Teorema lui Girsanov

Demascarea unor efecte ale „lecțiilor de zbor ținute păsărilor” în diverse domenii:

Efectul învățării păsărilor să zboare

Domeniu	Concepte și elaborare în teoria chioară”	Concepte și elaborare reale
Motor cu reacție	Fizicieni (demitizat de Scranton )	Ingineri improvizând fără să înțeleagă „de ce merge”
Arhitectură	Geometrie euclidiană, matematică (demitizat de Beaujouan )	Euristică și rețete secrete (bresle)
Cibernetică	Norbert Wiener (demitizat de Mindell)	Programatori în stil „ wiki”
Formule pentru instrumente financiare derivate	Black, Scholes și fragilistul Merton ( demitizat de Haug și Taleb)	Comercianți și practicieni, Regnauld, Bachelier, Thorp
Medicină	Înțelegerea biologicului (demitizat de un șir de medici)	Noroc, încercări și greșeli, efecte secundare ale altor medicamente, câteodată otrăviri ( iperită)
Revoluția industrială	Dezvoltarea cunoașterii, Revoluția științifică (demitizat de Kealey)	Aventurieri, pasionați
Tehnologie	Știința formală	Tehnologie, afaceri

Efectul învățării păsărilor să zboare în diverse domenii: exemple de atribuire greșită în manuale

ideea ar fi aceea că, în majoritatea domeniilor de activitate, oamenii pot fi foarte buni fără să cunoască neapărat teorema lui Girsanov. Și, în mod normal, n-ar trebui să poți să-ți iei doctoratul înainte de a practica…

Taleb arată că în cazul burselor de valori (și aș îndrăzni să spun că și în alte domenii), agenții (practicienii) sunt mai sofisticați decât formulele matematice folosite de computere. În cazul bursei, lucrurile merg așa:

În general, este acceptat ca fiind un mare adevăr acela că „istoria e scrisă de învingători”. Dar iată o schimbare de paradigmă: pe de o parte avem „practicienii”, cei care fac lucrurile să meargă, iar de cealaltă parte avem „teoreticienii”, cei care scriu povestea practicienilor, pentru că au timp la dispoziție și o situație academică protejată.

Nu cumva, astfel putem vedea că povestea e scrisă de „învinșii” teoreticieni?

Dovezile sar în ochi

Una din dovezile faptului că teoria e o consecință a practicii a fost oferită de profesorul Phil Scranton, cel care arăta că motoarele cu reacție au fost construite mai întâi experimental, teoria venind mai târziu. Un alt exemplu este acela al părerii cibernetica l-a avut ca părinte pe Norbert Wiener, în 1948. Dar David Mindell, istoric al ingineriei, a arătat că acesta n-a făcut decât să formuleze discursiv „idei despre comanda cu reacție și calculul digital folosite de multă vreme în practica inginerească”. Din păcate, iluzia inițială cu „părintele ciberneticii” încă persistă…

Marile construcții ale epocii medievale (catedralele, spre exemplu) s-au realizat nu pe baza unor sofisticate calcule matematice, ci pe baza euristicii și a unor metode empirice.

Desigur că o astfel de abordare nu trebuie absolutizată, existând tehnologii practice bazate pe teoriile și știința de tip academic. Dar există seturi de cunoștințe practice care se transmit de la maistru la ucenic, pe baza unei relații ierarhice.

E similar gătitului?

O afacere bazată aproape exclusiv pe opționalitate este gătitul. În acest caz, nu se generează teorii din teorii, păcăleala fiind exclusă. Ingineria inversă nu ne va permite să simțim gustul mâncării doar citind pe etichetă valorile nutriționale. Aici e vorba de o euristică ancestrală, cea prin care întregi generații de improvizație colective au favorizat evoluția rețetelor culinare care au fost încorporate în culturi, iar ucenicia a stat la baza școlilor gastronomice.

