Vestul și restul

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole

Universalism occidental

Nimic nou sub soare… Huntington face prognoze legate de vechile și noile falii ale relațiilor dintre diversele grupări de oameni:

În lumea pe cale de a se naște, relațiile dintre state și grupuri aparținând unor civilizații diferite nu vor fi apropiate, ba chiar adesea vor fi antagoniste. Totuși, unele relații inter-civilizaționale sunt mai predispuse la conflicte decât altele. La nivel regional, cele mai violente linii de falie sunt cele dintre Islam și vecinii săi ortodocși, hinduși, africani și creștini occidentali. La nivel planetar, diviziunea dominantă este între Occident și restul lumii, conflictele cele mai intense având loc între societățile musulmane și asiatice, pe de o paret, și Occident, pe de altă parte. În viitor, ciocnirile periculoase vor apărea, probabil, din interacțiunea dintre aroganța occidentală, intoleranța islamică și ambiția de afirmare sinică.

De apreciat ar fi faptul că autorul recunoaște că

…problema centrală în relațiile dintre Occident și restul lumii este discordanța dintre eforturile Occidentului și restul lumii – mai ales ale Statelor Unite – de a promova o cultură occidentală universală și declinul capacității lui de a o realiza.

Ceea ce nu ne spune însă, este faptul că nu odată, aceste eforturi ale Occidentului s-au bazat pe forța armată! Mai ales în condițiile în care, „ceea ce Occidentul consideră universalism, restul lumii consideră imperialism.

De fapt, esența lucrurilor este redată aici:

Occidentul încearcă și va continua să încerce să-și mențină poziția dominantă și să-și apere interesele definindu-le ca interese ale „comunității mondiale”. Această expresie a devenit un eufemism colectiv folosit (în loc de „lumea liberă”) pentru a da legitimitate globală unor acțiuni care reflectă, de fapt, interesele Statelor Unite și ale altor puteri occidentale. De exemplu, Occidentul încearcă să integreze economiile țărilor non-occidentale într-un sistem economic global pe care îl domină. Prin FMI și alte instituții economice internaționale, el își apără interesele economice și impune altor națiuni politicile economice pe care le consideră adecvate. Totuși, în orice sondaj efectuat într-o țară non-occidentală, doar miniștrii de finanțe și alte câteva persoane s-ar pronunța în favoarea FMI, iar aproape toți ceilalți cetățeni și-ar exprima dezaprobarea și ar subscrie descrierii făcute de Gheorghi Arbatov oficialilor FMI: „neobolșevici, care adoră să exproprieze banii altora, impunând reguli de conduită economică și politică nedemocratice și străine și înăbușind libertatea economică”.

Iată și un articol al lui Arbatov: „Sistemul. O viață petrecută în sânul politicii sovietice”.

Și iată de fapt care este marea problemă a unei astfel de abordări occidentale:

…non-occidentalii nu ezită să sublinieze diferențele dintre principiile și acțiunile occidentalilor. Ipocrizia, dubla măsură și excepțiile sunt prețul pretențiilor universaliste. Occidentul susține democrația, dar nu dacă aduce la putere fundamentaliști islamici; predică non-proliferarea armelor pentru Iran și Irak, dar nu pentru Israel; descrie comerțul liber drept elixirul dezvoltării economice, dar care nu are același efect și pentru agricultură; consideră că drepturile omului sunt încălcate în China, dar nu și în Arabia Saudită; respinge energic agresiunea împotriva kuweitienilor bogați în petrol, dar nu și agresiunea împotriva bosniacilor care nu au petrol. Dublul standard este prețul inevitabil al standardelor de principii universale.

Proliferarea armelor

Armele, aceste instrumente ale morții, tot mai sofisticate, oferă în ultimă instanță avantajul puterii. De ce? Pentru că specia umană este în esență sălbatică și distructivă.

Timpul, eforturile și resursele financiare enorme necesare pentru a construi o capacitate militară convențională de primă mână sunt motive mai mult decât suficiente pentru ca statele non-occidentale să caute alte căi de a răspunde puterii militare convenționale a Occidentului. Scurtătura găsită de ele este achiziționarea de arme de distrugere în masă și de mijloace pentru a le lansa.

Statele non-occidentale trag învățăminte evidente din Războiul din Golf. Pentru armata nord-coreeană acestea au fost: „Nu-i lăsați pe americani să-și consolideze forțele; nu-i lăsați să-și folosească puterea aeriană; nu-i lăsați să ia inițiativa; nu-i lăsați să poarte un război care s-ar solda cu puține victime de partea lor”. Pentru un înalt responsabil militar indian, lecția a fost și mai clară: „Nu vă luptați cu Statele Unite, dacă nu aveți arme nucleare.” Această lecție a fost învățată pe de rost de liderii politici și militari din toată lumea non-occidentală, și are un corolar plauzibil: „Dacă aveți arme nucleare, Statele Unite nu se vor lupta cu voi.

