Distribuit versus concentrat

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole

Din debutul „Cărții a II-a”, merită citată introducerea:

La fel ca în trista poezie a lui Baudelaire despre albatros, o vietate făcută să zboare nu se va descurca prea bine când este blocată la pământ, unde trebuie să se târască. Termenul de „volatilitate” este cât se poate de potrivit în acest context, întrucât provine din verbul latinesc volare, „a zbura”. Privarea sistemelor politice (și de un alt fel) de volatilitate le este dăunătoare acestora, cauzând în cele din urmă o volatilitate și mai mare, de tip cascadă.

Cartea a II-a se va ocupa de fragilitatea provenită din negarea hormezei, antifragilitatea naturală a organismelor, și de modul în care, jucându-ne de-a dirijorii, le facem rău sistemelor, deși avem cele mai bune intenții. Facem ca sistemele sociale și economice să devină fragile refuzându-le factorii de stres și aleatoriul, întinzându-le pe un pat procustian reprezentat de modernitatea tihnită și confortabilă, dar în cele din urmă vătămătoare.

În mitologia greacă, Procust era un hangiu care, ca să-i adapteze pe călători la măsura patului său, scurta membrele celor prea înalți și îi întindea pe cei prea scunzi. Este adevărat că patul lui i se potrivea apoi perfect vizitatorului.

Așa cum am văzut în Capitolul 3, tratarea unui organism ca și cum ar fi o simplă mașină constituie un gen de simplificare, de aproximare sau reducție care seamănă leit cu un pat al lui Procust. Adesea facem acest lucru mânați de cele mai nobile intenții, fiindcă ceva ne dă ghes să „dregem” lucrurile, așa că de multe ori le distrugem cu frica noastră de aleatoriu și fiindcă ne place ca totul să meargă ca pe roate.

Cartea a II-a va mai discuta și despre competiția dintre om și forțele naturale, despre setea de volatilitate a unor sisteme antifragile și despre modul în care noi facem ca sistemele sociale, politice (și de alt fel) să fie vulnerabile la LN LN LN atunci când le stabilizăm excesiv.

Asta-mi aduce aminte de niște imagini văzute pe o rețea de socializare care ne transmiteau un mesaj foarte clar:

Lipsa expunerii la microbi în copilărie, care este necesară pentru antrenarea sistemului imunitar, poate duce la dezvoltarea unor boli cronice mai târziu în viață…

Copii au nevoie de microbi (nu de antibiotice) pentru dezvoltarea IMUNITĂȚII.

Două tipuri de profesii

Pentru a sublinia diferențele esențiale între două tipuri de profesii cu răspunsuri diametral opuse la aleatoriu, Taleb ne exemplifică (pedagogic) cazul a doi gemeni din Cipru, locuitori actuali ai Londrei. În vreme ce Ioannis a lucrat douăzeci și cinci de ani la departamentul de resurse umane al unei mari bănci, Georgios e șofer de taxi. Ambii au venituri lunare comparabile, dar există o deosebire fundamentală între aceștia: dacă, în cazul unei disponibilizări, Ioannis ar ajunge în situația de a nu-și mai putea reveni financiar (persoanele de peste cincizeci de ani nu prea au șanse de reangajare, Georgios (deși se văicărește zilnic), în toată cariera sa de taximetrist a avut o singură zi fără nici o cursă! De fapt, Georgios are o mai mare siguranță!

Pe baza acestui exemplu ajungem la:

iluzia fundamentală în viață: că aleatoriul este riscant, este ceva rău – și că eliminarea aleatoriului se face prin eliminarea aleatoriului.

De fapt, cei ce lucrează pe cont propriu, fără șefi, deși pot experimenta un oarecare grad de volatilitate a veniturilor, sunt mai degrabă robuști în fața LN LN LN profesionale minore. Au riscuri vizibile. Asta spre deosebire de angajați, care deși nu sunt afectați de volatilitate, pot fi surprinși de o reducere la zero a veniturilor, după un simplu telefon primit de la departamentul de resurse umane. Riscurile angajaților sunt ascunse…

Autorul ne promite ca în următoare capitole să ne arate că diferența dintre cele două tipuri de volatilitate în venituri are aplicabilitate și la sistemele politice, așa cum de altfel are aplicabilitate în aproape orice în viață.

Aplanarea aleatoriului de către om produce echivalentul lui Ioannis: uniform, constant, dar fragil. Un astfel de venit este mai vulnerabil la șocurile mari care îl pot reduce la zero (…). Aleatoriul natural ia mai degrabă forma veniturilor lui Georgios: șocurile foarte mari au un rol mai mic, însă există o variabilitate de la o zi la alta.