În opoziție, în fizica pură, există teorii folosite pentru generarea altor teorii. Exemple:

• bosonul Higgs a fost descoperit exclusiv prin deducții teoretice;
• teoria relativității, dezvoltată de Einstein, e un caz similar;
• deducerea existenței planetei Neptun prin calculele solitare ale lui Le Verrier.

Extrapolând și analizând tehnologiile, vom vedea că, de fapt, majoritatea lor seamănă mai mult cu gătitul, decât cu fizica. În special în domeniile cu un grad mai mare de complexitate: medicina, știința computerelor.

Revoluția industrială

Până inclusiv în secolul XIX și chiar începutul de secol XX, inovația și cunoștințele tehnice aveau doar două surse principale: individul pasionat, sau pastorul englez, cel din urmă, dispunând de timp și opționalitate, fiind și cel care a lăsat ceva posterității. Exemple:

• reverendul Thomas Bayes → „probabilitatea bayesiană”
• reverendul Thomas Malthus → „suprapopularea malthusiană”
• reverendul Edmund Cartwright → războiul de țesut mecanic
• reverendul Jack Russell → rasa de câini terrier
• reverendul William Buckland → studiul dinozaurilor
• reverendul William Greenwell → arheologia modernă
• reverendul Octavius Pickard-Cambridge → studiul păianjenilor
• reverendul George Garrett → submarinul
• reverendul Gilbert White →  cel mai stimat naturalist al vremii sale
• reverendul John Michell → a ajutat la descoperirea planetei Uranus

Banii guvernului – în improvizație non-teleologică, nu în cercetare

Există o cercetare fără rezultate practice imediate: bursele sunt acordate persoanelor și nu proiectelor. Mici sume împărțite numeroșilor cercetători. De fapt, banii ar trebui să meargă la cei ce improvizează, mai ales dacă sunt îndrăzneți și inspiră încrederea că vor scoate tot ce pot dintr-o opțiune.

În cercetare, câștigurile țin de Extremistan. În Extremista, este important să fii implicat în ceva cu o sumă mică, decât să ratezi ocazia.

Dar medicina?

Este important de reținut că în domeniul farmaceutic, statistica arată că industria privată elaborează nouă din zece medicamente. Aici, ar merita (după părerea mea) introdusă în discuție (pe lângă alte aspecte) și o explicație legată de faptul că Big Pharma, fiind foarte profitabilă, își permite să parcurgă lungul și costisitorul drum al promovării unui nou medicament.

Taleb insistă pe un alt aspect: cel al găsirii unui nou medicament, cu totul întâmplător. Mai mult, unele tratamente ale cancerului, spre exemplu, provin din cu totul alt domeniu al cercetării decât cea medicală. Din păcate, „atunci când un savant descoperă inițial un rezultat probabil, îi va neglija consecințele deoarece respectiva descoperire nu este ceea ce dorea el să găsească; doar savantul are un scenariu de respectat!”.

Iată cazul descoperirii chimioterapiei:

Mai mult,

O problemă majoră aici este următoarea (ea fiind legată de efectele secundare): „Cu cât există pe piață mai multe medicamente, cu atât mai numeroase sunt interacțiunile lor, astfel încât, cu fiecare medicament nou introdus, ajungem să înmulțim numărul de interacțiuni posibile.” Când pe piață sunt zeci de mii de medicamente, e posibil ca un sfert din interacțiunile medicamentelor curente să fie subestimate. Concluzia: ar trebui, probabil, diminuată și nu mărită gama medicamentelor disponibile!

În acest context, Taleb ne recomandă și cartea lui Claude Bohoum & Claude Monneret, „Fabuleux hasards, histoire de la découverte des médicaments”

și la cea a lui Jie Jack Li, „Laughing Gas, Viagra and Lipitor”:

Un argument anti-teleologic

Lui Adam Smith i se atribuie (în mod fals) metafora acului cu gămălie, care are nu unul, ci douăzeci și cinci de persoane implicate în fabricarea lui, ei colaborând fără un proiect centralizator. O astfel de metaforă ar confirma părerea lui Algazel, conform căreia, cunoașterea nu s-ar afla în mâinile oamenilor, ci a lui Dumnezeu, în vreme ce Adam Smith numește asta „legea pieței”, iar alți teoreticieni moderni numesc asta autoorganizare.

