Dezordinea ne poate da lecții
- Simularea Monte Carlo – un alt mod de reflecţie asupra lumii
- Ce-i omoară pe unii, îi întărește pe alții
- Un prolog la „Antifragil”
- Un tabel relevant – triada în acțiune
- Există un loc între Damocles și Hidra?
- Supracompensare și reacții disproporționate
- Pisica și mașina de spălat
- Luarea deciziilor și planificarea în condiții reduse de predictibilitate
- Distribuit versus concentrat
- Incertitudinea falsului
- De ce ne-ar place (un pic de) aleatoriu
- Naivitatea intervenției umane
- Predicţia în lumea modernă
- Un oarecare Tony Grăsanul şi cei fragilişti
- Riscul acceptării: cel mai intolerant câștigă
- Stoicul Seneca, cu avantajele și dezavantajele sale
- Îmblânzirea Lebedei Negre
- O abordare mai corectă
- Destinația, o necunoscută…
- Antecamera speranței
- Nu e vorba despre penaj
- Un exemplu de LN și o tripletă a opacității umane
- Extremistan versus Mediocristan
- Curcanul? Un fraier…
- Confirmări?
- Eroarea narativă
- Dovezile tăcute
- Mandelbrotianul – o estetică a aleatoriului
- Eroarea ludică
- Nu putem prezice…
- Tot despre predicție
- Dar când nu poți prezice?
- Mediocristan – Extremistan, dus-întors
- Curba lui Gauss – o (mare) fraudă intelectuală
- Căsătoria cu starul rock? Niciodată…
- Și filosofii pot… acționa
- Câteva cuvinte despre istorii alternative
- Din nou, problema agentului
- Controlul persoanei
- Pielea altora în joc
- False asumări de riscuri în laborator
- Falsul intelectual
- Despre inegalitate și piele-n joc
- Lindy. Efectul Lindy…
- Otravă pentru bogați. În cupe de aur…
- Intoleranța: câștig de cauză
- Fapte, nu vorbe. Comercializarea virtuții
- Religie, credință și punerea pielii în joc
- Risc și raționalitate
- Asumarea riscurilor are o logică…
- O prezență constantă în viață: hazardul…
- Bogăție și deșteptăciune
- Paradoxuri ale colectivului
- O altă denumire a echității: „egalitate în incertitudine”
- Să-nveți păsările să zboare…
- Începe Cartea a VI-a: „Via negativa”
- Două lucruri nu sunt „același lucru”…
- Vocea învinșilor
- Dezordinea ne poate da lecții
- Polemică peste milenii…
- Aspecte mai tehnice: neliniarul și nelinarul
- piatra filosofală. Și inversul ei…
- Fragilitatea prin prisma celei de-a patra dimensiuni: timpul
- O introducere la-nceput de an pentru pielea-n joc
- Medicină, convexitate și Opacitate
- Ce-i prea mult strică…
- Etica fiecărei profesii
- Să-ncepem anul cu o… „Concluzie”
- Probabilitatea – știm despre ce vorbim?
- Falșii profeți – continuarea fraudei pseudo-științifice
- Scurte note introductive…
Viața privată are la bază dezordinea. Iar educația individuală ar trebui luată serios în considerare…
Titluri pe pagină
Ludic și ecologic
„(…) demonstrând că abilitatea copiilor de a număra se reduce imediat după ce sunt învățați aritmetică. Când îi întrebi pe coopii câte intervale se află între cincisprezece stâlpi, aceia care nu știu aritmetică își dau seama că sunt paisprezece. Aceia care au studiat aritmetica se încurcă și greșesc frecvent, zicând că sunt cincisprezece.”
Vorbim despre două domenii ce diferă esențial: domeniul ludicului, organizat similar unui joc, cu reguli predefinite explicit și domeniul ecologic, în cadrul căruia, pe de o parte regulile sunt necunoscute, iar pe de altă parte variabilele nu pot fi izolate, exact ca în viața reală. Taleb a mai arătat un aspect: imposibilitatea transferului de competențe de la un domeniu la altul, ceea ce l-a condus la scepticism în privința unor competențe obținute strict în sala de clasă. E vorba, desigur de specificitatea domeniului. E doar o iluzie că jocurile ne-ar pregăti cu adevărat pentru viață. Încercarea de a face transferul abilităților de la un domeniu la altul se soldează cu grave pierderi ale acestora. Altfel spus, ceea ce dobândim în sala de clasă, rămâne, în mare măsură, sala de clasă. Asta în cel mai bun caz, pentru că există situații în care, ceea ce se-ntâmplă în sala de clasă poate conduce la pagube, la o Iatrogenie pe care sistemul formal educativ evită să-l pună în discuție.
Mama sufocantă și turistificarea
„Dacă avem genul corect de rigurozitate, ne trebuie aleatoriu, neorânduială, aventuri, incertitudine, descoperire de sine, episoade aproape traumatice, adică toate lucrurile care fac astfel încât viața să merite trăită, spre deosebire de viața structurată, falsă și sterilă a unui director executiv îmbrăcat la costum, cu un orar prestabilit și ceas deșteptător.”