Deosebirea esențială dintre om și natură: „Naturii îi plac erorile mici (fără de care variațiile genetice sunt imposibile), pe când oamenilor nu le plac. Prin urmare, atunci când te bazezi pe judecata omenească, te afli la mila unei prejudecăți care defavorizează antifragilitatea.

Încercând să evite greșelile mici, oamenii le amplifică pe cele mari!

Statul centralizat seamănă cu venitul lui Ioannis, pe când modelul orașului-stat cu acela al lui Georgios. Ioan are un singur angajator mare, Georgios are mulți angajatori mici – așa că îi poate selecta pe aceia care i se potrivesc cel mai bine și, prin urmare, are „mai multe opțiuni” în orice moment. Unul are iluzia stabilității, însă este fragil; celălalt are iluzia variabilității, însă este robust și chiar antifragil.

Lenin la Zürich

Ultima criză economică a arătat că Elveția este cel mai antifragil loc de pe planetă, câștigând de pe urma șocurilor produse în restul lumii.

Însuși Lenin a trăit în Zürich, unde obișnuia să joace șah cu dadaistul Tristan Tzara. De altfel, Elveția i-a găzduit de-a lungul timpurilor atât pe albii, cât și pe roșii ruși (a se vedea Revoluția Rusă din 1917), dar și pe Voltaire sau pe mulți alți refugiați, care, în realitate căutau refugiu pentru banii lor și nu neapărat pentru propriile persoane. De remarcat că, Elveția – cel mai robust loc de pe planetă – nu are de fapt guvern central! Elveția este stabilă nu în ciuda faptului că nu are guvern, ci este stabilă pentru că nu are unul! Elveția este de fapt ultima țară mare care nu este organizată ca stat-națiune, fiind mai degrabă un mănunchi de mici municipalități lăsate de capul lor…

Variații de jos în sus

Ce ar fi aceste „variații de jos în sus”? Supranumite „zgomot”, reprezintă o volatilitate politică manifestată în interiorul unei municipalități, cu frecușuri mărunte pentru rezolvarea chestiunilor curente. Dar un conglomerat de municipalități, cu animozități inter-provinciale se poate organiza ca un stat blajin și stabil. În Elveția, ansamblul cantoanelor creează un sistem stabil. Istoria mai veche arată că oamenii s-au descurcat (mai) bine într-o organizare de unități mai mici, pentru că, matematic vorbind, o grupare de unități mici cu variații semi-independente  produce caracteristici de risc foarte diferite de acelea ale unei singure unități mari.

În vreme ce o relație directă a unui ales cu alegătorii săi îi poate influența și chiar schimba comportamentul, pentru un funcționar-căpușă, izolat de alegători, un număr e doar un număr, ființele umane fiind considerate fiind considerate unități abstracte.

Nu doar că ceea ce este mic e frumos, dar scara mică, așa cum ar trebui înțeles un conglomerat (grupare de entități mici), este mai antifragilă decât cea mare. Cea mare e osândită să se rupă, pe baza unei proprietăți matematice pe care autorul promite să ne-o dezvăluie ulterior, proprietate ce pare a fi universală.

Democrația poate fi afectată de acțiuni ale lobby-iștilor, așa cum se poate constata la Bruxelles, dar din fericire, Uniunea Europeană se protejează legal de supra-centralizare prin principiul subsidiarității.

Să remarcăm un alt element la Elveția: este, poate, cea mai de succes țară din istorie, și totuși, în mod tradițional nivelul educației universitare a fost foarte slab în comparație cu restul națiunilor bogate. Sistemul ei, chiar și în domeniul bancar din zilele noastre, s-a bazat mai degrabă pe tiparele uceniciei aproape vocaționale, decât pe acelea teoretice. Cu alte cuvinte, pe techne (meșteșuguri și pricepere), nu pe episteme (cunoaștere din cărți, cunoașterea definiției lucrurilor).

