Conștientizarea identității civilizaționale

Procesele specifice războaielor de falie sunt caracterizate de intensificare, extindere, limitare, întrerupere și, arareori, soluționare. Deși, doar pedagogic vorbind, aceste procese pot fi și secvențiale, de cele mai multe ori se constată atât suprapuneri ale lor, cât și repetiție. Iar odată începute, aceste conflicte evoluează pe principiul acțiunii-reacțiunii, obținând astfel o proprie „viață”. Coagularea și consolidarea conștiinței identitare, inițial multiple și slabe, a dus la denumirea acestor conflicte ca fiind „războaie identitare”. Odată cu creșterea violențelor are loc o creștere a coeziunii și angajamentului în cadrul fiecărui grup, pe baza veșnicei diviziuni: „noi” contra „lor”… Iar liderii politici vor apăsa pedala apelurilor la loialitate etnică și religioasă, accelerând astfel o „dinamică a urii”, prin dramatizarea și amplificarea oricărei diferențieri dintre grupuri.

Se ajunge astfel ca moderații, „girondinii” și „menșevicii” să eșueze în fața radicalilor și extremiștilor, a „iacobinilor” și „bolșevicilor”, chiar dacă violența extremistă nu e obligatoriu să aibă mai multe șanse decât compromisul moderat. Există posibilitatea ca, urmare a creșterii costurilor umane și materiale, să se facă reauzite vocile moderaților care să reafirme absurditatea războiului.

Psihologic vorbind, religia e cea care oferă sprijin în lupta dusă împotriva forțelor „fără Dumnezeu”, nefăcând altceva decât să extindă conflictele prin atragerea altor grupuri aflate de partea aceluiași Dumnezeu. Și asta în condițiile în care un război de falie poate avea ca punct de pornire conflicte între familii, clanuri sau triburi.

Practic, e vorba de o „evaporare” a multiculturalismului și o creștere a naționalismului și extremismului, de fapt a intoleranței umane. Un exemplu este cel dat de cazul zelosului musulman Izetbegovici, care, întemnițat fiind pentru activism islamic de către guvernul comunist al Iugoslaviei, scria în cartea sa „Declarația islamică” (publicată în 1970) vorbea despre „incompatibilitatea Islamului cu sistemele non-islamice. Nu poate fi pace, nici coexistență între religia islamică și instituțiile sociale și politice non-islamice”. Sub conducerea acestui Izetbegovici, partidul său (SDA) a fost acuzat că „devenise un instrument de exercitare a unui autocratism islamic marcat de practicile guvernului comunist”:

Așa s-a ajuns ca Bosnia să se transforme din Elveția Balcanilor în Irakul Balcanilor.

Pe de altă parte, Radovan Karadžić considera că „acesta este războiul antiimperialist din Europa și spunea că are misiunea să eradicheze ultimele rămășițe ale Imperiului Otoman din Europa”.

Odată cu intensificarea războaielor de falie, fiecare parte își demonizează inamicii, folosind inclusiv resuscitarea demonilor trecutului, iar după omoruri în masă, torturi și violuri, ura comunitară acționează și asupra simbolurilor și artefactelor culturii adverse, victimă fiind cultura.

Ralierea civilizațională

Realitatea lumii de după Războiul Rece a devenit una a înlocuirii conflictului unic cu numeroase conflicte inter-comunitare, fiecare grup sau grupuscul angrenat în astfel de conflicte tinzând să-și mărească forțele prin obținerea sprijinului unor țări sau grupuri aparținând aceleiași civilizații. Și culmea, mai mereu, una sau mai multe țări sau grupuri înrudite acordă acest sprijin, sub o formă sau alta, oficial sau neoficial, pe față sau pe ascuns, material, uman diplomatic financiar, simbolic sau chiar militar… Astfel, „sindromul țărilor înrudite” duce la creșterea riscului de escaladare a oricărui conflict de această natură.

Sunt date și exemple: războiul din fosta Iugoslavie, cel din Nagorno-Karabach, primul și al doilea război cecen, cele din Palestina, Liban, Iran, Turcia, Transcaucazia, Kashmir, Sudan sau Filipine, etc.

Exemplul clasic e dat ca fiind acela din Bosnia, enumerându-se și câteva „lecții”:

Stoparea războaielor de falie

E acceptată ca opinie generală afirmația conform căreia „orice război are un sfârșit”. Dar în cazul războaielor de falie, această opinie trebuie privită cu reticență. Chiar dacă de-a lungul unei falii, violențele pot înceta pentru o perioadă, nimeni nu poate fi sigur că asta va fi o certitudine pe termen lung, în general războaiele de falie nefiind urmate de tratate de pace cuprinzătoare, cu rezolvări ale problemelor.

Oprirea (temporară) a violențelor este dată, de obicei, pe de o parte de epuizarea participanților primari (când numărul victimelor ajunge la zeci de mii, al refugiaților la sute de mii, orașele ajung ruine – vezi Beirut, Groznîi, Vukovar -, radicalii ambelor tabere nu mai pot mobiliza furia populară, favorizând reafirmarea moderaților din interiorul taberelor), iar pe de altă parte de implicarea participanților de la celelalte niveluri decât cel primar, pentru a-i face pe aceștia să accepte un compromis.