Naivitatea intervenției umane

Aceasta este partea [part not set] din totalul de 71 articole ale seriei Incerto

Intervenția umană, această credință conform căreia încă mai considerăm că se impune să ne băgăm oriunde și (aproape) oricum, merită o atenție sporită. Pentru că al doilea tăiș al ei se poate dovedi cel puțin la fel de riscant ca și primul…

Titluri pe pagină

intervenționismul naiv

Medicina este un exemplu clasic cumva al reversului impulsului de a ajuta. În acest sens, este arătat cazul amigdalectomiei, în care „răul suferit de copiii supuși unui tratament inutil se combină cu trâmbițatul beneficiu pentru câțiva alții”.

Numele dat unei astfel de pierderi, o vătămare (de obicei ascunsă sau întârziată) generată de tratamente suplimentare față de necesarul pentru obținerea beneficiilor, este „Iatrogenie”, însemnând literal „cauzat de vindecător” (în greacă, iatros însemnând „vindecător”). (…) de fiecare dată când mergi la medic și primești un tratament, riști să suferi un astfel de rău medical, care ar trebui analizat în același fel în care analizăm alte compromisuri: beneficiile probabile minus costurile probabile.

Se pare că în disperarea dată de nevoia recuperării sănătății, oamenii bolnavi se lasă cu prea multă ușurință pe mâna „vindecătorilor”:

Aceste riscuri de vătămare cauzată de vindecător pot fi trecute cu vederea atât de mult, încât, în funcție de cum o motivăm, medicina a avut un bilanț în mare măsură negativ până la inventarea penicilinei; vizita la doctor îți sporea șansele de deces. Însă este destul de elocvent faptul că iatrogenia medicală pare să fi luat amploare de-a lungul timpului odată cu știința, atingând apogeul undeva pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mulțumim, modernitate! „Progresul științific”, nașterea clinicii și renunțarea la leacurile domestice au făcut ca rata deceselor să crească văzând cu ochii, în principal din cauza a ceea ce se numea pe atunci „febră de spital”; Leibnitz numise aceste spitale seminaria mortis, răzoare ale morții. Dovezile creșterii ratei mortalității au devenit mai puternice după apariția spitalelor, din moment ce toate victimele erau adunate într-un singur loc: în aceste instituții mureau oameni care ar fi supraviețuit în afara lor. După cum se știe, nedreptățitul medic austro-ungar Ignaz Semmelweiss a observat că mai multe femei mureau născând în spitale decât născând pe stradă. I-a numit pe doctorii consacrați „o șleahtă de criminali” – ceea ce și erau: doctorii care continuau să omoare pacienți nu îi acceptau datele ori nu luau aminte la ele pentru că el „nu avea nici o teorie” pentru observațiile sale. Semmelveiss a intrat într-o stare de depresie, incapabil să oprească ceea ce el considera a fi o crimă, dezgustat de atitudinea breslei. A sfârșit într-un azil, unde a murit, ironic, din cauza aceiași febre de spital împotriva căreia avertizase.

Din trista poveste a lui Semmelveiss se desprinde un adevăr la fel de trist:

Nu trebuie să ne așteptăm la medalii fiindcă spunem adevărul.

în Statele Unite eroarea medicală ucide în mod curent de trei (suma acceptată de medici) până la zece ori mai mulți oameni decât accidentele rutiere. Se admite la modul general că răul provocat de doctori – fără să includem riscurile presupuse de bacteriile din spital – este răspunzător pentru mai multe morți decât orice tip de cancer. Metodologia utilizată de personalul medical în luarea deciziilor nu include deocamdată principii adecvate de gestionare a riscului, însă medicina se îmbunătățește pe zi ce trece. Trebuie să ne facem griji în privința faptului că marile companii farmaceutice și grupurile de interese incită la aplicarea unor tratamente excesive, ca și în legătură cu producerea unor tipuri de rău care nu sunt imediat evidente și nu sunt calculate ca „eroare”. Companiile farmaceutice mizează pe iatrogenia ascunsă și distribuită, iar situația a luat amploare. Este ușor să stabilești iatrogenia atunci când chirurgul amputează piciorul sănătos sau te operează la rinichiul bun ori când pacientul moare din cauza reacției la un medicament. Însă când îi dai medicamente unui copil pentru o boală psihiatrică închipuită sau inventată, să spunem ADHD ori depresie, în loc să-l lași pur și simplu să iasă din cușcă, vătămarea pe termen lung este în mare parte nejustificată. Iatrogenia se combină cu „problema agentului” sau cu „problema mandatat-mandatar”, care apare atunci când una din părți (agentul) are interese personale diferite de acelea ale părții care apelează la serviciile sale. O problemă de acest tip este prezentă, de pildă, în cazul agentului de bursă ori al medicului, al căror interes ultim este propriul cont în bancă, nu bunăstarea ta financiară și medicală, și care îți dau sfaturi orientate spre beneficiul lor. Sau în cazul politicienilor, care se zbat să-și construiască o carieră.

