Civilizații și politică globală

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole

State nucleu în conflict și conflicte de falie

Autorul estimează că, pe pe baza diferențelor dintre civilizații, deși pot apărea legături și coaliții tactice între state/grupuri de state din două civilizații diferite, aceste relații nu vor fi niciodată prea strânse. Se reiterează astfel paradigma conflictuală a speciei umane… Concepte precum „pace rece”, „război rece”, „război comercial”, „cvasi-război”, „pace dificilă”, „relații agitate”, „rivalitate intensă”, „coexistență competitivă”, „cursă a înarmării” și orice alte expresii similare ar urma să caracterizeze viața umană pe pământ…

Iar conflictele dintre civilizații ar urma să îmbrace două forme: conflicte de falie, la nivel local, între state vecine dar aparținând unor civilizații diferite, sau între grupuri de oameni din civilizații diferite ce coexistă în același stat (vezi Uniunea Sovietică sau Iugoslavia) și conflicte dintre state nucleu ale diferitelor civilizații.

Islamul și Occidentul

Fiecare a fost „celălalt” pentru celălalt. Conflictul dintre democrația liberală și marxism-leninism, din secolul XX, este doar un fenomen istoric efemer și superficial în comparație cu relația îndelungată și profund conflictuală dintre Islam și creștinătate. Uneori a avut sorți de izbândă coexistența pașnică, însă cel mai adesea relația dintre ele a fost una de rivalitate intensă și de război, mai mult su mai puțin violent.

(re)flexii

Din nou, merită subliniat rolul separator al religiilor, cele care prin vocile promotorilor și liderilor trâmbițează demagogic „iubirea de aproape”, dar promovează ura și intoleranța…

Simpla analiză a istoriei, începând cu evul mediu, va arăta că agitațiile și conflictele dintre europeni și Islam, cu victorii alternând dintr-o parte în alta sunt ridicole, distrugătoare și fără sens…

Cauzele acestui conflict secular nu sunt fenomene tranzitorii precum fanatismul creștin din secolul al XII-lea sau fundamentalismul musulman din secolul XX, ci sunt înrădăcinate în natura celor două religii și a civilizațiilor bazate pe ele. Conflictul a apărut, pe de o parte, din cauza diferenței dintre ele, mai ales dintre conceptul de Islam ca mod de viață, care transcede și unifică religia și politica, și conceptul creștin occidental de separație dintre Biserică și stat. Totuși, conflictul a izvorât și din asemănările dintre ele. Ambele sunt religii monoteiste care, spre deosebire de cele politeiste, nu pot asimila ușor alte divinități și care văd lumea în termeni dualiști: noi și ei. Ambele sunt universaliste, fiecare pretinzând că este singura credință adevărată la care toți oamenii pot să adere. Ambele sunt misionare, considerând că adepții lor au obligația să-i convertească pe necredincioși la singura credință adevărată. De la originile sale, Islamul s-a extins prin cucerire și, când a avut ocazia, la fel și creștinismul. Conceptele paralele de „jihad” și „cruciadă” nu numai că se aseamănă, dar și deosebesc aceste religii de alte mari religii ale lumii. Islamul și creștinismul, împreună cu iudaismul, au și viziuni teleologice asupra istoriei, care contrastează cu viziunile ciclice sau statice, predominante în alte civilizații.

Se pare că, cel puțin pentru moment, „conflictele dintre Islam și occident sunt generate mai puțin de probleme teritoriale decât de probleme inter-civilizaționale mai generale, cum ar fi proliferarea armelor, drepturile omului și democrația, controlul petrolului, emigrația, terorismul islamist și intervenționismul occidental”.

Deși bine primită în Occident, cartea „Islam and Democracy” de Fatema Mernissi face o descriere prea puțin flatantă a Occidentului:

Occidentul este „militarist” și „imperialist” și „a traumatizat” alte națiuni prin „teroare colonială”. Individualismul, marca distinctivă a culturii occidentale, este „sursa tuturor relelor”. Puterea Occidentului este de temut. Occidentul „decide singur dacă sateliții vor fi folosiți pentru a-i educa pe arabi sau pentru a-i bombarda. […] El ne strivește potențialul și ne invadează viața cu produsele lui importate și cu filmele lui care inundă canalele de televiziune. […] Este o putere care ne zdrobește, ne asediază piețele și ne controlează resursele, inițiativele și capacitățile. Așa percepeam situația noastră, iar Războiul din Golf a transformat această percepție în certitudine.” Occidentul „își creează puterea prin cercetări militare” și apoi vinde produsele acestor cercetări unor țări subdezvoltate, care pentru el sunt „consumatori pasivi”. Pentru a ieși din această situație de subordonare, Islamul trebuie să-și pregătească proprii ingineri și oameni de știință, trebuie să-și construiască propriile arme (nucleare sau convenționale, nu precizează) și „să se elibereze de dependența militară fașă de Occident”.

