Ce-i omoară pe unii, îi întărește pe alții

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole

Straturi de antifragilitate

Deși nu este fairplay, iată că uneori e bine să vorbim (și) despre erorile altora. Și înțelegerea lucrurilor în ansamblul lor, ne face să putem aprecia că (cel puțin uneori, în cadrul unor anumite sisteme) „antifragilitatea unora presupune cu necesitate dezavantajul altora”. Astfel, natura însăși acceptă sacrificarea unor elemente (fragile) pentru bunăstarea/supraviețuirea altor elemmente ale sistemului, sau al întregului…

Așadar, antifragilitatea devine ceva mai încâlcită – și mai interesantă – în prezența straturilor și a ierarhiilor. Un organism natural nu este o unitate simplă, finită; este compusă din subunități și poate constitui el însuși o subunitate a unui colectiv mai mare. Aceste subunități ar putea rivaliza unele cu altele. Să luăm de exemplu o afacere. Restaurantele sunt fragile; se află în competiție unele cu altele, însă grupul alcătuit de restaurantele locale este antifragil tocmai din acest motiv. Dacă fiecare restaurant în parte ar fi robust, prin urmare nemuritor, ansamblul afacerii fie ar stagna, fie ar fi slab și nu ar oferi nimic altceva decât bufete cu autoservire – și mă refer la bufetul cu autoservire în stil sovietic.Pe deasupra, ar fi afectat de insuficiențe sistemice de produse, din când în când de o criză completă și de necesitatea de a fi salvat de guvern. Calitatea, stabilitatea și fiabilitatea se datorează toate fragilității restaurantului considerat individual.

Însăși logica evoluției poate arăta că deși organismul în sine este ar putea fi fragil, (chiar foarte fragil), dar informația genetică să fie antifragilă!

Iar sacrificiul individual ar putea conduce la beneficiile altora care au învățat din „erorile” celor sacrificați… Greșeala constă în a discuta greșelile fără a lua în considerare stratificarea și transferul de fragilitate…

Imprevizibilitatea evoluției

În vreme ce hormeza poate fi considerată o metaforă, antifragilitatea e deja un fenomen. Mitridatizarea și hormeza (vezi „Există un loc între Damocles și Hidra?) ar trebui privite ca forme foarte slabe de antifragilitate, „cu profituri limitate din volatilitate, accidente sau vătămare și cu o anumită inversare a efectului protector sau benefic sacă se depășește un anumit dozaj”. O astfel de înțelegere e dificilă datorită modului nostru liniar de gândire care reduce informația la diada „dăunător” sau „folositor”. A doua observație e legată de faptul că atât mitridatizarea, cât și hormeza privesc organismul dinspre exterior (considerându-l un întreg); dar lucrurile sunt mai complexe…

O varietate a antifragilității, cu caracter evolutiv, operând la nivel informațional, se referă la gene.

Genele sunt informație.

În cazul lor, deși, urmare a expunerii la stres, unitatea nu devine mai puternică, ba chiar moare, totuși acest sacrificiu duce la un transfer de beneficii celor supraviețuitoare, acestea căpătând beneficii ce constau în modificări asociate termenului vag de „evoluție”. O astfel de abordate conduce la a accepta că în acest caz nu e vorba de antifragilitatea organismelor (desigur, fragile), ci de antifragilitatea codurilor genetice ale acestora, cu luarea în considerare a ceea ce Robert Trivers numea „gena egoistă” (the selfish gene) când vorbea despre o adevărată competiție între gene și organism…

De altfel, cel mai interesant aspect al evoluției este că funcționează doar datorită antifragilității sale; este îndrăgostită de factori de stres, de aleatoriu, incertitudine și dezordine; în timp ce organismele individuale sunt relativ fragile, ansamblul genelor profită de șocuri ca să își îmbunătățească propria adecvare la mediu.