(re)flexii

Se poate explica mai clar de atât apariția și promovarea unor legi ca cele cu privire la obligativitatea vaccinării? Sau cele promovate de parlamentul dominat de PSD-ALDE și de guvernele împinse în față de acestă coaliție prin care se urmărește controlul justiției pentru albirea dosarelor penale ale unora?

Prima regulă: nu vătăma!

Iatrogenia era cunoscută încă din secolul IV î.H.: primum non nocere („în primul rând nu vătăma”). Acest principiu e inclus în „Jurământul lui Hiprocate”.

Dincolo de medicină, iatrogenia își produce efectele în mai toate domeniile acțiunii umane, pornind de orgoliul nemăsurat al omului care consideră că intervenția sa este obligatorie pentru ca lucrurile să funcționeze. Conștientizarea iatrogeniei generalizate nu este o sarcină ușoară. Dar efortul merită făcut, iar verificarea ei în cele mai diverse domenii, de la științe politice, economie, urbanism, până la educație este un start bun. Iar prima problemă de care te poți lovi este neconștientizarea acestei probleme de către reprezentanții (mai ales cei din vârful ierarhiei) acestor domenii.

Oriunde există intervenție, vom avea iatrogenie!

Opusul iatrogeniei

Se remarcă lipsa unui cuvânt care să exprime opusul iatrogeniei, respectiv obținerea unui beneficiu din încercarea de a face rău cu intenție. E dat exemplul hackerilor, a căror activitate are ca efect îmbunătățirea sistemelor informatice. Sau criticarea excesivă a cărții lui Ayn Rand, care a dus la un mare succes.

Chiar și incompetența poate avea, în unele situații, rezultate contrare așteptărilor, respectiv succesul: vezi filmul The Producers…

Cercuri înalte

O panoramare a tentativelor de „îmbunătățire a lucrurilor” și efectele lor în diverse domenii care prezintă o evidență: toate cazurile corespund negării antifragilității:

Domeniu	Exemplu de intervenționism	Iatrogenie/Costuri
Medicină, sănătate	Tratament excesiv. Alimentație constantă, stabilitate termică, etc. – negarea aleatoriului în corpul omenesc. Plus de medicamente, nu reducere	Fragilitate. Eroare medicală. Oameni mai bolnavi (dar care trăiesc mai mult), companii farmaceutice mai bogate, bacterii rezistente la antibiotice.
Ecologie	Gestionarea la nivel mic a incendiilor de pădure.	Agravarea riscurilor totale – incendii „mari” mai devastatoare.
Politică	Planificare centrală. SUA susțin regimuri corupte „de dragul stabilității”.	Opacitate informațională. Haos după revoluție.
Economie	„Fără cicluri economice”, Greenspan (USA) Laburiști (Marea Britanie) Marea Moderație (Bernanke). Intervenționism statal. Optimizare. Iluzia estimării evenimentelor rare, metodologii pentru valori la risc, iluzia economiilor la scară mare, ignorarea efectelor secundare.	Fragilitate. Crize mai profunde atunci când apar. Suaținerea acordată corporațiilor tradiționale, prielnice statului; înăbușirea întreprinzătorilor. Vulnerabilitate, pseudo-eficiență. Colapsuri masive.
Afaceri	Sfaturi pozitive (șarlatani), focalizarea asupra profitului, nu asupra riscului (care trebuie evitat).	Șarlatani mai bogați, afaceri cu falimente.
Urbanism	Planuri de sistematizare a orașelor.	Plăgi urbane, orașe în interiorul orașelor, depresii, crime.
Prognoză	Prognoza în Domeniul LN (al Patrulea Cadran) în ciuda palmaresului oribil.	Riscuri ascunse (oamenii își asumă mai multe riscuri când li se oferă o prognoză).
Literatură	Redactori care încearcă să îți schimbe textul.	Stil mai anost, cam ca în New York Times, scriitură uniformizată.
Părinți	Mama/tata sufocantă/sufocant: eliminarea tuturor elementelor aleatorii din viața copiilor.	turistificarea minților copiilor.
Educație	Întregul concept se bazează pe intervenționism.	Ludificare – transformare a creierului copiilor.
Tehnologie	Neomanie.	Fragilitate, alienare, imbecilizare.
Media	Informații sterile pe frecvență înaltă.	Perturbarea mecanismului de filtrare a zgomotului/semnalului. Intervenționism.

