De pe BookHub: „Antivacanța cugetului”

Pentru că mi-a plăcut, pentru că este o exprimare a celor susținute și de Nassim Nicholas Taleb (vezi Incerto), pentru că mi se pare o realitate ce nu trebuie și nu poate fi ignorată, preiau aici (integral) textul Victoriei Diaconescu:

Trăim. Fără să ne complicăm, simplu. Primim viața la cheie, așa cum primim vacanțele de la agențiile de turism: cu toate itinerarele stabilite și mesele incluse. E ușor să o facem acum, când toate regulile jocului sunt puse la punct și nu mai trebuie să facem efortul de a lua decizii, de a alege. Orânduiala vieții de azi e înscrisă mai puțin în legile firii și mai mult în ale creșterii economice. Tot ce trebuie să faci e să te grăbești să trăiești lucrând, procurând și consumând…, apoi de la capăt. Modul de viață de azi e o mare eliberare pentru om, eliberarea de povara gândirii și a maturizării. Avem toate condițiile create pentru a nu fi obligați să gândim: contează să muncim ca să facem bani, să mergem la sală pentru a ne menține în formă, să participăm la diferite întruniri pentru a ne promova imaginea, iar puținul timp care ne rămâne disponibil (și am putea să-l folosim pentru gândire) e ferit de plictiseală prin oferta generoasă de jocuri și distracții de tot felul care ne stau la dispoziție. „Zâmbește!”, „Gândește pozitiv!”,„Keep it easy!” – iată câteva directive pe care suntem nerăbdători să le afișăm și în care cu mare dăruire de sine credem. Suntem condiționați. Într-atât încât ne e frică să rămânem singuri cu gândurile noastre, să ne plictisim, să suferim. Nu vrem să acceptăm că aceste stări sunt parte necesară a condiției de om. Da, trebuie să suferim ca să putem fi împliniți și fericiți.

Și da, noi știm toate aceste lucruri – despre decăderea culturală, consumerism și dependența de mediul virtual se vorbește mult și des; știm, dar nu ne pătrundem de înțelesul lor, nu avem timp să cugetăm asupra lor și, poate, nu vedem sens în a o face din moment ce lumea funcționează și viața merge înainte chiar și (sau mai ales) în lipsa gândurilor noastre. În pofida acestui fapt, continui să visez că omenirea își va lua, într-o bună zi, un răgaz, pentru a suferi în chinurile gândirii, iar din această suferință se va naște o lume nouă, o lume demnă de noțiunile romantice pe care le inventăm despre umanitate. Ideea suferinței devine o temă recurentă în gândurile mele, nu pentru că sunt doritoare să adopt un ton moralizator și sinistru, ci pentru că mă conving, din ce în ce mai mult, că acceptarea suferinței ca parte a vieții noastre ar putea fi cheia spre o viață demnă, pentru că văd suferința ca pe un mijloc spre devenirea noastră. Dar mai ales pentru că mă conving că nu suferim de suferința cea dreaptă, ci aiurea, pentru fleacuri; am ajuns să fim convinși că orice moft neîmplinit merită o doză de văicăreală și am început să ne lamentăm în stânga și-n dreapta, să ne plângem de viață grea, să ne automutilăm moral prin suferință ieftină. Suntem ilari. Chiar și utilitaristul John Stuart Mill, promotor al eliminării suferinței din viața omului, ar fi fost uimit, probabil, de mulțimea nimicurilor care sunt băgate azi sub acest preș, pentru ca mai apoi să putem justifica o luptă ridicolă cu suferința. Desigur, această poziție ar putea fi categorisită drept lipsă de empatie pentru durerea umană, de insensibilitate și chiar de intoleranță, dar refuz să compătimesc bocitorii după capricii și confort. „Fiecare merită să ducă o viață demnă!”, sloganul oportuniștilor, demonstrează cât de mult am terfelit noțiunile de demnitate și merit, dacă, comportând înțelesuri atât de grele în sine, acestea au ajuns la îndemâna fiecăruia.