La nivel de organism individual, un eveniment aleatoriu nu-i permite acestuia să se pregătească pentru a face față. Organismul se poate pregăti pentru viitorul „război”, dar nu-l poate câștiga. Iar adaptarea de după eveniment, oricât ar fi ea de rapidă după, va fi oricum tardivă… În acest context, iată o notă de subsol (Taleb are note de subsol ce nu pot fi ignorate!):

Un comentariu tehnic despre motivul pentru care probabilitatea nu poate fi aplicată la criteriul adaptabilității. Într-un proces stocastic, proprietatea de a nu vedea într-un moment temporal t, ceea ce se va petrece în timp după t, adică în orice moment după t, reacționând deci cu o întârziere – cu o întârziere necompresibilă –, se numește strategie neanticipativă, o cerință a integrării stocastice. Incompresibilitatea întârzierii este centrală și inevitabilă. Organismele nu pot avea decât strategii neanticipative, de aceea natura nu poate fi decât impredictibilă. Această observație nu este nicidecum banală și i-a derutat pe unii probabiliști, de exemplu pe aceia din școala rusă reprezentată de Stratonovici și pe utilizatorii metodei lui de integrare, care au căzut în eroarea, destul de obișnuită, de a crede că viitorul ne trimite semnale pe care le putem detecta. Am vrea noi!

Iată și o explicație a necesității morții:

Pentru a îndeplini condițiile unei astfel de nemuriri, organismele ar trebui să prezică viitorul la perfecție: „aproape perfect” nu ar fi de ajuns. Însă lăsând fiecare organism să trăiască o anumită durată, cu modificări de la o generație la alta, natura nu are nevoie să prevadă condițiile viitoare dincolo de extrem de vaga idee despre direcția în care ar trebui să se îndrepte lucrurile. De fapt, nu este necesară nici măcar o direcție vagă. Fiecare eveniment aleatoriu își va aduce propriul antidot în forma variației ecologice. Este ca și cum natura s-ar schimba la fiecare pas și și-ar modifica clipă de clipă strategia.

Ducând acest principiu la nivelul vieții sistemelor economice și instituționale create de om, se poate face ușor presupunerea că dacă natura (și nu omul) ar dirija economia, în nici un caz nu i-ar salva financiar pe cei fragili, oferindu-le viața veșnică. Mai mult:

Dacă privim istoria ca pe un sistem complex similar cu natura, atunci, la fel ca în cazul naturii, istoria nu va lăsa un singur imperiu să domine planeta pentru totdeauna, chiar dacă fiecare superputere, de la babilonieni, egipteni, persani, romani și până la America modernă, a crezut în permanența dominației sale și a reușit să producă istorici care au construit teorii în acest sens. Sistemele supuse aleatoriului – și impredictibilității – construiesc un mecanism mai mult decât robust, astfel încât să se reinventeze oportunist la fiecare generație, printr-o schimbare continuă a populației și a speciilor.

Și iată regula (101 😉 – vorba lui Taleb) pentru managementul LN LN LN :

naturii (și sistemelor care seamănă cu natura) îi place mai degrabă diversitatea între organisme decât diversitatea în interiorul unui organism nemuritor, doar dacă nu considerăm că natura însăși este organismul nemuritor, ca în panteismul lui Spinoza sau în acela prezent în religiile asiatice ori în stoicismul lui Chrysippos sau Epictet. Dacă dai peste un istoric al civilizațiilor, încearcă să-i explici chestia asta.

Tot legat de evoluție, merită subliniată încă o idee, constatată practic:

(…) să ne gândim la fenomenul rezistenței la antibiotice. Cu cât mai tare vei încerca să-i faci rău bacteriei, cu atât mai puternici vor fi supraviețuitorii – cu excepția cazului în care reușești  să îi elimini complet. La fel stau lucrurile și cu terapia pentru cancer: destul de frecvent, cellele cancerigene care reușesc să supraviețuiască toxicității chimioterapiei și radiației se reproduc mai repede și umplu golul lăsat de celulele mai slabe.