Teoria și fenomenologia

”Fenomenologia” este practic observarea unei regularități empirice, fără ca pentru această regularitate să existe (încă) o teorie evidentă. De aceea Taleb plasează teoriile în categoria „fragil”, iar fenomenologia în categoria „robust”, în cadrul triadei. În afara domeniului fizicii, nu teoriile trebuie considerate viabile în luarea deciziilor.

Mai ales în teoriile științei sociale, teoriile reprezintă ceva extrem de fragil, fiind inutilizabile în analiza riscurilor. De aceea, se simte nevoia unei metodologii care să corecteze aceste defecte, fără a mai fi nevoie să treacă ale douăzeci și patru de secole. În vreme ce în medicină iatrogenia e distribuită la nivelul populației (cu efecte specifice mediocristanului), în științele sociale și politice, concentrația puterii (specifice extremistanului) ne poate duce la (auto)distrugere.

Inacțiunea

Intervenționismul naiv este generalizat în mai toate profesiile.

Iar acest aspect are și o consecință:

(…) aceia care fac prea mult într-un loc fac prea puțin în altă parte.

Iar explicația acestei consecințe e simplă, legată de limitele umane:

(…) intervenționismul sleiește resursele mentale și economice; este arareori disponibil atunci când este mai multă nevoie de el.

Și iată o precizare care, deși pusă în paranteze de autor, ar trebui să dea de gândit politicienilor:

Să fim atenți la ceea ce ne dorim: în cele din urmă, un guvern mic poate fi mai eficient în ceea ce are de făcut, indiferent de cantitatea de muncă. Ba mai mult, micșorarea în dimensiune și în raza de acțiune l-ar putea face mai intruziv decât un guvern mare.

Intervenționism – dar non-naiv

Este un sub-capitol dedicat necesității intervenției atunci când ea se impune cu adevărat, cu asumarea riscurilor rezultate din această intervenție și conștientizarea acestora. De fapt este o pledoarie pentru analiza necesității sau nu a intervenției asupra unor sisteme care ar putea avea abilitatea de a-și purta singure de grijă.

În aceste condiții apare evident întrebarea: ce ar trebui să controlăm? Este adus în atenție exemplul din Drachten ca fiind relevant pentru modul în care antifragilitatea atenției în acțiune poate conduce la mai multă siguranță rutieră…

Din păcate, nu mi-a fost ușor să aplic aceste idei despre fragilitate și antifragilitate la actualul discurs politic din SUA, afurisitul de sistem bazat pe două fosile. De cele mai multe ori, aripa democrată a spectrului american favorizează hiperintervenția, reglarea necondiționată și un guvern mare, în timp ce partea republicană agreează corporațiile mari, dereglementarea necondiționată și militarismul; în cazul de față, pentru mine, amândouă sunt la fel. Ba chiar se aseamănă și mai mult când vine vorba despre datorii, pentru că ambele părți au manifestat tendința de a încuraja îndatorarea cetățenilor, a corporațiilor și a guvernului (fapt care provoacă fragilitate și ucide antifragilitatea). Cred că ambele piețe și guverne sunt neinteligente în ceea ce privește evenimentele de tip LN , nu și Mama Natură – să o spunem încă o dată –, grație structurii ei, nici tipurile mai vechi de piață (ca sukurile), spre deosebire de acelea pe care le avem acum.

