Fiecare a fost „celălalt” pentru celălalt. Conflictul dintre democrația liberală și marxism-leninism, din secolul XX, este doar un fenomen istoric efemer și superficial în comparație cu relația îndelungată și profund conflictuală dintre Islam și creștinătate. Uneori a avut sorți de izbândă coexistența pașnică, însă cel mai adesea relația dintre ele a fost una de rivalitate intensă și de război, mai mult su mai puțin violent.

cauzele acestui conflict secular nu sunt fenomene tranzitorii precum fanatismul creștin din secolul al XII-lea sau fundamentalismul musulman din secolul XX, ci sunt înrădăcinate în natura celor două religii și a civilizațiilor bazate pe ele. Conflictul a apărut, pe de o parte, din cauza diferenței dintre ele, mai ales dintre conceptul de Islam ca mod de viață, care transcede și unifică religia și politica, și conceptul creștin occidental de separație dintre Biserică și stat. Totuși, conflictul a izvorât și din asemănările dintre ele. Ambele sunt religii monoteiste care, spre deosebire de cele politeiste, nu pot asimila ușor alte divinități și care văd lumea în termeni dualiști: noi și ei. Ambele sunt universaliste, fiecare pretinzând că este singura credință adevărată la care toți oamenii pot să adere. Ambele sunt misionare, considerând că adepții lor au obligația să-i convertească pe necredincioși la singura credință adevărată. De la originile sale, Islamul s-a extins prin cucerire și, când a avut ocazia, la fel și creștinismul. Conceptele paralele de „jihad” și „cruciadă” nu numai că se aseamănă, dar și deosebesc aceste religii de alte mari religii ale lumii. Islamul și creștinismul, împreună cu iudaismul, au și viziuni teleologice asupra istoriei, care contrastează cu viziunile ciclice sau statice, predominante în alte civilizații.

Occidentul este „militarist” și „imperialist” și „a traumatizat” alte națiuni prin „teroare colonială”. Individualismul, marca distinctivă a culturii occidentale, este „sursa tuturor relelor”. Puterea Occidentului este de temut. Occidentul „decide singur dacă sateliții vor fi folosiți pentru a-i educa pe arabi sau pentru a-i bombarda. […] El ne strivește potențialul și ne invadează viața cu produsele lui importate și cu filmele lui care inundă canalele de televiziune. […] Este o putere care ne zdrobește, ne asediază piețele și ne controlează resursele, inițiativele și capacitățile. Așa percepeam situația noastră, iar Războiul din Golf a transformat această percepție în certitudine.” Occidentul „își creează puterea prin cercetări militare” și apoi vinde produsele acestor cercetări unor țări subdezvoltate, care pentru el sunt „consumatori pasivi”. Pentru a ieși din această situație de subordonare, Islamul trebuie să-și pregătească proprii ingineri și oameni de știință, trebuie să-și construiască propriile arme (nucleare sau convenționale, nu precizează) și „să se elibereze de dependența militară fașă de Occident”.

Natura multipolară și multi-civilizațională a Asiei de Est o diferențiază de Europa de Vest, iar diferențele economice și politice accentuează acest contrast. Toate țările Europei Occidentale sunt democrații stabile, au economii de piață și un nivel înalt de dezvoltare economică. La mijlocul anilor 1990, În Asia de Est există o singură democrație stabilă, câteva democrații noi și instabile, patru din ultimele cinci dictaturi comuniste din lume, plus guverne militare, dictaturi personale și sisteme autoritare, cu un singur partid. Nivelurile de dezvoltare economică sunt foarte diferite, de la cele ale Japoniei și Singapore-lui, la cele ale Vietnamului și Coreei de Nord. Se observă o tendință generală de liberalizare economică, dar există încă sisteme economice foarte diverse, de la economia dirijată a Coreei de Nord, la diferite combinații de control de stat și libera inițiativă, până la politica de neamestec în economie din Hong Kong.

„China bulversează lumea într-o asemenea măsură, încât lumea va trebui să găsească un nou echilibru în 30 sau 40 de ani. Nu putem pretinde că este vorba doar de un alt mare jucător. Este cel mai mare jucător din istoria omenirii. Dacă economia chineză continuă să se dezvolte în următorul deceniu, ceea ce pare posibil, și dacă China își păstrează unitatea în perioada de schimbare a echipei de la putere, ceea ce pare probabil, țările est-asiatice și întreaga lume vor trebui să reacționeze la afirmarea tot mai puternică a celui mai mare jucător din istoria omenirii.”