Pisica și mașina de spălat

Aceasta este partea [part not set] din totalul de 71 articole ale seriei Incerto
0
(0)

Titluri pe pagină

O ipoteză (greu) de acceptat

Iată o ipoteză îndrăzneață: (într-o oarecare măsură) viul este antifragil, secretul vieții putând fi nimic altceva decât antifragilitatea…

De fapt, funcție de sursa și nivelul stresului, naturalul (biologicul) este și antifragil, și fragil.  Mecanismul formalizat ca „legea lui Wolff” confirmă o creștere a densității oaselor dacă sunt supuse unui stres episodic. Contrar unui obiect, care, oricât ar fi de robust, nu poate fi și antifragil. Și totuși, pot fi și excepții… Una este cea reliefată de experimentul lui Brent Carey din 2011, care a demonstrat că „materialul compozit din nanotuburi de carbon dispuse într-un anumit fel produce o reacție de autoîntărire, neconstatată anterior la materialele sintetice, similară cu autoîntărirea survenită în structurile biologice”.

Se ajunge astfel la o importantă distincție: pentru a putea fi folosit pe post de țesut organic, artificialul trebuie să fie antifragil! Un alt mod de a privi lucrurile ar fi așa: „mașinile sunt afectate de factori de stres de intensitate slabă (oboseală materială), organismele sunt vătămate de absența factorilor de stres de intensitate slabă (Hormeză)”.

Și iată un citat despre… îmbătrânire:

este adevărat că, deși oamenii se repară singuri, în cele din urmă și ei se epuizează (sperând să lase în urma lor gene, cărți sau alte informații – dar asta este o altă discuție). Însă fenomenul îmbătrânirii este înțeles greșit, încărcat în mare măsură cu prejudecăți și erori de logică. Urmărind felul în care îmbătrânesc persoanele în vârstă, ajungem să asociem îmbătrânirea cu reducerea masei musculare, cu slăbirea oaselor, reducerea funcțiilor mentale, apetitul pentru muzica lui Frank Sinatra și cu alte efecte degenerative similare. Însă toate aceste neajunsuri în autoregenerare provin în mare măsură dintr-un reglaj defectuos – fie prea puțini factori de stres, fie prea puțin timp de recuperare între aceștia –, iar pentru autorul rândurilor de față reglajul defectuos reprezintă nepotrivirea dintre constituția fizică a persoanei și structura aleatoriului din mediu (ceea ce eu numesc mai tehnic „proprietățile distribuționale sau statistice” ale mediului). Ceea ce observăm noi în „îmbătrânire” este o combinație între reglajul defectuos și senilitate. Se pare că cele două sunt totuși separabile – s-ar putea ca senilitatea să nu poată fi evitată și nu ar trebui evitată (fapt care ar contrazice logica vieții, după cum vom vedea în capitolul următor), în vreme ce reglajul defectuos este evitabil. Mare parte din ceea ce presupune îmbătrânirea provine dintr-o înțelegere greșită a efectului confortului – o boală a civilizației: prelungim tot mai mult viața, deși oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi. Într-un mediu natural, oamenii mor fără să îmbătrânească –, sau oricum, după o scurtă perioadă de bătrânețe. De exemplu, unii indicatori care tind să se înrăutățească în timp la moderni – ca tensiunea arterială – nu se modifică pe parcursul vieții vânătorilor-culegători până în ultima clipă a existenței lor.

Așa că această îmbătrânire artificială provine din înăbușirea antifragilității lăuntrice.

Complexul

Deși distincția organic-mecanic poate fi un punct de plecare în diferențierea celor două tipuri fenomenologice, problematica se poate extinde la nivel social, al activităților economice, al piețelor sau al comportamentului cultural, care, deși toate create de om, ajung să se dezvolte pe cont propriu, către auto-organizare. Chiar dacă nu sunt strict biologice, toate seamănă cu biologicul (se multiplică, se reproduc – vezi zvonuri, idei, tehnologii și afaceri). Ele seamănă mai mult cu pisica, decât cu mașina de spălat. 😉

În lumea complexă, însăși noțiunea de „cauză” este suspectă: fie este aproape imposibil de detectat, fie nu este definită adecvat, iar aici avem un alt motiv pentru a ignora ziarele, care ne furnizează constant cauze pentru lucruri.

factorii de stres = informație

Specificitatea sistemelor complexe rezidă în interacțiune. Părțile componente primesc și transmit informație sub acțiunea factorilor de stres, așa cum, spre exemplu corpul nu primește informații despre mediu prin intermediul sistemului logic, prin capacitatea de a raționa și calcula, ci, sub acțiunea factorilor de stres, prin simțuri, hormoni și alți mesageri poate nedescoperiți încă. În sistemele complexe, primează informația! Iar transmițătorii de informație sunt mai mulți decât cei ce pot fi percepuți cu ochii, ceea ce ne conduce la un aspect numit de Taleb opacitate cauzală: e greu de văzut legătura dintre cauză și consecință, lucru ce face ca „mare parte din metodele convenționale de analiză și din logica standard să fie inaplicabile”. Această opacitate duce la diminuarea predictibilității anumitor evenimente!