Un elogiu: cel al tărăgănării de tip fabian

Cine ar trebui considerat erou în lume LN ? Deși lumea actuală va aprecia mai mult pe cel ce poate spune „Uite ce am făcut pentru binele vostru.” decât pe cel ce poate spune „Uite ce am evitat pentru binele vostru.”, Taleb susține că eroul este în realitate cel ce previne o calamitate. Se pare că anticii îl apreciau mai mult pe cel din urmă: generalul Fabius Maximus a fost numit Cunctator (tărăgănătorul) în confruntarea cu Hannibal. În acest context, e amintită Societatea Fabiană, creată în Marea Britanie, care, promovând amânarea, a putut vedea ororile stalinismului, răzgândindu-se cu privire la declanșarea revoluției…

De fapt, „amânarea este sistemul nostru natural de apărare, lăsând lucrurile să își poarte singure de grijă și să își exercite antifragilitatea”. Deși există psihologi și economiști ce consideră că tărăgănarea e o boală (aboulie) ce trebuie tratată și chiar vindecată (mai ales dacă va fi încadrată ca , urmând (desigur) tratarea ei cu pastile produse de Big Pharma…

Sunt situații în care beneficiile amânării ar putea fi fructificate astfel:

Din moment ce amânarea este un mesaj pe care voința noastră ni-l trimite pe calea unui nivel scăzut de motivare, remediul ar fi schimbarea mediului sau profesiei și selectarea uneia în care nu trebuie să luptăm împotriva propriilor impulsuri. Puțini pot sesiza consecința logică a acestei propoziții, și anume că ar trebui să ducem, de fapt, o viață în care amânarea e bună, ca o formă de luare a deciziilor bazată pe calcularea naturală a riscurilor.

Mai mult, pentru a corecta o opinie larg acceptată:

(…) cineva care tot amână ceva nu este irațional; ambientul respectivei persoane este irațional. Iar psihologul sau economistul care îl numește irațional este acela care a trecut de fapt peste limita iraționalului.

Taleb mai subliniază o dată că ar trebui să avem încredere ceea ce este natural, „natura fiind singurul sistem pe care timpul a pus ștampila «robust», evitând astfel „eroarea naturalistă” prin care oamenii au ajuns să considere că „ceea ce este natural este o eroare”.

Nevroză la nivel industrial

Vorbim aici de necesitatea ca, la primirea informației (în cantitate tot mai mare azi), să facem distincție între zgomot și semnal, primul trebuind ignorat, în vreme ce al doilea trebuie băgat în seamă. Așa se deosebesc nevroticii (care reacționează exagerat inclusiv la zgomotul de fond) de tipul de om echilibrat și calm ce reacționează doar când e necesar.

Cum să ucizi legal

Pentru asta, e suficient să-i oferi cuiva un medic personal. Medicii trebuie să-și justifice salariile. Prin urmare, vor ajunge automat la iatrogenie (a fost și cazul medicului lui Michael Jackson cu a sa intervenție excesivă). La fel, corporatiștii sau strategii politici ajung să confunde zgomotul cu semnalul real, reacționând exagerat. Conectivitatea generalizată de azi ne aduce în față date, tot mai multe date, iar studierea lor tot mai profundă va duce la creșterea ponderii falsului, în condițiile în care o proprietate a datelor este aceea că devin toxice în cantități mari (sau chiar moderate).

Cu cât te uiți mai des la date, cu atât crește probabilitatea de a obține zgomot (în locul părții valoroase, numită „semnal”), deci și un raport mai acut între zgomot și semnal.

Apărarea ar fi aceea de a urmări doar schimbările foarte mari în date sau condiții, și niciodată pe cele mărunte.