Organisme-populații și populații privite ca organisme

Practic, Taleb ne îndeamnă să privim lumea ca fiind stratificată ierarhic, în sensul în care putem înțelege că celula e alcătuită din molecule intracelulare, organismul are o populație de celule, iar specia o populație de organisme. Ceea ce întărește specia se realizează prin sacrificiul unei părți a populației sale, a unor organisme, pentru ca la rândul său organismul să se întărească prin sacrificarea unor celule, și tot așa.

Când ne privăm de mâncare corpul descompune și reciclează mai întâi proteinele rele – un proces numit „autofagie”. Este un proces pur evolutiv, unul care selectează și omoară elementul cel mai slab în vederea adaptării.

Cu mulțumiri la adresa greșelilor

Greșelile sunt utile.

Putem simplifica în felul următor relațiile dintre fragilitate, erori și antifragilitate. Când ești fragil, depinzi de desfășurarea exactă a lucrurilor după plan, cu cât mai puține devieri posibile – pentru că devierile sunt mai degrabă dăunătoare decât folositoare. Iată de ce fragilul trebuie să fie foarte predictiv în abordarea lui și, invers, de ce sistemele predictive cauzează fragilitate. Când vrei devieri și nu îți pasă de posibila dispersare a repercusiunilor pe care le-ar putea aduce viitorul, din moment ce majoritatea vor fi utile, atunci ești antifragil.

Greșelile altora…

Când sunt utile greșelile? În ce condiții greșelile altora pot fi folositoare? Sigur că e vorba de greșeli „parțiale, nu generale, mărunte, nu grave și fatale”. Aici e deja vorba despre o diferențiere între sisteme: sisteme „bune”, antifragile (așa cum sunt cele ale companiilor aeriene) care au capacitatea de a suporta erori mici pentru că ele sunt independente unele de altele, greșeli care odată făcute conduc la micșorarea șanselor repetării lor, și sisteme „rele”, fragile (așa cum e sistemul bancar, în cadrul căruia orice crah bancar mărește probabilitatea apariției următorului).

Și încă o caracterizare: cea a învinsului…

(…) caracterizarea pe care i-o dau eu învinsului este următoarea: învinsul este persoana care, după ce comite o greșeală, nu se autoanalizează, nu își exploatează greșeala, se simte jenat și defensiv în loc să se simtă îmbogățit cu o nouă informație și încearcă să explice de ce a făcut greșeala respectivă în loc să meargă mai departe. Astfel de oameni se consideră adeseori „victimele” unei conspirații mai extinse, ale unui șef rău, sau ale vremii urâte.

De ce grupul îl detestă pe individ

Simplu spus, având în vedere stratificarea sistemelor și a antifragilității,

pentru ca economia să fie antifragilă și să aibă parte de ceea ce se numește „evoluție”, absolut fiecare afacere trebuie cu necesitate să fie fragilă, expusă colapsului. Evoluția cere ca organismele (sau genele lor) să moară atunci când sunt înlocuite de altele, pentru a obține îmbunătățirea, ori să nu se reproducă atunci când nu sunt la fel de adaptate ca altele. În consecință, antifragilitatea nivelului mai înalt ar putea cere fragilitatea – și sacrificiul – nivelului inferior.

Elementele grupului (spre exemplu, afaceriștii) sunt „îndemnate” (atenție la ghilimele!) să-și supraestimeze șansele și să-și subestimeze riscurile de faliment în afaceri, tocmai pentru că sistemul, în încercarea de a imita natura, dorește sacrificarea elementelor, pentru binele întregului. Altfel spus,

(…) asumarea unui anumit tip de risc nesăbuit, chiar sinucigaș, este sănătoasă pentru economie, cu condiția ca nu toate persoanele să-și asume aceleași riscuri și ca aceste riscuri să rămână de dimensiuni mici și locale.

Subminând acest model (natural) de salvare a întregului prin sacrificiul unor componente, guvernele favorizează o anumită categorie de firme (suficient de mari pentru a influența asta).

