jane este drăguţă cu Sue, şi Sue este drăguţă cu Robert… poţi observa o semnătură a bunătăţii lui Betty către Jane, în comportamentul lui Sue cu Robert, chiar dacă Sue şi Robert nu au interacţionat niciodată cu Betty.

Toate bune şi frumoase, dar…

Cum ştim dacă merită efortul să faci ceva pentru alţii? Dacă nu vom fi siguri că va da roade, probabil nu o să o facem. Bine, putem renunţa la fumat, dar cu asta înseamnă că schimbăm lumea?

– Credeţi că dă roade faptul eşti moral?
– Da.
– Da.
– Absolut.
– Absolut.
– Categoric.
– Categoric.
– Depinde de situaţie.
– Este la fel de contagios şi dacă ai fi rău, de asemenea.

Cred că cu cât vom face asta mai mult, mai mult se va răspândi.

– Orice are puterea să fie astfel. Începe cu mine şi se continuă cu alţii.

Motivul pentru care moralitatea dă roade este pentru că noi influenţăm deciziile oamenilor din jurul nostru. Când ei ne copiază comportamentul moral, acesta se va răspândi prin reţea şi de asemenea are această tendinţă ondulatorie, de a se balansa înapoi spre noi. Noi ne înconjurăm cu oameni care fac bine, făcând noi înşine bine. şi când trăim într-un astfel de mediu nu am cum să nu cred că acesta este modalitatea de a reuşi, de a supravieţui. Reproducând aceste idei şi creându-ne un viitor mai bun pentru noi.

Armata Salvării

Puteţi face o comparaţie cu povestea noastră, povestea Cehiei, când toată lumea vedea opoziţia, pe aceşti aşa-zişi dizidenţi, ca fiind proşti, deoarece actele lor nu ar fi adus un succes concret imediat. Dar… până la urmă au avut succes, nu-i aşa?

Și nu am făcut-o imaginându-ne că va face ca lucrurile să se schimbe mâine, deşi ne-ar fi părut bine. Am făcut-o pur şi simplu din principiu.

– Este important să fii moral?
– Da, desigur.

– Da.

– Poate.
– Desigur.

– Ei bine…

De ce un om face ceva bun dacă nu ştie nimeni de asta? Ei bine, este posibil ca undeva, adânc în tine, cumva inconştient, moţăie un observator care vede tot ceea ce faci. Ce altceva ar putea fi aceasta, decât o eternitate, decât un infinit? Ceva care depăşeşte… toate orizonturile posibile ale comportamentului nostru.

Nu te simţi motivat, încălzit să faci ceva? Poate e muzica pianului. Și ţi-aduc aminte, acum câteva momente ai considerat că ai putea fi psihopat.

Nu-i nimic.

Este o funcţie surprinzătoare a creierului nostru, aceea că putem să menţinem simultan, puncte de vedere radical opuse. Este o parte naturală a alcătuirii noastre. În astfel de momente de nebunie devine cu adevărat important să ne amintim că ceea ce de fapt se întâmplă în lume este în esenţă determinat de relaţiile noastre cu semenii din jur. Și de cum te tratezi pe tine şi pe copii tăi şi pe oamenii din jurul tău. Și da, vor fi vânturi şi intemperii şi furtuni economice şi sociale, şi catastrofe politice, şi… şi multe sunt de neînţeles, dar care trec, ştii.

Dar vorba aia, câinii latră, ursul merge. Totul începe cu cel mai mic lucru. Oamenii nu au nevoie să inventeze viziuni pentru o lume mai bună, este suficient să se comporte politicos cu cei din jurul lor în concordanţă cu propria lor conştiinţă. Nu într-un mod care să determine acea senzaţie neplăcută de corupţie. Și este suficient ca ei să facă asta în lumea lor mică. Se poate extinde, se poate răspândi ca o epidemie, dar nu trebuie neapărat. Rămâne pentru totdeauna în lumea lor mică.

Dar în totdeauna se merită. Dacă am fost întotdeauna agresiv cu tine, sau ţi-am dat germeni mortali, sau te-am întristat, sau ţi-am dat informaţii greşite, tu vei tăia legăturile cu mine şi reţeaua se va dezintegra. Deci, răspândirea calităţilor bune şi de dorit cum ar fi altruismul, iubirea şi fericirea şi ideile… sunt necesare pentru a susţine reţeaua de feed-uri.

În mod similar, este nevoie de reţea, pentru ca aceste lucruri de dorit să se întâmple.

Deci, există o legătură profundă, credem noi, între reţele sociale şi bunătate. În opinia noastră, la un nivel mai profund, oamenii sunt organizaţi în reţele, deoarece beneficiile unei vieţi conectate depăşesc costurile.

Studiez condiţia umană de peste 40 de ani, axându-mă în mod principal pe ceea ce-i determină pe oamenii obişnuiţi să fie ispitiţi de rău. Dar acum îmi dau seama că cei mai mulţi oameni obişnuiţi sunt în esenţă buni, dar sunt buni şi pasivi. Ei nu vor fi chiar ispitiţi să facă rău, dar nici nu vor dori să depună efort pentru a fi eroi. Ceea ce încercăm să facem, este de a crea o mişcare socială, în care vrem să dăm glas eroilor tăcuţi de-acolo. Pentru că sunt mulţi oameni care au potenţialul de a fi adevăraţi eroi importanţi, nu numai pentru familia lor, pentru
cartierul lor, dar şi pentru naţiunea lor.

Deci, în rândul publicului nostru, acolo, există multe persoane ca Vaclav Havel, care trăiesc în medii în care există injustiţie, unde sunt carteluri de droguri, unde există corupţie de orice fel, ameninţări şi violenţă. Este treaba noastră să amplificăm vocea ta înceată, şi este treaba ta să fii dispus să treci dincolo de linie, să acţionezi şi să spui: „Acest lucru este greşit.”

Deci, imaginează-ţi că cea mai frumoasă și fermecătoare persoană te priveşte direct în ochi şi spune: „Poţi salva lumea!” Ce o să faci? Ne putem ocupa de capul de peşte, dacă ne amintim că suntem cu toţii în asta, dacă încetăm să ne mai uităm la vârful piramidei unde sunt celebrităţile şi liderii şi ne uităm în stânga şi-n dreapta.

Avantajul de a fi într-o turmă este că atunci când doar 4-5% din populaţia totală devine conştientă de ceva, cum ar fi un pericol, spre exemplu, aproape toţi ceilalţi devin conştienţi.

Iar succesul nostru, va depinde de răspunsurile la două întrebări: Câţi de mulţi suntem? Cât de mult ne apropiem de cei 5-6%? Și ce vei face TU?

Traducerea și adaptarea: Tone Tavi
www.sub-lupa.blogspot.com

Lumea este un loc periculos pentru a trăi nu din cauza oamenilor care sunt răi, ci pentru că oamenii nu fac nimic în privinţa asta.

Albert Einstein

întreaga serie de articole

Cum apreciați acest articol?

Click pe o stea pentru evaluare!

Media evaluării / 5. Număr voturi:

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.