De fapt, nenorocirea numită „cursa înarmării” pare să nu aibă final, Huntington recunoscând: „Cu toate acestea, în 1995, Statele Unite și Occidentul rămâneau angajate într-o politică de limitare, care, până la urmă, va fi sortită eșecului. Proliferarea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă este un fenomen central în lenta, dar inevitabila difuziune a puterii în lumea multi-civilizațională.

Drepturile omului și democrația

Anii ’70 și ’80 ai secolului XX au arătat că e posibilă instaurarea unor sisteme democratice în peste treizeci de țări care au abandonat sisteme autocrate, o astfel de trecere fiind influențată mai ales de dezvoltarea economică. Din păcate, perspectivele democratice sunt sumbre în lumea musulmană. Sigur că sintagma americană de „sprijinire a democrației” lasă loc la discuții… Mai ales că „până în 1995, eforturile europene și americane de a atinge aceste obiective au avut un succes limitat”, pentru că „aproape toate civilizațiile non-occidentale au rezistat la presiunea Occidentului”.

Eșecul Statelor Unite în privința Asiei a fost provocat în primul rând de creșterea economică și a încrederii în sine a guvernelor asiatice. Ziariștii asiatici au reamintit în repetate rânduri Occidentului că vremea dependenței și a subordonării a trecut și că Occidentul care realiza jumătate din produsul economic mondial în anii 1940, care domina ONU și scria „Declarația Universală a Drepturilor Omului” este istorie.

Niciodată nu e deajuns să revedem această declarație:

Cedările americane referitoare la drepturile omului:

Dacă acordul dintre Statele Unite și Coreea de Nord asupra problemelor nucleare ar putea fi descris drept o „capitulare negociată”, capitularea americană în problema drepturilor omului în China și în alte țări asiatice a fost necondiționată. După ce administrația Clinton a amenințat China cu refuzul clauzei națiunii celei mai favorizate, dacă nu se arată dispusă să facă progrese în respectarea drepturilor omului, secretarul de stat american a fost umilit la Beijing, refuzându-i-se până și un gest de salvare a aparențelor. Washington-ul a răspuns renunțând la politica sa anterioară și la condiționarea clauzei națiunii celei mai favorizate de drepturile omului. La rândul ei, China a reacționat la această demonstrație de slăbiciune, continuând și intensificând comportamentul față de care administrația Clinton obiectase. Administrația a bătut în retragere, în mod asemănător, și în tratativele ei cu Singapore, cu privire la pedeapsa cu bătaia primită de un cetățean american și cu Indonezia, în legătură cu represiunea violentă din Timorul de Est.

Deci, interesu’ poartă fesu’! Principiile pot să mai aștepte, nu?

Guvernul japonez s-a distanțat, în general de politicile americane privind drepturile omului: nu vom lăsa niște „noțiuni abstracte despre drepturile omului să ne afecteze relațiile cu China”, declara premierul Kiichi Miyazama, la puțin timp după masacrul din piața Tiananmen. Țările din ASEAN nu au vrut să facă presiuni asupra Myanmar-ului, ba chiar au primit junta militară la reuniunea lor din 1994, în timp ce Uniunea Europeană, după cum afirma purtătorul său de cuvânt, a trebuit să recunoască faptul că politica sa „nu prea avusese succes” și că era nevoită să adopte poziția ASEAN față de Myanmar.

Iar după Conferința de la Viena, s-a ajuns să se spună că „regimul internațional al drepturilor omului din 1945 nu mai există”.

Ba mai mult:

„Hegemonia americană s-a erodat. Europa, chiar după evenimentele din 1992, este puțin mai mult decât o peninsulă. Lumea este acum, în aceeași măsură, arabă, asiatică, africană și occidentală. În prezent, Declarația Universală a Drepturilor Omului și convențiile internaționale sunt mai puțin relevante pentru cea mai mare parte a lumii decât decât în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.”

Imigrația

În condițiile reducerii creșterii demografice în anumite zone ale globului, motorul istoriei este reprezentat de mișcări ale populației. Iar progresul transporturilor a facilitat migrația umană. Oamenii caută condiții economice mai bune. Și, conform principiului acțiunii și reacțiunii, valurilor de migrații li se opun (din diverse motive) localnicii.

La momentul scrierii acestei cărți, Huntington estima bine:

În timp ce musulmanii reprezintă o problemă imediată pentru Europa, mexicanii sunt o problemă pentru Statele Unite.

 

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.