Se spune deseori că „trăim la maxim” în momentele în care suntem fericiți. Dar, spre deosebire de clipele fericite care „se scurg printre degete”, ca nisipul, de ajungi să nu mai înțelegi dacă chiar au fost sau ba, dacă chiar ți s-au întâmplat ție sau doar în vis, cele de necaz sunt de o forță cutremurătoare: fiecare clipă o treci prin tine, o analizezi, te analizezi, cauți, speri, inventezi, descoperi, experimentezi, răscolești în adânc, până și intuițiile și talentele ascunse ies la iveală atunci când ești împins spre situația disperată de a găsi soluții. Te trezești, când totul se termină, că ai rămas cu mai multe decât aveai la început, spiritual vorbind, chiar dacă ai avut de pierdut altele: timp, sănătate, bani. Nu spun că trebuie să mergem în întâmpinarea suferinței, ci doar că trebuie să o acceptăm ca parte a vieții și să-i recunoaștem importanța, mai ales în definirea fericirii, așa cum spunea și etologul Konrad Lorenz:

„Intoleranța crescândă față de neplăcere, ce se înregistrează în zilele noastre, transformă osclațiile profunde ale vieții umane, conforme cu firea lucrurilor, într-un plan nivelat artificial, manifestările copleșitoare ale simțurilor ce aveau amplitudini considerabile degenerând într-o vibrație abia perceptibilă, care face ca din lumini și umbre să nu mai rămână decât un cenușiu fără contur. Pe scurt, ea produce plictiseală de moarte”.(Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate)

Pornind de la această idee, a suferinței, care este centrală în filozofia mea, dar nu și un scop în sine, și, în același timp, reiterând convingerea că avem nevoie de o revigorare a înțelesurilor, îndemn, în plin sezon estival, la antivacanța cugetului, punându-vă pe urma unor cărți ofertante din acest punct de vedere, în care poate fi urmărit atât traseul pierzaniei: absența gândirii – infantilism – consumerism – degradare, cât și cel al salvării, în opoziție cu precedentul.

Țin să le pun împreună, pentru o recomandare de ansamblu, pentru că se completează reciproc frumos și eficient și pentru că te cutremură fiecare în parte, dar cu atât mai mult împreună:

Ideile din primele trei se întrepătrund și se regăsesc în fiecare dintre ele și reprezintă rețeta pentru tratarea rănilor de care suferă umanitatea, iar ultima carte este o ilustrare fictivă a felului în care va arăta destinația omenirii, dacă aceasta va continua să meargă pe drumul pe care a pornit deja: drumul condiționării umane, al plierii oamenilor pe scopul prioritar de creștere economică, de creare a unei Mașinării perfecte în care aceștia, oamenii, n-ar fi decât niște piese standardizate de schimb, care o pun și o mențin în mișcare.

Așadar, care ar fi ingredientele unei lumi drepte?

Maturitatea. Ancorată în filozofia lui Kant, Rousseau și Arendt, Susan Neiman, în cartea Why grow up?, face pledoarie pentru ieșirea din starea de infantilism în care a căzut umanitatea și din care nu prea vrea să facă eforturi ca să iasă, postulând că:

„virtutea este un lucru, iar fericirea altul, și chiar dacă ele se pot intersecta cu diferite ocazii, ele sunt la fel de fundamental separate precum tu și lumea. Anume acesta este adevărul pe care onestitatea și maturitatea îți cere să le accepți” (traducerea îmi aparține).

Conștiința acestui adevăr trebuie să stea la temelia pornirii noastre spre maturizare, alături de înțelegerea, hai să-i spunem naturalistă, a faptului că

„în condițiile vieții civilizate moderne nu există nici un factor care să acționeze în sensul realizării unei selecții pentru simplul motiv că așa se cuvine, excepție făcând poate numai simțul nostru înnăscut pentru valoarea bunei-cuviințe” (Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate).