Urmare a acestor diferențe (exacerbate de politicieni, în primul rând!) s-a ajuns la un cvasi-război inter-civilizațional între Islam și Occident. Huntington susține că acesta ar avea caracter „cvasi” pentru că, pe de o parte nu întreg Islamul a luptat împotriva întregului Occident, pe de altă parte, în afară de Războiul din Golf (mda, Huntington nu avea cum să vadă în viitor al doilea Război din Golf) a fost purtat cu mijloace limitate (terorism, pe de o parte și bombardamente aeriene, de cealaltă parte, acțiuni secrete și sancțiuni economice de ambele părți) și, chiar dacă violența a fost cronică, ea nu a fost continuă, manifestându-se prin acțiuni intermitente.

Asia, China & America

A doua jumătate a secolului XX a marcat evoluții economice spectaculoase în Asia de Est, în special. Iar această creștere economică creează instabilitate politică pe de o parte, dar și o intensificare a conflictelor dintre țările asiatice și Occident.

Natura multipolară și multi-civilizațională a Asiei de Est o diferențiază de Europa de Vest, iar diferențele economice și politice accentuează acest contrast. Toate țările Europei Occidentale sunt democrații stabile, au economii de piață și un nivel înalt de dezvoltare economică. La mijlocul anilor 1990, În Asia de Est există o singură democrație stabilă, câteva democrații noi și instabile, patru din ultimele cinci dictaturi comuniste din lume, plus guverne militare, dictaturi personale și sisteme autoritare, cu un singur partid. Nivelurile de dezvoltare economică sunt foarte diferite, de la cele ale Japoniei și Singapore-lui, la cele ale Vietnamului și Coreei de Nord. Se observă o tendință generală de liberalizare economică, dar există încă sisteme economice foarte diverse, de la economia dirijată a Coreei de Nord, la diferite combinații de control de stat și libera inițiativă, până la politica de neamestec în economie din Hong Kong.

Iată de ce, zona asiatică e numită și cazanul civilizațiilor

Ascensiunea Chinei e comparată cu cea a Germaniei wilhelmiene, cea care devenise puterea dominantă în Europa sfârșitului de secol XIX. Și cam întotdeauna, apariția unei noi mari puteri e destabilizatoare.

„China bulversează lumea într-o asemenea măsură, încât lumea va trebui să găsească un nou echilibru în 30 sau 40 de ani. Nu putem pretinde că este vorba doar de un alt mare jucător. Este cel mai mare jucător din istoria omenirii. Dacă economia chineză continuă să se dezvolte în următorul deceniu, ceea ce pare posibil, și dacă China își păstrează unitatea în perioada de schimbare a echipei de la putere, ceea ce pare probabil, țările est-asiatice și întreaga lume vor trebui să reacționeze la afirmarea tot mai puternică a celui mai mare jucător din istoria omenirii.”

Și atenție, aceste cuvinte erau rostite în 1994!

Noi alianțe

Se preconizează o atitudine tot mai puțin favorabilă Occidentului din partea guvernelor țărilor musulmane, dar și o încordare a relațiilor dintre țările asiatice și Statele Unite, mai ales în contextul unei posibile conexiuni mai strânse de natură confucianisto-islamice. Dominația politică, militară, economică și culturală a Occidentului deranjează tot mai mult… La asta se adaugă nevoia crescândă de petrol a Chinei.

Țările Americii Latine au probleme cu Occidentul legate de imigrație, droguri și terorism, dar se apreciază că astfel de probleme sunt relativ mici în comparație cu diferențele dintre Occident și alte civilizații.

Îmbunătățirea relațiilor ruso-chineze de după Războiul Rece, rezolvarea disputelor teritoriale, dezvoltarea schimburilor comerciale sunt alte schimbări semnificative. De asemenea, sunt de luat în considerare eforturile Chinei de a stabili relații mai amicale cu vecinii, vizată fiind și India, deși India va încerca probabil nu doar să devină un centru de putere independent într-o lume multipolară, ci și să contrabalanseze puterea și influența Chinei.

Politica globală a civilizațiilor: noi alianțe.

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.