Occident, civilizații, civilizația

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole

Întrebare: reînnoirea Occidentului?

Privind în urmă, Huntington afirmă că „istoria se sfârșește cel puțin o dată”. Pentru o civilizație, se ajunge la un moment dat la așa cum spunea Toynbee – „mirajul imortalității”, apariția statului universal, când populația e convinsă că s-a atins stadiul final al evoluției societății umane. Așa s-a crezut despre Imperiul Roman, Califatul Abbasid, Imperiul Mongol sau Imperiul Otoman.

în ciuda unor realități evidente […] tind să-l considere nu un adăpost de noapte în sălbăticie, ci Pământul Făgăduinței, scopul tuturor eforturilor umane.

Similar au fost percepute lucrurile în cazul Pax Britannica, englezii din clasa mijlocie considerând că „istoria se terminase. […] Și aveau toate motivele să se felicite pentru starea de fericire permanentă pe care acest sfârșit al istoriei le-o oferise”.

Dar, de obicei (și din păcate pentru ele), societățile ce consideră că istoria lor s-a terminat, sunt în pragul declinului… Ar putea fi Occidentul o excepție? Iată două întrebări fundamentale exprimate de Melko:

În primul rând, este civilizația occidentală o specie nouă, aparte, incomparabil diferită de toate celelalte civilizații care au existat vreodată?

În al doilea rând, expansiunea ei mondială amenință (sau promite) să pună capăt posibilității dezvoltării tuturor celorlalte civilizații?

Ei bine, orgoliul sau orbirea îi poate face pe majoritatea occidentalilor să tindă să răspundă afirmativ la ambele întrebări, ignorând că și alte civilizații au crezut la fel…

În civilizațiile anterioare, această epocă de aur minunată și viziunile despre nemurire pe care le-au generat au luat sfârșit fie dramatic și rapid, prin victoria unei societăți externe, fie lent și la fel de dureros, prin dezintegrare internă. Ce se întâmplă în interiorul unei civilizații este crucial pentru capacitatea ei de a rezista atât încercărilor externe de a o distruge, cât și decăderii interne. Civilizațiile se dezvoltă, spunea Quigley în 1961, pentru că au un „instrument de expansiune”, adică o organizație militară, politică, economică și religioasă care acumulează surplus și îl investește în inovații productive. Civilizațiile decad când încetează „să folosească surplusul pentru invenții și inovații. În termeni moderni, spunem că rata de investiții scade”. Aceasta se întâmplă deoarece grupurile sociale care controlează surplusul au un interes special să-l folosească „nu în scopuri productive, ci pentru a-și satisface orgoliul […] și îl distribuie către consum, dar nu creează metode de producție mai eficace”. Oamenii trăiesc din capitalul lor și civilizația intră din faza de stat universal în faza de declin. Aceasta este o perioadă de depresiune economică acută, de scădere a nivelului de trai, de războaie civile dintre diferite grupuri de interese și de creștere a analfabetismului. Societatea devine din ce în ce mai slabă. Se fac eforturi legislative pentru a opri risipa, dar în zadar. Declinul continuă. Nivelurile religios, intelectual, social și politic ale societății încep să piardă loialitatea maselor pe scară largă. Încep să se dezvolte noi mișcări religioase. Populația devine din ce în ce mai puțin dispusă să lupte pentru societate sau chiar să o susțină prin impozite.

Decăderea duce, apoi, la etapa invaziilor, „când civilizația, care nu mai este capabilă să se apere fiindcă nu mai este dispusă să o facă, lasă poarta deschisă «invadatorilor barbari»” care vin adesea din „altă civilizație, mai tânără și mai puternică”.

Deși problemele demografice pot fi provocări pentru întregul Occident, cu specificități diferite între Statele Unite și Europa, există alte pericole mult mai mari:

Mult mai importante decât economia și demografia sunt declinul moral, sinuciderea culturală și lipsa de unitate politică ale Occidentului. Printre manifestările cel mai frecvent semnalate ale declinului moral se numără:

  1. o rată în creștere a comportamentelor antisociale, de exemplu, a infracționalității, a consumului de droguri și a violenței, în general;
  2. declinul familie, care se traduce prin creșterea rateilor divorțului și a numărului de copii ilegitimi, de sarcini la adolescente și de familii monoparentale;
  3. cel puțin în Statele Unite, un declin al „capitalului social”, adică al numărului de membri al asociațiilor de voluntari și al încrederii interpersonale asociate cu acestea;
  4. slăbirea generală a „eticii muncii” și dezvoltarea unui cult al autoindulgenței;
  5. descreșterea interesului pentru studiu și activități intelectuale, manifestate în Statele Unite prin scăderea nivelurilor de performanță școlară.

