Să aplicăm ideea în viața cotidiană: imaginează-ți o persoană extrem de punctuală și predictibilă, care ajunge acasă la ora șase fix în fiecare zi, timp de cincisprezece ani la rând. Poți să o urmărești când sosește ca să îți potrivești ceasul după ea. Persoana respectivă va stârni neliniștea familiei dacă întârzie câteva minute. Cineva cu un program mai volatil – și, prin urmare, impredictibil –, să zicem cu o marjă de variație de jumătate de oră, nu va stârni îngrijorare.

Și, ironic, așa-numitele „sisteme haotice”, acelea care suferă o categorie de variații numite „haos”, pot fi stabilizate dacă li se adaugă o doză de aleatoriu. Am privit o demonstrație stranie a efectelor prezentată de un doctorand care mai întâi a pus câteva bile să sară haotic pe masă în reacție cu niște vibrații constante ale suprafeței. Aceste șocuri constante au făcut ca bilele să sară talmeș-balmeș și fără nici o eleganță. Apoi, ca prin farmec, a mișcat un comutator, și săriturile au devenit ordonate și omogene.Magia stă în faptul că această schimbare de regim de la haos la ordine nu s-a produs prin îndepărtarea haosului, ci adăugând șocuri aleatorii, absolut aleatorii, dar de intensitate redusă. Am plecat atât de entuziasmat de la frumosul experiment, încât îmi venea să-i înștiințez pe străinii de pe stradă că „Iubesc aleatoriul!”

Alteori, sistemul are de câștigat de pe urma unui gen diferit de factori de stres. Voltaire considera că cea mai bună formă de guvernare era aceea detensionată prin asasinate politice. Regicidul este un fel de echivalent al ciocănirii ușoare în barometru pentru a-l face să funcționeze mai bine. Iar o astfel de conduită creează un fel de remaniere, adeseori necesară, și încă una care nu s-ar realiza niciodată voluntar. Vidul creat la vârf permite producerea efectului de călire, provocând apariția noului lider. Scăderea seculară a nivelului de morți premature în societate ne-a lipsit de o schimbare managerială naturalistă. Crima este procedura standard de succesiune în Mafia (ultima călire popularizată s-a petrecut atunci când John Gotti și-a asasinat predecesorul în fața unui restaurant ca să devină capo al clanului). În alte medii decât cele mafiote, șefii și membrii consiliilor de administrație stau mai mult în funcție acum, fapt care le pune bețe în roate multor domenii; ne referim la directorii generali, la universitari titulari, la politicieni și jurnaliști. Ar trebui să contrabalansăm această situație prin organizarea unor loterii aleatorii.

Căutarea stabilității prin realizarea stabilității (și uitarea celui de-al doilea pas) s-a dovedit a fi un joc neghiob pentru strategiile economice și politicile externe. Lista este deprimant de lungă. Să luăm guvernele corupte, ca acela din Egipt de dinaintea revoltelor din 2011, susținut de Statele Unite timp de patru decenii pentru a „evita haosul”, cu efectul secundar al formării unei coterii de hoți privilegiați care își foloseau superputerile ca pe un scut, în același fel în care bancherii își folosesc statutul de „sunt prea mare ca să cad” pentru a-i escroca pe contribuabili și pentru a-și plăti prime grase.

Mai îngrijorător este faptul că politica SUA în Orientul Mijlociu – tradițional și în mod special după 11 septembrie 2001 – s-a concentrat nejustificat asupra reprimării oricăror fluctuații politice în numele prevenirii „fundamentalismului islamic”, un loc comun folosit de aproape toate regimurile. Pe lângă faptul că uciderea islamiștilor le sporește acestora rândurile, Occidentul și aliații lui arabi autocrați i-au întărit pe fundamentaliștii islamici prin aceea că i-au silit să se replieze în subterană.

Modernitatea corespunde scoaterii sistematice a oamenilor din ecologia lor încărcată de aleatoriu – ecologie fizică și socială, chiar epistemologică. Modernitatea nu este doar perioada istorică postmedievală, postagrară și postfeudală, așa cum este definită în manualele de sociologie. Ea este mai degrabă spiritul unei epoci marcate de raționalizare (raționalism naiv), de ideea că societatea poate fi înțeleasă de oameni și că, prin urmare, trebuie proiectată de aceștia. Odată cu ea s-a născut și teoria statistică, deci și afurisita curbă a lui Gauss. Și știința liniară. Și noțiunea de 1eficiență” – sau optimizarea.

Modernitatea este un pat al lui Procust, bun sau rău, o reducere a oamenilor la ceea ce pare eficient și util.

Ne îndreptăm spre o fază a modernității marcată de lobby, de corporațiile cu răspunderi extrem de limitate, de MBA, de probleme stupide, de secularizare (sau mai degrabă, de reinventarea unor noi valori sacre, ca steagurile, pentru înlocuirea altarelor), de perceptorul de taxe, de frica de șef, de petrecerea sfârșitului de săptămână în locuri interesante și a zilelor de lucru într-un loc probabil mai puțin interesant, de separarea între „muncă” și „timp liber” (cu toate că cele două ar arăta la fel pentru cineva dintr-o eră mai înțeleaptă), de planul de pensie, de intelectuali certăreți care nu ar fi de acord cu această definiție a modernității, de gândirea literară, de inferența inductivă, de filosofia științei, de inventarea științei sociale, de suprafețele netede și de arhitecții egocentrici. Violența este transferată de la indivizi asupra statelor. La fel și indisciplina financiară. În centrul tuturor acestor aspecte se află negarea antifragilității.

În trecut, când nu eram pe deplin conștienți de antifragilitate, autoorganizare și vindecare spontană, am reușit să respectăm aceste proprietăți construind credințe care au servit scopului gestionării și supraviețuirii incertitudinii. Puneam îmbunătățirile pe seama acțiunii unui zeu (sau a unor zei). Poate negam că lucrurile se pot regla singure, fără acțiune. Însă zeii erau aceia care determinau acțiunea, nu căpitanii de navă educați la Harvard.

Iar apariția statului-națiune ține exact de această evoluție: transferul capacității de acțiune în mâinile oamenilor obișnuiți. Istoria statului-națiune este istoria concentrării și amplificării erorilor umane. Modernitatea începe cu monopolul statului asupra iresponsabilității fiscale.