Un gânditor și biolog totodată, E. O. Wilson, afirma că cel mai mare impediment în dezvoltarea copilului este o mamă sufocantă. Deși n-a folosit noțiunea de „Pat procustian”, a rezumat-o perfect. Astfel de mame reprimă biofilia naturală a copiilor, dragostea lor pentru ființele vii. Mai mult, o mamă sufocantă va încerca întotdeauna să elimine din viața copilului procesul încercare-eroare și chiar antifragilitatea, dorind să-i transforme în niște „tocilari care funcționează pe hărți preexistente ale realității”. Deși sunt elevi buni, acești copii sunt totuși niște tocilari, niște computere mai lente. Și complet nepregătiți să facă față ambiguității vieții reale. Un om poate fi intelectual fără a trece prin furcile caudine ale unui proces de învățare structurată, bazându-se pe aleatoriul practicat într-o bibliotecă privată în locul unei săli de clase.
Doar autodidacții sunt liberi, pe baza dez-uniformizării și a de-turistificării vieții.
Această problemă a fost deja definită de anticul Seneca:
„Nu învățăm pentru viață, ci pentru școală.”
(Non vitae, sed scolae discimus)
Educația antifragilă
„Istețimea, mi-am dat seama, nu stă în pachetul de cunoștințe prevăzut de programa școlară pentru bacalaureat, pe care toată lumea le știa cu mici variațiuni, multiplicate în discrepanțele mari din note, ci în exact ceea ce se afla în afara lui.
Unii pot fi mai inteligenți decât alții într-un mediu structurat – de fapt, școala are o prejudecată în selecție, pentru că îi favorizează pe cei mai rapizi în acest mediu și, ca orice situație competitivă, o face în dezavantajul performanței în afara ei.”
Atenție la oamenii care (mulți dintre ei rezultați din procesul de educație formală) nu pot hoinări (mai ales spiritual), ei fiind condiționați să aibă o sarcină clară. Mult timp, eu însumi, „hoinărind” pe Internet sau prin librării, am crezut că nu e bine. Că e un mod de a pierde timpul. Prin afirmațiile lui, Taleb m-a convins că libertatea spiritului nu doar că nu trebuie înfrânată, ci trebuie încurajată! Sintetizând această atitudine, Taleb afirmă: „ideea mea era să fiu riguros în câmp deschis.”
„Am discutat cu mulți economiști care susțin că se specializează în riscuri și probabilități; când îi îndepărtezi puțin de punctul strict asupra căruia se concentrează, dar rămâi în interiorul disciplinei probabilității, se pierd, cu mutra dezamăgită a unui șoarece de sală de gimnastică trezindu-se față în față cu un gangster.”
„Evitarea plictiselii reprezintă singurul mod de acțiune care merită osteneala. Altminteri, viața nu merită trăită”
Un citat care mi-a plăcut:
„Părinții mei aveau un cont deschis la cea mai mare librărie din Beirut, așa că puteam lua cărți în cantități care mie mi se păreau nelimitate. Diferența dintre rafturile bibliotecii și limitatul material școlar era foarte mare; așa am realizat că școala era un complot menit să-i priveze pe oameni de erudiție, îndesându-le cunoașterea într-un set îngust de autori. Pe la treisprezece ani am început să țin o socoteală a orelor de citit, ținând să adun între treizeci și șaizeci pe săptămână, o practică pe care am menținut-o multă vreme. Am citit cărți de Dostoievscki Turgheniev, Cehov, episcopul Bossuet, Stendhal, Dante, Proust, Borges, Calvino, Céline, Schulz, Zweig (nu mi-a plăcut), Henry Millet, Max Brod, Kafka, Ionesco, suprarealiști, Faulkner, Malraux (și aventurieri, cu Melville și Conrad; prima carte pe am citit-o în limba engleză a fost Moby-Dick) și alți asemenea autori de literatură, mulți dintre ei obscuri, dar și Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Marx, Jaspers, Husserl, Lévi-Strauss, Levinas, Scholem, Benjamin sau alți filosofi, pentru că aveau statutul privilegiat de a nu fi fost incluși în programa școlară. Pe de altă parte, am reușit să nu citesc nimic din ce era prescris la școală, așa că n-am citit nici în ziua de astăzi Racine, Corneille și alți plicticoși. Într-o vară am hotărât să citesc cele două zeci de nuvele ale lui Émile Zola în douăzeci de zile, una pe zi, și am reușit să fac asta numai cu mare efort. Probabil că faptul că m-am alăturat unui grup antiguvernamental clandestin m-a motivat să arunc o privire asupra studiilor marxiste și am aflat majoritatea lucrurilor despre Hegel indirect, în principal prin Alexandre Kojève.”
Și iată o maximă pe care Taleb a primit-o de la un celebru speculator și ne-o împărtășește și nou, celor care vor s-o rețină:
„Multe din lucrurile pe care le știu alți oameni nu merită știute.”
Și încă ceva ce ar trebui să aibă în vedere mai ales elevii: în general, vor uita ceea ce li s-a impus să învețe la școală, dar își vor aminti ceea ce hotărăsc ei înșiși să citească, pe cont propriu…