O idee interesantă pe care o rețin este cea a filozofului japonez Takeshi Umehara care sugera că:

eșecul total al marxismului […] și dezmembrarea dramatică a Uniunii Sovietice nu fac decât să anunțe prăbușirea liberalismului occidental, principalul curent al modernității. Departe de a fi alternativa la marxism și ideologia dominantă de la sfârșitul istoriei, liberalismul va fi următoarea piesă de domino care va cădea.

Occidentul în lume

Iată o diferențiere a punctelor de vedere european și american: europenii ar recunoaște o linie de demarcație între creștinătatea occidentală, pe de o parte, și ortodoxie și Islam, pe de altă parte, în vreme ce Statele Unite (cel puțin la nivelul anilor 1995) „nu recunosc nici o diviziune fundamentală între părțile catolică, ortodoxă și islamică ale Europei”.

Lumea actuală e zguduită de conflicte interetnice și de ciocniri, iar încrederea (afișată sau nu) a occidentalilor în caracterul universal al culturii lor ar avea de fapt trei defecte: este falsă, este imorală și mai ales este periculoasă.

E adevărat că civilizația occidentală e unică și (eventual) valoroasă, dar nu pentru că e universală, ci pentru că e unică. De aceea, liderii occidentali nu trebuie să încerce să schimbe alte civilizații pe model occidental, ci să păstreze și să reînnoiască aceste calități de unicitate.

Războiul și ordinea civilizațiilor

Deși improbabil, un război global între marile civilizații nu e imposibil. Huntington prezintă chiar și un posibil scenariu al unei conflagrații globale, avându ca principali actori Statele Unite și China.

… cel mai îngrijorător în acest scenariu este cauza războiului: intervenția statului nucleu al unei civilizații (Statele Unite) într-o dispută dintre statul nucleu al altei civilizații (China) și un stat membru al acelei civilizații (Vietnamul). Din punct de vedere al Statelor Unite, această intervenție era necesară pentru a apăra dreptul internațional, pentru a respinge o agresiune, a proteja libertatea mărilor, a-și menține accesul la petrolul din Marea Chinei de Sud și pentru a împiedica dominarea Asiei de Est de către o singură putere. Din punctul de vedere al Chinei, această intervenție era o încercare arogantă absolut intolerabilă, dar tipică, a statului occidental dominant al lumii de a umili și intimida China, de a provoca opoziție față de China în sfera ei de influență legitimă și de a o împiedica să joace rolul cuvenit în afacerile mondiale.

Soluția împotriva unui astfel de scenariu? Autorul subliniază importanța regulii abținerii, înțelegând prin asta faptul că „statele nucleu trebuie să se abțină să intervină în conflicte din alte civilizații”. O a doua condiție ar fi aceea a regulii medierii comune, potrivit căreia, „statele nucleu trebuie să negocieze unul cu altul pentru a împiedica escaladarea războaielor de falie între state sau între grupuri din civilizațiile lor, ori pentru a le opri”.

Un alt aspect important de luat în considerare, este cel legat de instituțiile internaționale.

Majoritatea instituțiilor internaționale principale au fost create la scurt timp după al Doilea Război Mondial și configurația lor reflectă interesele, valorile și practicile occidentale. Pe măsură ce puterea Occidentului va scădea în raport cu puterea altor civilizații, se vor face presiuni ca aceste instituții să fie reorganizate pentru a ține seama de interesele acestora din urmă. Problema cea mai evidentă, mai importantă și, probabil mai controversată, privește statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Doar marile puteri victorioase în al Doilea Război Mondial au acest statut, ceea ce corespunde din ce în ce mai puțin distribuției reale a puterii în lume. Pe termen mai lung, fie se vor face schimbări în componența Consiliului, fie se vor crea alte proceduri, mai puțin formale, pentru a trata problemele de securitate, așa cum, la întâlnirile grupului G-7 se discută problemele economice globale. Într-o lume multi-civilizațională, ideal ar fi ca fiecare mare civilizație să aibă cel puțin un membru permanent în Consiliul de Securitate. În prezent, numai trei din ele au.