O astfel de conduită reprezintă opusul asumării sănătoase de riscuri și echivalează cu transferarea fragilității din parte colectivului asupra elementului neadaptat. Oamenilor le vine greu să realizeze că soluția este construirea unui sistem în care căderea cuiva să nu îi poată trage și pe alții la fund pentru că eșecurile continue acționează în direcția conservării sistemului. Paradoxal, multe intervenții guvernamentale și măsuri sociale sfârșesc prin a-l prejudicia pe cel slab și a consolida poziția celui consacrat.

Ce nu mă omoară pe mine îi omoară pe alții

Faimoasa maximă a lui Nietzsche „Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic” poate fi lesne interpretată greșit ca însemnând mitridatizare sau hormeză. Se prea poate să fie unul dintre aceste două fenomene, însă ar putea însemna și „Ceea ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternic, ci m-a cruțat fiindcă sunt mai puternic decât alții; dar i-a omorât pe alții, iar media populației este acum mai puternică pentru că cei slabi au dispărut.”

Se obține o întărire a sistemului (ca medie) prin sacrificarea celor mai slabi.

Eu și noi

Se reliefează un antagonism evident între individ și colectivul din care face parte, în sensul în care colectivul încearcă să obțină antifragilitatea prin sacrificarea (unor) indivizi. Speciile devin potențial antifragile datorită informației din ADN. Este „inumană” obținerea antifragilității sistemelor prin „consumul” indivizilor, în condițiile în care

Marea realizare a Iluminismului a fost aceea că a adus în prim plan individul, cu drepturile, libertatea și independența lui, cu năzuința lui de „a-și căuta fericirea” (orice ar însemna această „fericire”) și, mai presus de toate, cu intimitatea lui. În ciuda faptului că neagă antifragilitatea, Iluminismul și sistemele politice apărute din el ne-au eliberat (într-o anumită măsură) de dominația societății, a tribului și familiei, care a prevalat de-a lungul istoriei.

De fapt, pentru că trebuie să existe o măsură în toate, se impune un compromis între interesele colectivului și acelea individuale:

O economie nu poate supraviețui fără să facă țăndări oale individuale; protecția este nocivă, iar constrângerea forțelor evoluției astfel încât să-i avantajeze pe indivizi nu pare necesară. Însă putem să-i ferim pe indivizi de inaniție, putem să le oferim o protecție socială. Și să îi tratăm cu respect, ba chiar cu mai mult decât atât (…)

O zi a Întreprinzătorului

Ce este un Întreprinzător? Este cel ceasu asumă riscuri, niște riscuri necesare creșterii sale în primul rând, dar necesare și supraviețuirii economiei. În cazul celor ce eșuează, ei ar merita recunoașterea pentru informația pe care o transmite eșecul său și anume absența rezultatelor pe direcția încercată. Din păcate, aceștia nu doar că nu au parte de recunoștință, nu au parte nici de respectul cuvenit, în condițiile în care rezultatele încercărilor acestora sunt fructificate de alții.

Visul meu – soluția – ar fi să avem o Zi Națională a Întreprinzătorului, cu următorul mesaj:

„Cei mai mulți dintre voi vor eșua, vor fi tratați cu desconsiderație, vor ajunge în sapă de lemn, dar vă suntem recunoscători pentru riscurile pe care vi le asumați și pentru sacrificiile pe care le faceți de dragul creșterii economice a planetei și pentru ca să îi scoateți pe ceilalți din sărăcie. Voi sunteți sursa antifragilității noastre. Națiunea noastră vă mulțumește!

Ei, sigur că nu neapărat asumarea riscurilor și sacrificiile făcute au ca obiectiv creșterea economică a planetei, nu asta intră în planul de afaceri și de obiective ale întreprinzătorului, dar chiar dacă el nu conștientizează și nu-și propune astfel de altruisme, totuși asta se cam întâmplă…

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.