Supracompensare și reacții disproporționate

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole

Creșterea posttraumatică

În contradicție cu fenomenul stresului posttraumatic (tulburare posttraumatică), foarte popularizat în special în medicină, se pare că există și (puține) cărți de specialitate ce ar circula doar în cercuri destul de specializate ce vorbesc despre creșterea posttraumatică.

Intelectualii tind să se concentreze mai mult asupra reacțiilor negative la aleatoriu (fragilitate) decât asupra celor pozitive (antifragilitate)

Taleb ajunge să sugereze chiar și o rețetă de a încuraja inovarea: aceea de a intra în bucluc, deoarece „inovația și sofisticarea apar din situații inițiale de necesitate în moduri care trec cu mult de satisfacerea necesității respective”. Nu aș au apărut încă din vechime proverbe celebre? Prin vocea lui Seneca, latinii spuneau „artificia docuit fames” (foamea ne învață cum să ajungem mai bine), iar românii spun că „foamea te scoate din casă”.

Excesul de energie eliberată de reacția exagerată la obstacole este elementul care inovează!

Se subliniază contribuția disproporționat de mare la salturile tehnologice a tehnicienilor și întreprinzătorilor fără studii superioare, în defavoarea credinței că inovația vine din finanțările birocratice și din planificare riguroasă. Confortul, atât cel personal, dar mai ales cel de la nivelul unei întregi societăți e calea către pierzanie. Cu atât mai mult cu cât confortul ar fi obținut pe baza îndatorării.

Curse de cai cu surprize

Supracompensarea ar trebui înțeleasă ca fiind o concentrare suplimentară de resurse (peste normal și chiar peste necesar) pentru a face față unei anumite provocări. Așa s-ar explica faptul că (uneori), cei mai buni cai pierd atunci când concurează cu unii mai lenți și câștigă în fața unor mai buni.

O analiză a rezultatelor obținute de oameni ar arăta o rată de succes mai mare în situații de stres (rezonabil, sub o anumită limită), decât de confort.

Excedentul reacțiilor antifragile

Reacțiile antifragile hormetice sunt doar o formă de excedent, deoarece Natura vrea să se asigure de excedent. În sistemele naturale, managementul riscului se face prin excedent! Oamenii au doi rinichi, duplicarea fiind valabilă și în cazul plămânilor, a sistemului nervos sau circulator. Și culmea, contrar acestei legi naturale, structurile umane tind să economisească! Îndatorarea e opusul redundanței

Excedentul este ambiguu pentru că pare o risipă dacă nu se întâmplă nimic extraordinar. Doar că, de obicei, chiar se întâmplă ceva neobișnuit.

Și încă o observație legată de supracompensare:

Un sistem care supracompensează se află cu necesitate în regimul de supracreștere, dezvoltând capacități și forțe suplimentare, în vederea unei consecințe rele și ca reacție la informația despre posibilitatea unui pericol. Bineînțeles, capacitățile sau forța suplimentare pot deveni utile la momentul oportun. Am văzut că excedentul este oportunist și că forța suplimentară poate fi întrebuințată în vederea obținerii unui avantaj chiar și în absența vreunui pericol.

O greșeală a profesioniștilor în managementul riscului este aceea de a privi în trecut pentru a afla așa-zisul „cel mai rău caz cu putință” (metodă numită „testarea rezistenței”) pentru a evalua viitoarele riscuri, dar ignoră un adevăr fatal: acel eveniment „cel mai rău caz cu putință”, atunci când s-a petrecut, l-a depășit pe „cel mai rău caz cu putință” de până atunci”! Iar această greșeală ar putea fi numită „problema lui Lucrețiu”, cel care scria că neghiobul crede că cel mai înalt munte din lume e egal cu cel mai înalt pe care l-a văzut el vreodată…

O astfel de abordare are un efect sigur: fragilizarea sistemelor! Spre deosebire oamenii ce procedează astfel, fragiliștii, natura se pregătește pentru ceea ce nu s-a întâmplat înainte, presupunând că este posibil un rău mai mare!

Pe când oamenii se luptă cu ultimul război, natura se luptă cu următorul.

Antifragilitatea răzmerițelor și a iubirii

În „De clementia”, Seneca scria:

Pedeapsa repetată, deși strivește ura câtorva, stârnește ura tuturor, […] la fel ca pomii care, curățați de crengile uscate și care apoi, fac nenumărate alte crengi.

Iar un cântec revoluționar irlandez spune:

Cu cât mai înalte vă construiți baricadele, cu atât mai puternici devenim.

Mișcările politice și rebeliunile pot deveni foarte antifragile prin eroismul unor indivizi dornici de martiriu, și doar fraierii ce încearcă reprimarea lor folosind forța brută, în locul manipulării.

La fel, un anumit tip de iubire (sau de ură) poate fi deosebit de antifragilă. Chiar și unele gânduri pot fi atât de antifragile încât se transformă în obsesii, ajungând să ne controleze, în pofida imensei energii consumate pentru a le controla.

Antifragilitatea informației

Bazându-se pe această specificitate a ei, în viclenia lor, venețienii răspândeau informația deghizând-o în secret. Așa se răspândesc bârfele. Informația supraviețuiește mai mult pe baza tentativelor de anihilare, decât pe baza celor de promovare. Ideile și cărțile se alimentează din atacuri la adresa lor. Eticheta autenticității unei cărți e pusă mai mult de criticarea ei, iar interzicerea este de-a dreptul o garanție a succesului…

Așa se poate ajunge la o regulă practică (euristică):

…pentru a estima calitatea unui studiu, ia în calcul calibrul celui mai însemnat detractor sau calibrul celui mai slab detractor căruia autorul îi răspunde într-un drept la replică.

Altă slujbă, de ce nu!

Există locuri de muncă și/sau profesii fragile la prejudicierea reputației. Și nu-ți poți „controla” reputația, mai ales azi, în epoca Internetului. Dar ce poți face este să controlezi gradul de expunere.

În vreme ce un artist sau scriitor implicat într-un scandal are de profitat de pe urma acestuia (notorietatea sau cartea sa ar avea de câștigat), un director de nivel mediu într-o corporație n-are decât de pierdut (concedierea și dosarul penal). Un angajat de nivel mediu într-o bancă (având și o ipotecă pe cap) e extrem de fragil, un prizonier al sistemului, dar un muncitor în construcții sau un taximetrist care nu depind de reputație sunt robuști în comparație cu artistul, care e antifragil.

Ca regulă, cei ce se îmbracă extravagant au o reputație robustă sau chiar antifragilă, în vreme ce, cei la costum și cravată, proapăt bărbieriți sunt fragili la reputație.

Atât la nivel guvernamental cât și individual, când nu ai datorii nu-ți pasă de reputația din cercurile economice.

…este cât se poate de consternant faptul că aceia de pe urma cărora avem cel mai mult de câștigat nu sunt aceia care au încercat să ne ajute (să zicem cu „un sfat”), ci mai degrabă aceia care au încercat activ să ne facă rău, dar în cele din urmă au eșuat.

Serie dedicată cărții „Antifragil” – a lui Nassim Nicholas Taleb

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.