este adevărat că, deși oamenii se repară singuri, în cele din urmă și ei se epuizează (sperând să lase în urma lor gene, cărți sau alte informații – dar asta este o altă discuție). Însă fenomenul îmbătrânirii este înțeles greșit, încărcat în mare măsură cu prejudecăți și erori de logică. Urmărind felul în care îmbătrânesc persoanele în vârstă, ajungem să asociem îmbătrânirea cu reducerea masei musculare, cu slăbirea oaselor, reducerea funcțiilor mentale, apetitul pentru muzica lui Frank Sinatra și cu alte efecte degenerative similare. Însă toate aceste neajunsuri în autoregenerare provin în mare măsură dintr-un reglaj defectuos – fie prea puțini factori de stres, fie prea puțin timp de recuperare între aceștia –, iar pentru autorul rândurilor de față reglajul defectuos reprezintă nepotrivirea dintre constituția fizică a persoanei și structura aleatoriului din mediu (ceea ce eu numesc mai tehnic „proprietățile distribuționale sau statistice” ale mediului). Ceea ce observăm noi în „îmbătrânire” este o combinație între reglajul defectuos și senilitate. Se pare că cele două sunt totuși separabile – s-ar putea ca senilitatea să nu poată fi evitată și nu ar trebui evitată (fapt care ar contrazice logica vieții, după cum vom vedea în capitolul următor), în vreme ce reglajul defectuos este evitabil. Mare parte din ceea ce presupune îmbătrânirea provine dintr-o înțelegere greșită a efectului confortului – o boală a civilizației: prelungim tot mai mult viața, deși oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi. Într-un mediu natural, oamenii mor fără să îmbătrânească –, sau oricum, după o scurtă perioadă de bătrânețe. De exemplu, unii indicatori care tind să se înrăutățească în timp la moderni – ca tensiunea arterială – nu se modifică pe parcursul vieții vânătorilor-culegători până în ultima clipă a existenței lor.

Așa că această îmbătrânire artificială provine din înăbușirea antifragilității lăuntrice.

În lumea complexă, însăși noțiunea de „cauză” este suspectă: fie este aproape imposibil de detectat, fie nu este definită adecvat, iar aici avem un alt motiv pentru a ignora ziarele, care ne furnizează constant cauze pentru lucruri.

Frecvența factorilor de stres contează cel mai mult. Oamenii tind să se descurce mai bine cu factorii de stres acuți, decât cu aceia cronici, mai ales când primii sunt urmați de un răstimp adecvat de recuperare, care le permite factorilor de stres să își îndeplinească funcția de mesageri. De exemplu, șocul emoțional intens pe care l-aș suferi dacă aș vedea un șarpe ieșindu-mi din tastatură sau un vampir intrând în cameră, urmat de o perioadă liniștitoare (cu ceai de mușețel și muzică barocă), îndeajuns de lungă pentru a-mi putea redobândi controlul asupra emoțiilor, ar fi benefic pentru sănătatea mea, evident cu condiția să reușesc să înving șarpele sau vampirul după o luptă crâncenă – să sperăm că și eroică – și să-mi fac o poză lângă prădătorul mort. Un astfel de factor de stres ar fi cu siguranță mai bun decât stresul continuu provocat de un șef, de ipotecă, de impozite, de sentimentul de vinovăție pentru amânarea declarației de venituri, de presiunile examenelor, de e-mailurile la care trebuie să răspunzi, de formularele de completat, de schimbările zilnice – lucruri care te fac să te simți încătușat în viață. Cu alte cuvinte, presiunile cauzate de civilizație. de fapt, neurobiologii arată că primul tip de stres este necesar pentru sănătate, pe când al doilea se dovedește dăunător. Ca să ne facem o idee despre cât de vătămător este un un stres de intensitate redusă, dar fără recuperare, să ne gândim la așa-numita tortură a picăturii chinezești: o picătură care îți cade fără întrerupere pe cap în același loc, fără să îți lase timp să te refaci.

Din nefericire, Platon nu a priceput exact cum stau lucrurile, spre deosebire de Adam Smith. Promovând binecunoscuta metaforă a corăbiei statului, Platon aseamănă statul cu o navă, care, bineînțeles are nevoie vigilența unui căpitan. În cele din urmă, filozoful grec va susține că singurele persoane potrivite pentru rolul de căpitan al unui astfel de vas sunt regii-filosofi, oameni binevoitori, cu puteri absolute, care au acces la forma binelui. Și din când în când mai auzim pe câte unul strigând „Cine ne guvernează?”, de parcă lumea are nevoie de cineva care să o guverneze.

Pentru nonorganic, noncomplex, cum ar fi un obiect pe o masă, echilibrul (așa cum e definit tradițional) survine într-o stare de inerție. Prin urmare, pentru ceva organic, echilibrul (în același sens) nu survine decât odată cu moartea.

Dacă Prozac-ul ar fi existat în secolul trecut, „spleenul” lui Baudelaire, toanele lui Edgar Allan Poe, poezia Sylviei Plath, lamentațiile atâtor poeți, orice lucru cu suflet ar fi fost redus la tăcere…

Dacă marile companii farmaceutice ar putea elimina anotimpurile, probabil că ar face asta – pentru bani, desigur.

Măsurile care țintesc reducerea variabilității și oscilațiilor în viețile copiilor reduc totodată și variabilitatea și diferențele în ceea ce se numește Marea Societate Globalizată Cultural.

Însă cea mai rea turistificare este viața pe care noi, modernii, trebuie să o ducem în captivitate în timpul ceasurilor noastre de răgaz: vineri seara mergem la Operă, ne programăm petrecerile din timp, la fel și râsetele. Încă o dată: colivia de aur.

Există și oameni pentru care viața este un fel de proiect. După ce vorbești cu astfel de persoane, nu te mai simți bine preț de câteva ceasuri; viața începe să ți se pară o mâncare fără sare. Eu, o ființă umană care caută fiorul, am un detector de rahat care pare să funcționeze în tandem cu detectorul meu de plictiseală, ca și cum aș fi dotat cu un filtru natural, aversiunea față de obtuzitate. Viața ancestrală nu avea teme, șefi, funcționari, titluri academice, conversații cu decanul, excursii în New Jersey, exigențe ale exprimării, conversații cu persoane plictisitoare, etc., ci era alcătuită în întregime din stimuli aleatorii: nimic bun sau rău, nu dădea senzația că viața este o muncă. Da, era periculos să trăiești o astfel de viață, însă niciodată plictisitor.