Un alt aspect important ar fi cel al diferențelor sau mai corect spus al condițiilor necesare obținerii antifragilității.

Frecvența factorilor de stres contează cel mai mult. Oamenii tind să se descurce mai bine cu factorii de stres acuți, decât cu aceia cronici, mai ales când primii sunt urmați de un răstimp adecvat de recuperare, care le permite factorilor de stres să își îndeplinească funcția de mesageri. De exemplu, șocul emoțional intens pe care l-aș suferi dacă aș vedea un șarpe ieșindu-mi din tastatură sau un vampir intrând în cameră, urmat de o perioadă liniștitoare (cu ceai de mușețel și muzică barocă), îndeajuns de lungă pentru a-mi putea redobândi controlul asupra emoțiilor, ar fi benefic pentru sănătatea mea, evident cu condiția să reușesc să înving șarpele sau vampirul după o luptă crâncenă – să sperăm că și eroică – și să-mi fac o poză lângă prădătorul mort. Un astfel de factor de stres ar fi cu siguranță mai bun decât stresul continuu provocat de un șef, de ipotecă, de impozite, de sentimentul de vinovăție pentru amânarea declarației de venituri, de presiunile examenelor, de e-mailurile la care trebuie să răspunzi, de formularele de completat, de schimbările zilnice – lucruri care te fac să te simți încătușat în viață. Cu alte cuvinte, presiunile cauzate de civilizație. de fapt, neurobiologii arată că primul tip de stres este necesar pentru sănătate, pe când al doilea se dovedește dăunător. Ca să ne facem o idee despre cât de vătămător este un un stres de intensitate redusă, dar fără recuperare, să ne gândim la așa-numita tortură a picăturii chinezești: o picătură care îți cade fără întrerupere pe cap în același loc, fără să îți lase timp să te refaci.

Iată și diferențele dintre „mașina de spălat” și „pisică” 😉

Mecanic, noncomplexOrganic, complex
Necesită în permanență reparații și lucrări de întreținereAutovindecare
Detestă aleatoriulIubește aleatoriul (variații mici)
Nu are nevoie de recuperareNecesită recuperare între factorii de stres
Interdependență zero sau redusăNivel ridicat de interdependență
Factorii de stres cauzează oboseală materialăAbsența factorilor de stres cauzează atrofie
Îmbătrânește prin folosire (uzură)Îmbătrânește prin nefolosire
Subcompensează șocurileSupracompensează șocurile
Timpul nu aduce decât senilitateTimpul aduce îmbătrânire și senilitate

Din nefericire, Platon nu a priceput exact cum stau lucrurile, spre deosebire de Adam Smith. Promovând binecunoscuta metaforă a corăbiei statului, Platon aseamănă statul cu o navă, care, bineînțeles are nevoie vigilența unui căpitan. În cele din urmă, filozoful grec va susține că singurele persoane potrivite pentru rolul de căpitan al unui astfel de vas sunt regii-filosofi, oameni binevoitori, cu puteri absolute, care au acces la forma binelui. Și din când în când mai auzim pe câte unul strigând „Cine ne guvernează?”, de parcă lumea are nevoie de cineva care să o guverneze.

Din nou, echilibrul?

Așa-zișii experți în științe sociale promovează ideea de „echilibru”, făcând o similitudine cu obiectivul unei economii. Dar, așa cum subliniază și Stuart Kaufman, echilibrul poate fi letal:

Pentru nonorganic, noncomplex, cum ar fi un obiect pe o masă, echilibrul (așa cum e definit tradițional) survine într-o stare de inerție. Prin urmare, pentru ceva organic, echilibrul (în același sens) nu survine decât odată cu moartea.

În cazul organicului, „o stare de normalitate necesită un anumit grad de volatilitate, de aleatoriu, un transfer continuu de informație și stres, ceea ce explică prejudiciul pe care îl pot suferi atunci când sunt private de volatilitate”.

