Din rațiuni de securitate, statele nucleu pot încerca să încorporeze sau să domine popoare aparținând altor civilizații, care la rândul lor, încearcă să reziste sau să scape de sub control (ca, de exemplu, China cu tibetanii și uigurii, sau Rusia cu tătarii, cecenii și musulmanii din Asia Centrală.)

În timpul Războiului Rece, ordinea mondială era rezultatul dominației superputerilor asupra celor două blocuri și al influenței lor în Lumea a Treia. În lumea pe cale de a se naște, puterea globală este o noțiune depășită, iar comunitatea globală – un vis îndepărtat. Nici o țară, nici măcar Statele Unite, nu are interese de securitate globale importante. Componentele ordinii în lumea mai complexă și mai eterogenă de azi se găsesc în interiorul civilizațiilor și între ele. Lumea se va ordona pe baza civilizațiilor, sau deloc. În această lume, statele nucleu sunt sursele ordinii în interiorul civilizațiilor și, prin negociere cu alte state nucleu, ale ordinii între civilizații.

Stabilirea acestei frontiere în Europa este una dintre principalele provocări cu care s-a confruntat Occidentul la sfârșitul Războiului Rece. În timpul Războiului Rece, Europa nu exista ca întreg, însă, după căderea comunismului, a devenit necesar să se răspundă la întrebarea: ce este Europa? La vest, sud și nord, Europa este delimitată de mari întinderi de apă, cea din sud, Marea Mediterană, despărțind culturi net diferite. Dar unde este frontiera estică a Europei? Cine ar trebui considerat european și deci, potențial membru al Uniunii Europene, NATO și al altor organizații comparabile?

Cel mai convingător și mai larg acceptat răspuns la această întrebare este oferit de marea frontieră istorică, veche de secole, dintre popoarele creștine occidentale și cele musulmane și ortodoxe. Această frontieră datează de la împărțirea Imperiului Roman, în secolul al IV-lea. Ea a rămas aproape neschimbată de cel puțin cinci secole. Începând din nord, ea se întinde de-a lungul granițelor actuale dintre Finlanda și Rusia și dintre statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și Rusia, trece prin vestul Belarusului, prin Ucraina, separând vestul uniat de estul ortodox, prin România, între Transilvania cu populația ei maghiară catolică și restul țării și prin fosta Iugoslavie, separând Slovenia și Croația de celelalte republici. În Balcani, această frontieră coincide cu granița istorică dintre Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman. Este frontiera culturală a Europei și, în lumea de după Războiul Rece, este și frontiera politică și economică a Europei și a Occidentului.

În general, Rusia construiește un bloc având în centru un teritoriu ortodox aflat sub conducerea ei, înconjurat de o zonă tampon formată din state islamice relativ slabe, pe care le va domina într-o măsură mai mare sau mai mică și în care va încerca să împiedice alte puteri să-și extindă influența.

După ce Moldova a devenit independentă, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți așteptau cu nerăbdare reunirea ei cu România. Totuși, teama că această reunire s-ar putea produce a stimulat o mișcare secesionistă în estul rusificat, care a avut sprijinul tacit al Moscovei și sprijinul activ al Armatei a XIV-lea ruse și care a dus la crearea Republicii Transnistria. În ceea ce privește reunirea cu România, sentimentul unionist a slăbit în Moldova din cauza problemelor economice ale ambelor țări și a presiunii economice a Rusiei. Moldova a intrat în CSI și comerțul cu Rusia a crescut. În februarie 1994, partidele pro-ruse au câștigat cu o majoritate zdrobitoare alegerile parlamentare.

Într-adevăr, Turcia ar putea „proceda precum Africa de Sud”: ar putea renunța la statutul ei laic, ca fiind străin de ființa ei, așa cum Africa de Sud a renunțat la apartheid și s-ar putea transforma astfel dintr-un stat paria al civilizației sale în liderul ei. După ce a experimentat ce e bun și ce e rău în Occident, prin creștinism și apartheid, Africa de Sud este foarte calificată să conducă întregul continent african. După ce a experimentat ce e bun și ce e rău în occident, prin laicitate și democrație, Turcia ar putea fi la fel de calificată să conducă Islamul. Dar, pentru aceasta, ar trebui să respingă moștenirea lui Atatürk mai radical decât a respins Rusia moștenirea lui Lenin. Ar fi nevoie și de un conducător de calibrul lui Atatürk, care să aibă, în același timp, legitimitate politică și legitimitate religioasă, pentru a transforma Turcia dintr-o țară sfâșiată într-un stat nucleu.