(re)flexii

Stând strâmb și judecând drept, modelul Consiliului de Securitate (fie el și „actualizat”), nu face altceva decât, pe de o parte să separe grupurile de țări, iar pe de altă parte să coaguleze state nereprezentate, în jurul statului reprezentativ al civilizației sale. Așa încât, „idealul” de care vorbește Huntington este departe de a fi un ideal…

Puncte comune ale civilizațiilor

Încep doar prin a face o comparație simplă: autorul alocă un număr de pagini mult mai mare temei războiului, decât celei referitoare la puncte comune diverselor civilizații… E trist.

Unii americani au promovat multiculturalismul acasă, alții au promovat universalismul peste hotare, iar cel de-al treilea grup le-a promovat pe amândouă. Multiculturalismul amenință Statele Unite și Occidentul; universalismul amenință Occidentul și lumea. Ambele neagă unicitatea culturii occidentale. Adepții mono-culturalismului intern vor ca America să fie ca lumea. O Americă multiculturală este imposibilă pentru că o Americă non-occidentală nu este americană. O lume multiculturală este inevitabilă pentru că un imperiu global este imposibil. Pentru salvgardarea Statelor Unite și a Occidentului este nevoie de reînnoirea identității occidentale. Pentru securitatea lumii este nevoie de acceptarea multi-culturalității globale.

Și iată alte afirmații importante:

Vacuitatea universalismului occidental și realitatea diversității culturale duc oare, inevitabil și irevocabil, la relativism moral și cultural? Dacă universalismul legitimează imperialismul, relativismul legitimează represiunea? Încă o dată, răspunsul la aceste întrebări este da și nu. Culturile sunt relative; moralitatea este absolută. După cum a arătat Michael Walzer, culturile sunt „largi”; ele oferă instituții și modele de comportament pentru a-i ghida pe oameni pe drumurile considerate de urmat într-o anumită societate. Totuși, din această moraliate maximalistă derivă o moralitate „îngustă”, minimalistă, care este dincolo și mai presus de ea și care reunește „caracteristicile reiterate ale diferitelor moralități cuprinzătoare sau maximaliste”. Conceptele morale minime de adevăr și de dreptate există în toate moralitățile mai extinse și nu pot fi disociate de ele. Există, de asemenea, „porunci negative” în moralitatea minimală, cel mai adesea „reguli împotriva omorului, înșelătoriei, torturii, opresiunii și tiraniei”. Ceea ce oamenii au în comun este „mai degrabă conștiința unui dușman [sau rău] comun, decât adeziunea la o cultură comună”. Societatea umană este „universală pentru că este umană și particulară pentru că este o societate”. Uneori mergem alături de alții, dar cel mai adesea mergem singuri. Totuși, din condiția umană comună derivă o moralitate minimală „îngustă” și în toate culturile există „dispoziții universale”. Coexistența culturală necesită căutarea elementelor comune majorității civilizațiilor, nu promovarea caracteristicilor așa-zis universale ale unei civilizații. Într-o lume multi-civilizațională, a acționa constructiv înseamnă a renunța la universalism, a accepta diversitatea și a căuta punctele comune.

Și, acestea fiind spuse, aici se încheie seria de articole dedicate cărții lui Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor”. Totuși, nu înainte de câteva

(re)flexii

Așa cum am mai afirmat într-unul din articolele acestei serii, în pofida celor spuse de autor mai sus, legat de punctele comune ale civilizațiilor, îmi mențin părerea că lucrarea nu face decât să pedaleze prea mult pe diferențele/divergențele existente între „civilizații”. O astfel de abordare, nu pare să unească, ci să contribuie la dezbinare.

Am mai avut, de asemenea, ocazia să afirm că, un pretins ideolog (Dughin), ca răspuns la abordarea lui Huntington, preluând chiar noțiunea de Eurasia, a dat o replică acestei cărți, în lucrarea intitulată „Misiunea eurasiatică”…

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.