Nevrozare prin media

Ajunsă într-o stare gravă de degradare, media glorifică anecdoticul, rupând pe zi ce trece publicul de realitate și trimițându-l într-o lume tot mai virtuală, prezentând teorii și creându-ne iluzia înțelegerii lumii. Așa ajungem să trăim într-o lume tot mai fragilă.

Cum s-ar putea aplana intervenționismul? Prin raționalizarea cantității de informații, prin conștientizarea următorului aspect:

(…) cu cât obținem mai multe date, cu atât știm mai puțin ce se petrece și cu atât mai multă iatrogenie vom cauza. Oamenii sunt stăpâniți încă de iluzia că „știința” înseamnă mai multe date.

Incompetența statului – folositoare

Deși dă exemplul celor treizeci de milioane de oameni morți de inaniție în China anilor 1959 – 1961, datorită „ostenelii” statului, Taleb arată că totuși se pot identifica și avantaje ale incompetenței unui stat. Și Stalin s-a jucat cu agricultura, dar pe de o parte orașele rusești ajunseseră să aibă în împrejurimi câmpuri cultivate (reducând costul transporturilor alimentelor), iar pe de altă parte, traiul în cartiere aglomerate a facilitat într-ajutorarea umană a celor flămânzi.

Dezordinea franceză

Organizarea statului francez este de tip ultra-intervenționist. Și totuși, de multe ori, lucrurile merg bine în această țară. O cauză ar fi aceea că, în ciuda diverselor tentative de a amprenta franțuzește întregul teritoriu francez, prin 1863 doar un francez din cinci vorbea franceza, ceilalți folosind o varietate de limbi și dialecte. Țara n-a fost centralizată decât după aplicarea unor „planuri cincinale” în domenii ca transporturile, educația, media, acest lucru reușindu-se abia la sfârșitul anilor ’70, sub președinția lui Valéry Giscad d’Estaing.

Concluzia este că Franța a beneficiat atât de stimularea creșterii a fost facilitată și de situația distribuită a statului dinainte de centralizarea statului.

Statul lărgit în țările nord-europene

Și Suedia, și Danemarca (spre exemplu) s-au descurcat relativ bine în cea ma recentă criză economică globală. De ce? Nu cumva pentru că astfel de țări sunt mai mici decât aria metropolitană a New York-ului? Iar statul, deși se comportă ca instituție colectoare de taxe, permite cheltuirea banilor la nivelul comunităților, iar elitele economice au mai multă libertate decât în majoritatea altor democrații?

Catalizatorul nu e cauza

Deși sistemele restricționate artificial ajung să se prăbușească drept urmare a fragilității lor, se face greșeala de a considera această prăbușire o consecință a slabei prognozări. Ca exemple: anul 2011, când Barack Obama acuza serviciile de informații lipsa de prevedere a primăverii arabe din Egipt, sau 1979, când Jimmy Carter dădea vina pe aceleași servicii care nu prevăzuseră Revoluția Islamică din Iran. Ambele situații ignorau riscurile ascunse în „cozile” statistice. Similar, în economie, mulți credeau că debutul crizei economice din 2007-2008 avea la bază colapsul ipotecilor secundare, ne-observând că acest colaps era un simptom al crizei și nu o cauză!

Iar superputerile lumii nu se opresc aici cu greșelile:

Guvernele irosesc miliarde de dolari în tentativa de a prevedea evenimente produse de sisteme interdependente și, care, în consecință, sunt imposibil de înțeles statistic la nivel individual.

Recomandarea lui Taleb estea ceea de a studia sistemul și antifragilitatea lui, nu evenimentele! Fizicienii numesc asta „teoria percolației”, studiind proprietățile accidentale ale terenului, nu pe acelea ale unui singur element al terenului.

„Evenimentele extreme” politice și economice sunt impredictibile, iar probabilitățile lor nu sunt măsurabile științific. Nu contează cât de mulți dolari se cheltuiesc pe cercetare; predicția revoluțiilor nu este același lucru cu numărul cărților la masa de joc. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să transforme politica și economia în aleatoriul cuantificabil din blackjack.

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Deplasare în serie ::