(Mai) departe de Extremistan

Să examinăm acum aspectele tehnice ale procesului, abordând o viziune mai statistică asupra efectului intervenției umane asupra volatilității situațiilor. Această volatilitate de jos în sus, ca și volatilitatea sistemelor naturale, are o anumită proprietate matematică. Ea generează tipul de aleatoriu pe care eu îl numesc „Mediocristan”, adică o mulțime de variații care pot părea înspăimântătoare, dar care tind să se neutralizeze în cadrul conglomeratului (în timp sau în cadrul grupului de municipalități care constituie confederația sau entitatea mai mare), spre deosebire de cel dezordonat, numit „Extremistan”, în care există în general stabilitate și, din când în când, un haos de proporții, erorile având în acest caz consecințe masive. Unul fluctuează, celălalt face salturi. Unul are numeroase variații mici, celălalt variază în episoade severe. La fel ca venitul șoferului în comparație cu acela al angajatului la bancă. Cele două tipuri de aleatoriu diferă din punct de vedere calitativ.

În Mediocristan există o mulțime de variații, nu una singură care să fie extremă; în Extremistan sunt puține variații, însă acelea care se petrec sunt extreme.

Iată și un grafic relevant:

Variații distribuite în sukuri (primul grafic), comparat cu acelea din sistemele centralizate sau gestionate de oameni (al doilea grafic).

În dorința unei iluzorii „stabilități” și „siguranțe”, noi trecem de la un sistem care produce volatilitate constantă, dar controlabilă, (Mediocristan), apropiată de curba-clopot a lui Gauss (din familia benignă a distribuției normale), la unul extrem de impredictibil, cel ce se mișcă în special prin salturi numite „cozi lungi”.

Cozile lungi – un sinonim pentru Extremistan – înseamnă că niște evenimente izolate (din ceea ce se numește „coadă”) joacă un rol disproporționat. Una (primul grafic) este volatilă; fluctuează, dar nu coboară abrupt. Cealaltă (al doilea grafic) coboară mult fără fluctuații semnificative, în afara episoadelor de dezordine. Pe termen lung, cel de-al doilea sistem va fi mult mai volatil, însă volatilitatea vine în salturi masive, Când restricționăm primul sistem, obținem de obicei al doilea efect.

În plus, în Extremistan, gradul de predictibilitate este extrem de redus. O idee importantă lansată aici (cu promisiunea dezvoltării ulterioare) este aceea că „orice lucru care este închis în planificare tinde să eșueze tocmai din cauza planificării”. De fapt, ceea ce supraviețuiește ține de interacțiunea dintre un anumit grad de adecvare și condițiile de mediu.

Problema (mare) a curcanului

Bazându-ne doar pe experiențele trecute, în Extremistan există predispoziția de a fi păcălit. Asta pățește curcanul american. E ușor să te iluzionezi că sistemul e sigur. Problema e că evenimentul de tip LN LN LN apare doar pentru curcan, nu și pentru măcelar.

În pățania curcanului putem întrevedea și mama tuturor greșelilor vătămătoare: confundarea absenței dovezilor (daunei) cu dovada absenței…

Așa că misiunea noastră în viață devine pur și simplu „cum să nu fim curcani” sau, dacă se poate, cum să fim inversul unor curcani, adică antifragili. „A nu fi curcan” începe cu priceperea diferenței dintre stabilitatea adevărată și cea artificială.

O explicație a marilor conflagrații mondiale

Pare că Taleb este adeptul unei organizări sociale bazate pe orașe-stat, o atitudine susținută și de Platon (a se vedea seria de articole dedicate cărții lui Karl Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”). Crearea statelor-națiune a condus la tentația războiului…

(…) emergența molipsitoare de state-națiune spre sfârșitul secolului al XIX-lea a dus la ceea ce am văzut: cele două războaie mondiale și urmările lor, adică peste șaizeci de milioane (posibil optzeci de milioane) de victime.

Unii oameni au fost păcăliți de credința naivă – în stilul curcanului – că lumea devine din ce în ce mai sigură și, bineînțeles, i-au atribuit cu naivitate acest lucru sfântului „stat” (cu toate că Elveția, cu structura ei „de jos în sus”, are o rată a violenței mai mică decât majoritatea zonelor de pe planetă). Este ca și cum am spune că bombele nucleare sunt mai sigure fiindcă explodează mai rar.Lumea este expusă unui număr din ce în ce mai mic de acte de violență, în timp ce războaiele au potențialul de a fi criminale. Ne-am aflat foarte aproape de maica tuturor catastrofelor prin anii 1960, când Statele Unite erau gata să acționeze declanșatorul nuclear împotriva Uniunii Sovietice. Foarte aproape. Când analizăm riscurile din Extremistan, nu ne uităm la dovezi (dovezile vin prea târziu), ne uităm la potențialele daune: lumea nu a fost niciodată mai expusă la daune mai mari.

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.