Atenție la copii!

Taleb combate aici tendința (unul din zece americani trecuți de vârsta liceului consumă antidepresive!) de anihilare a oricărei schimbări de dispoziție sufletească, ignorând faptul că atacurile de neliniște reprezintă de fapt o suplimentară sursă de inteligență (dacă nu cumva chiar sursa primară).

Dacă Prozac-ul ar fi existat în secolul trecut, „spleenul” lui Baudelaire, toanele lui Edgar Allan Poe, poezia Sylviei Plath, lamentațiile atâtor poeți, orice lucru cu suflet ar fi fost redus la tăcere…

Dacă marile companii farmaceutice ar putea elimina anotimpurile, probabil că ar face asta – pentru bani, desigur.

Măsurile care țintesc reducerea variabilității și oscilațiilor în viețile copiilor reduc totodată și variabilitatea și diferențele în ceea ce se numește Marea Societate Globalizată Cultural.

turistificarea

De dragul confortului și comodității, a apărut o boală modernă, numită de Taleb  Turistificare. Aceasta nu face altceva decât să sterilizeze sistemele și organismele iubitoare de incertitudine, eliminând orice urmă de aleatoriu din ele, ba mai mult, oferind și iluzia obținerii unui avantaj din asta. Vinovații: sistemul de educație, planificarea finanțării cercetării, aparatele de gimnastică, agenda electronică, etc.

Însă cea mai rea turistificare este viața pe care noi, modernii, trebuie să o ducem în captivitate în timpul ceasurilor noastre de răgaz: vineri seara mergem la Operă, ne programăm petrecerile din timp, la fel și râsetele. Încă o dată: colivia de aur.

Încercând să înțeleg cum a ajuns Taleb la acest termen, mi-am amintit că în primii ani ai noului mileniu am făcut o excursie mai lungă prin Europa, cu autocarul, iar agenția de turism a pus la dispoziție un „ghid”. De fapt, rolul „ghidului” era nu atât de a ne informa cu privire la obiectivele vizitate, cât acela de a rezolva problemele de cazare, de a ne ține „în turmă”. Astfel, ni se oferea iluzia „siguranței”, eliminând eventualele „surprize” fie ele plăcute sau neplăcute. Călătoria era golită de neprevăzut. La fel, putem vedea grupurile de turiști, în special asiatici, care urmează conștiincioși un ghid ce flutură un steguleț deasupra capului, târându-i pe oameni către „obiectivele de interes turistic”, iluzionându-i cu certitudini și dându-le sentimentul de „safety”. Oamenii uită că astfel, renunță cu bună știință la emoțiile date de neprevăzut, inclusiv de cele ale neprevăzutului pozitiv!

Turistificarea „sterilizează sistemele și chiar organismele care de fapt iubesc incertitudinea, de dragul confortului, comodității și eficienței…

O năzuință secretă: întâmplătorul

În măsura în care fiecare dintre noi ne considerăm altceva decât „o mașină de spălat sau o pendulă de perete”, dacă ne considerăm vii, înțelegem că în adâncuri avem o tendință către aleatoriu și dezordine, tentația incitării, a provocării. Cum ne-ar fi viața dacă am ști dinainte cum va arăta fiecare zi a ei? Pentru o viață adevărată, aleatoriul e chiar necesar!

În vremurile imemoriale, oamenii erau îmboldiți de stimulii naturali precum frica, foamea și dorința, acestea determinând adaptarea la mediu. Iar azi Taleb ne spune:

Există și oameni pentru care viața este un fel de proiect. După ce vorbești cu astfel de persoane, nu te mai simți bine preț de câteva ceasuri; viața începe să ți se pară o mâncare fără sare. Eu, o ființă umană care caută fiorul, am un detector de rahat care pare să funcționeze în tandem cu detectorul meu de plictiseală, ca și cum aș fi dotat cu un filtru natural, aversiunea față de obtuzitate. Viața ancestrală nu avea teme, șefi, funcționari, titluri academice, conversații cu decanul, excursii în New Jersey, exigențe ale exprimării, conversații cu persoane plictisitoare, etc., ci era alcătuită în întregime din stimuli aleatorii: nimic bun sau rău, nu dădea senzația că viața este o muncă. Da, era periculos să trăiești o astfel de viață, însă niciodată plictisitor.

De fapt, mare parte a vieții moderne ne provoacă vătămări pe baza stresului cronic. E nevoie doar de conștientizare, pentru a le putea preveni…

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?

Deplasare în serie ::

Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.