Desigur, conștientizarea acestor lucruri nu sunt decât instrumentele pe care trebuie să le avem în bagajul cu care pornim în această călătorie, dar nu constituie și imboldul care ne-ar determina să începem drumul. Dacă stăm bine să ne gândim, așa infantili cum suntem, și o ducem din bine în mai bine, de ce am avea nevoie de reformatori ai omenirii? Pentru că ei sunt „declanșatori ai acelui disconfort interior care nu ne dă voie să trăim împăcați cu lenea noastră morală” (Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta). Ieșirea din minoratul gândirii este dezideratul kantian pe care îl preia și Liiceanu și îl transpune în cartea sa, în care ne convinge că parcurgerea acestui drum este necesar speciei noastre pentru a nu regresa. Reluând considerațiile lui Ortega y Gasset, el ne amintește că: „nici o altă specie nu poate progresa inventând, că nici o altă specie nu are, în acest sens, istorie”, dar, continuă Liiceanu

«dacă nici o altă specie nu poate progresa, nici o alta nu poate regresa, așa cum numai omul știe s-o facă. Speciile pot dispărea pe cale naturală, dar nu pot „cădea în sine”: nu se poate vorbi despre o des-tigrizare așa cum se vorbește despre o dez-umanizare. Dintre cele trei mari achiziții ale umanității – libertatea, moralitatea și gândirea ca rămânere-pe-gânduri – nici una nu este definitivă. Așa cum gândirea a luat naștere treptat, tot așa ea poate dispărea».

Acestei forme specifice de gândire – gândirea cu propria minte – îi dedică Gabriel Liiceanu întreaga sa carte, aceasta fiind, în același timp, condiția obligatorie pentru ieșirea din infantilismul în care ne bălăcim.

Odată porniți pe acest drum, trebuie să învățăm să ne bazăm pe tradiție, pentru că civilizația este munca generațiilor, iar continuitatea în această chestiune este indispensabilă pentru a nu ruina temeliile construcției. Acea degradare genetică spre imaturitate de care crede Konrad Lorenz că este amenințată omenirea vine din trufia tinerească de a nu ne socoti cu nevoile comunității și de a sfărâma tradiția, pentru „a trăi clipa” pe care o punem, toată, în slujba propriilor necesități. Acest comportament este caracteristic copiilor care încă nu înțeleg cum e construită lumea în care s-au pomenit, pentru că „fiecare naștere pare să poarte în sine promisiunea unui început complet nou”, dar „fiecare experiență ne dezvăluie, în curând, că suntem născuți în interiorul unei rețele de relații care ne constrâng în aceeași măsură în care ne susțin” (Susan Neiman, Why grow up?). În tendința noastră firească de a umple golul dintre lumea care este și lumea care ar trebui să fie, trebuie, în egală măsură, să ținem cont de existența acestor legături, cât și preluăm ceea ce este înțelept și bun din trecut, pentru a nu mai parcurge un drum inutil și pentru a fi în stare, la rândul nostru, să mișcăm lumea înainte. Nu poți porni în viață cu mâinile goale, bazându-te doar pe propria experiență căci, așa cum ne-a dezvăluit Kant, conceptele fără experiență sunt goale, iar experiența fără concepte, oarbă:

„Să faci tot ce poți ca să miști partea ta de lume cât mai aproape de felul în care ar trebui să fie, nepierzând din vedere, în același timp, felul în care ea este deja, iată ce înseamnă să fii matur.” (Susan Neiman, Ibidem)

Iar această ținere permanentă în vizor a părții de lume care a fost deja construită, dar, mai ales, a acelei părți care a fost bine construită se poate înfăptui eficient prin „comerțul cu morții”, sintagmă prin care Liiceanu definește relația noastră cu marii filozofi, gânditori și personalități care au lansat ideile-piloni ale civilizației noastre:

«Descoperirea că noi suntem contemporani cu cei dispăruți și că, fără răspunsurile lor alternative la întrebările fundamentale ale vieții, am trăi sărman și la întâmplare este esența esențelor Occidentului […] Toate tiparele sensibilității omenești, toate felurile noastre de a râde, de a ne bucura, de-a urî, de-a admira, de-a invidia, de-a iubi, de a fi triști, sublimi, compasivi, egoiști sau abjecți și așa mai departe, și toate felurile noastre de a gândi bine au fost create în atelierele de îmbinat cuvinte ale marilor scriitori ai lumii. Ce sminteală (ce „dereglare a minții”) trebuie să cuprindă omenirea ca să vrea să se desprindă de sursele sale de a fi!». (Gabriel Liiceanu, Ibidem)

Bineînțeles, noutatea nu poate fi alungată din altar, ba chiar trebuie să fie încurajată, dacă izvorăște dintr-o raportare corectă la trecut:

„O relație matură cu cultura este ca și o relație matură cu părinții. Trebuie să decizi care parte a moștenirii vrei să ți-o însușești – dar pentru asta, trebuie să o examinezi mai întâi”. (Susan Neiman, Ibidem)

Toate aceste condiții pentru crearea unei lumi mai bune decurg din și se pot împlini prin actul gândirii, prin antivacanța perpetuă a cugetului, prin războiul interior cu lenea spirituală, dar și cel exterior cu moravurile stricate ale lumii care este. Această transpunere a vieții interioare în comportamentul și felul nostru de a fi, a fost numit de Kierkegaard reduplicare, „a reduplica înseamnă să fii ceea ce spui”, și este pasul final în actul devenirii. Reduplicarea constituie rezultanta și sensul chinurilor interioare, întruchiparea esenței eului cultivat și asumat:

„A gândi înseamnă nu numai a descoperi un lucru, a-l dez-vălui, a-l scoate din ascundere, ci înseamnă deopotrivă a-ți asuma până la capăt ceea ce ai gândit până la capăt”. (Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta)

Dar (ca să revin de unde am început și să închid cercul) toate aceste discuții despre maturitate, tradiție, și reduplicare ar fi incomplete, dacă am înconjura cu insistență și delicatețe esența pericolului pe care încercăm să-l evităm prin ele, iar acest pericol este: omogenizarea, pericol pe care l-a semnalizat încă John Stuart Mill, în 1859, în eseul său Despre libertate:

„Toate schimbările politice încurajează această apropiere, căci ele tind, fără excepție, să îi ridice pe cei de jos și să îi coboare pe cei de sus”.

În aceeași notă, corectitudinea politică și ideea de egalitate sunt blamate atât de Konrad Lorenz:

„Faptul că toți oamenii au dreptul la aceleași posibilități de dezvoltare este un adevăr etic indubitabil. Cu mare ușurință acest adevăr poate fi însă răstălmăcit într-un neadevăr, care afirmă că toți oamenii ar avea în mod potențial aceeași valoare”,

cât și de Gabriel Liiceanu, pentru că, cred ei, nivelul mediu, cel al mulțimii, nu va fi în stare niciodată să miște lumea înainte, niciodată lucrurile mari nu s-au făcut cu oameni mici:

«Și mai e ceva ce trebuie spus împotriva alergiei pe care o provoacă la reprezentanții corectitudinii politice ideea de superior, exemplar, excepție, model etc. A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii, iar a-i admira pe „cei puțini” nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți”. „Cei puțini” i-au iubit pe „cei mulți”: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare avantajoasă în lume și între semenii lor. Tot ce-au făcut ei mai de soi și tot ce i-a situat mult dincolo de media umană a fost oferit și s-a născut din capul locului ca dar. Bucuria care însoțește o ispravă de excepție îi vizează pe ceilalți, și nu pe autorul ei. Individul care a inventat roata n-a inventat-o doar pentru el. Cel care a inventat becul nu l-a inventat ca să aibă lumină doar în camera lui. Schubert nu și-a scris Impromptu-urile ca să le asculte singur între patru pereți ». (Gabriel Liiceanu, Ibidem)

Blestemul individualității este lozinca sub care oamenii sunt înregimentați pentru a fi îndoctrinați și condiționați.

„Poate că lucrul cel mai important pe care l-a pierdut epoca noastră este măreția respectului. Însă o cultură a respectului nu poate să existe câtă vreme, elogiată, mediocritatea este așezată în centrul vieții ca garanție a confortului mental”. (Gabriel Liiceanu, Ibidem)

O imagine mai cumplită și mai (vai!) apropiată de realitatea în care trăim a acestei condiționări decât în distopia lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă,  încă nu mi-a fost dat să întâlnesc.

Nu știu ce și cât din lumea în care trăim poate fi salvat de la înecul în viața huxleyană, dar atâta timp cât aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, efortul nu doar că  merită, dar trebuie înfăptuit. Să lăsăm, așadar, grijile pripei cotidiene în voia Zeului Uniformizator al Mulțimii, să ne așezăm la umbra Tezaurului Înțelepciunii, mai vechi și mai noi, și, sub auspiciile și avertizările acestor mari autori, să începem antivacanța rațiunii.

 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.