Matt Ridley reliefează un argument mai puternic, legat de capacitatea umană de a colabora, cu avantaje uriașe. În termeni matematici, colaborarea s-ar numi „funcție supraaditivă”: unu plus unu ar face mai mult decât doi, iar unu plus unu plus unu ar face mai mult decât trei! Acesta e argument ce susține imposibilitatea de a face predicții, mai ales atunci când în discuție intră colaborările (ce nu pot fi dirijate). Prin urmare, nu pot fi centralizate inovațiile! În paranteză fie spus, asta-mi aduce aminte de anii de stagiatură, când un ministru (idiot) al domeniului în care activam, a dat ordin pe minister ca fiecare inginer să producă lunar câte o inovație! Sigur că acest ordin n-a avut nici o finalitate practică…

Corporatism teleologic

În general, corporațiile adoră să planifice „strategic”. Și asta, contrar oricărei dovezi că planificarea strategică ar funcționa. Demitizarea acestei planificări a fost făcută de un profesor de management: William Starbuck, care arăta că astfel de planificări au ca efect blocarea sesizării opțiunilor de parcurs. Planificarea strategică e doar o pălăvrăgeală superstițioasă…

Și acum, inversul problemei curcanului

Pentru a evita „să nu fim curcani”, trebuie să nu uităm că, la analiza unui lung șir de mostre supuse problemelor de tip curcan, există totdeauna tendința de a estima un număr mai redus de evenimente negative, pentru că evenimentele rare chiar sunt rare, tinzând să nu se vadă în istoric. Și dat fiind că ceva rar este aproape întotdeauna negativ, se obține o imagine mai roză decât realitatea. Dacă avem de-a face cu o asimetrie pozitivă (cazul antifragil), „nevăzutul” e pozitiv, ceea ce va conduce la ratarea evenimentelor pozitiveși la subestimarea câștigurilor totale.

În citatul alăturat/următor (funcție de device-ul pe care e citit acest text), e prezentată regula în clasica problemă a curcanului.

Metodologiile clasice de lucru nu iau în considerare asimetriile.

Iată câteva reguli în afaceri: (i) caută opționalitatea; de fapt, clasifică lucrurile în funcție de opționalitate, (ii) de preferat cu profituri cu limită deschisă, nu cu limită închisă. (iii) Nu investi în planuri de afaceri, ci în oameni, deci caută pe cineva capabil să își schimbe radical cariera de șase, șapte ori sau chiar mai mult. (iv) Asigură-te că te afli într-o situație de tip halteră, adaptată la afacerea ta.

O notă tristă: șarlatani, savanți și măscărici

Instituțiile au adânc înrădăcinat în structura lor un anume fapt: nu înțeleg improvizația convexă, antifragilitatea și modalitatea de îmblânzire a aleatoriului… De multe ori, când aflăm despre scepticii empiriști, oameni de fapte, care n-au prea scris cărți (spre deosebire de gânditorii formali și de teoreticienii teoretizatori, care au exagerat cu scrisul), tocmai pentru că aflăm rar despre ei, tindem să asociem faptele lor cu teorii ale conspirației, uneori chiar reale. Multe din lucrările scepticilor au fost distruse sau ascunse conștiinței culturale, sau au ieșit din arhive. Istoria le-a tratat urât posteritatea.

Istoria a fost scrisă de cei ce ar vrea să ne facă să credem că rațiunea ar deține monopolul sau măcar cvasi-monopolul producerii cunoștințelor. Mulți dintre ei au fost șarlatani, alții au fost la limita șarlatanismului. A fost o perioadă în care un tratat elisabetan îi considera pe empiriști ca fiind șarlatani. Și asta în contextul în care învățații formali nu au produs mai multe rezultate decât cei pe care-i considerau șarlatani. Dar, ei înșiși, acești formaliști erau doar niște pungași organizați!

Deplasare în serie

::